Cântărețul cu urechile smulse - poveste scurtă japoneză
Citește basmul japonez "Cântărețul cu urechile smulse" în care este vorba despre un cerșetor orb pe nume Hoici de care s-a îndurat preotul unui templu și l-a luat sub ocrotirea lui. El cânta foarte bine la citeră despre prăbușirea și pierea neamului Taira și despre bătăliile din trecut. Într-o zi, când preotul și învățăceii lui au fost invitați la un parastas, Hoici a rămas singur la templu. A venit la el un militar care l-a luat și la dus la petrecerea unui mare dregător pentru a le cânta povestea bătăliei Dannoura.
Citește povestea japoneză "Cântărețul cu urechile smulse"
Întâmplările acestea (1) s-au petrecut demult, demult de tot cu veacuri în urmă.
Pe vremea aceea, în templul Amida (2) din satul Aka-magaseki (3) se făceau rugăciuni pentru odihna tuturor morților din neamul Taira. Preotul acelui templu asculta cu multă plăcere cântecele unui cerșetor orb pe nume Hoici. Pribeagul Hoici umbla prin satele învecinate și, ciupind cu dibăcie strunele citerei, cânta despre prăbușirea și pieirea neamului Taira, despre marile bătălii din trecut.
Milostivindu-se de Hoici, preotul îl adăposti în templu și-l luă sub ocrotirea lui.
Odată, într-o seară de vară, preotul fu chemat în casa unor enoriași, să slujească un parastas, și plecând, își luă învățăceii cu sine. Orbul rămase singur în templu.
Era o căldură înăbușitoare și Hoici n-avea chef de somn. Stând pe verandă aștepta răbdător întoarcerea preotului. Deodată simți o adiere de vânt răcoros și dinspre poartă se auziră pași grei. Omul ciuli urechile: părea să fie un militar, căci armura îi zornăia în ritmul pașilor. Militarul se opri înaintea lui Hoici și zise:
— Mă aflu în slujba unui înalt dregător. Stăpânul meu, care tocmai a sosit la Akamagase ki, a auzit despre măiestria ta și dorește să-ți asculte cântecele. Vino cu mine fără zăbavă.
Simțindu-se atras ca de-o tainică putere, căreia nu i se putea împotrivi, orbul își luă citera, iar oșteanul îl apucă de mână, călăuzindu-l într-o direcție necunoscută.
Merseră astfel nu prea mult, fără să știe încotro, apoi urcară treptele unei scări atât de drepte, încât parcă duceau spre un palat. Hoici se miră, fiindcă știa prea bine că prin împrejurimi nu se află niciun palat. Curând pășiră într-o mare încăpere, plină cu oameni de vază. Hoici deduse aceasta după foșnetul mătăsos al rochiilor femeiești și după vorbele alese ale oaspeților.
— Înălțimea sa binevoiește a dori ca tu să cânți povestea bătăliei Dannoura. Haide, începe, răsună o voce uscată și poruncitoare.
În felul acesta nu putea să vorbească decât o doamnă nobilă. Grăbindu-se să-i dea ascultare, după câteva acorduri de citera, Hoici începu să cânte despre bătălia de odinioară, care se încheiase printr- o cumplită înfrângere a familiei Taira. În încăpere se lăsase o liniște adâncă, nu se auzea nicio mișcare, niciun sunet.
Cântărețul ajunse la acea parte a povestirii în care împărăteasa Nii se aruncă în valuri împreună cu nepotul său, tânărul împărat Antoku:
„O, jale-adâncă!
Nesfârșită jale!
O, vânt hain, cum spulberi dintr-o dată
Abia îmbobocită, floarea de april…
Vai, crâncenă durere!
Vai, soartă neîndurătoare!
Priviţi
Cum piere-n marea-nvolburată
Strălucitor ca iasomia, mândrul chip…”
La aceste cuvinte, în jurul lui Hoici izbucniră deodată gemete sălbatice și un plâns atât de deznădăjduit, că îți îngheța sufletul. Cântărețul tăcuse de mult, dar tânguirile încă mai se auzeau.
La plecare, Hoici fu copleșit cu laude:
— Stăpânul nostru e foarte mulțumit de felul cum ai cântat. Șase nopți la rând vom mai trimite după tine. Să vii negreșit, dar să nu spui nimănui un cuvânt despre asta! îi porunci orbului aceeași voce aspră de femeie.
Hoici făgădui să tacă.
În noaptea următoare oșteanul veni din nou și, luându-l de mână, îl călăuzi în același loc unde mai fusese. Iarăși începu Hoici să cânte stihurile despre pieirea neamului Taira. Și iarăși se porniră, mai răscolitoare, plânsul și tânguirile. „Vai nouă! Nenorocire, nenorocire!” strigau curtenii în zăngănitul armelor, plini de neliniște. Se mai întâmplase și altă dată ca oamenii să plângă ascultându-l pe cântăreț, dar asemenea suspine și vaiete grozave nu-i mai fusese dat să udă.
Cu puțin înainte de ivirea zorilor, slujitorul îl conduse înapoi la templu.
Preotul însă băgase de seamă că în noapte aceea Hoici plecase undeva, fără a spune nimănui nimic.
— Ascultă, Hoici, îl întrebă el cu blândețe, pe unde ai umblat atât de târziu azi-noapte?
Dar Hoici, care nu-și uitase făgăduiala, rămase mut.
Preotul se îngrijoră și puse învățăceii să-l urmărească pe orb. În noaptea următoare, când se furișă afară din templu, unul dintre învățăcei se luă după el.
Era o noapte adâncă și întunecoasă. Hoici mergea cu pași repezi, atât de drept și de sigur de parcă l-ar fi purtat cineva de mână. Învățăcelul îl pierdu curând din ochi și voi să se întoarcă dar iată, auzi dinspre cimitir sunetele puternice ale citerei.
Pe vremea aceea, în templul Amida (2) din satul Aka-magaseki (3) se făceau rugăciuni pentru odihna tuturor morților din neamul Taira. Preotul acelui templu asculta cu multă plăcere cântecele unui cerșetor orb pe nume Hoici. Pribeagul Hoici umbla prin satele învecinate și, ciupind cu dibăcie strunele citerei, cânta despre prăbușirea și pieirea neamului Taira, despre marile bătălii din trecut.
Milostivindu-se de Hoici, preotul îl adăposti în templu și-l luă sub ocrotirea lui.
Odată, într-o seară de vară, preotul fu chemat în casa unor enoriași, să slujească un parastas, și plecând, își luă învățăceii cu sine. Orbul rămase singur în templu.
Era o căldură înăbușitoare și Hoici n-avea chef de somn. Stând pe verandă aștepta răbdător întoarcerea preotului. Deodată simți o adiere de vânt răcoros și dinspre poartă se auziră pași grei. Omul ciuli urechile: părea să fie un militar, căci armura îi zornăia în ritmul pașilor. Militarul se opri înaintea lui Hoici și zise:
— Mă aflu în slujba unui înalt dregător. Stăpânul meu, care tocmai a sosit la Akamagase ki, a auzit despre măiestria ta și dorește să-ți asculte cântecele. Vino cu mine fără zăbavă.
Simțindu-se atras ca de-o tainică putere, căreia nu i se putea împotrivi, orbul își luă citera, iar oșteanul îl apucă de mână, călăuzindu-l într-o direcție necunoscută.
Merseră astfel nu prea mult, fără să știe încotro, apoi urcară treptele unei scări atât de drepte, încât parcă duceau spre un palat. Hoici se miră, fiindcă știa prea bine că prin împrejurimi nu se află niciun palat. Curând pășiră într-o mare încăpere, plină cu oameni de vază. Hoici deduse aceasta după foșnetul mătăsos al rochiilor femeiești și după vorbele alese ale oaspeților.
— Înălțimea sa binevoiește a dori ca tu să cânți povestea bătăliei Dannoura. Haide, începe, răsună o voce uscată și poruncitoare.
În felul acesta nu putea să vorbească decât o doamnă nobilă. Grăbindu-se să-i dea ascultare, după câteva acorduri de citera, Hoici începu să cânte despre bătălia de odinioară, care se încheiase printr- o cumplită înfrângere a familiei Taira. În încăpere se lăsase o liniște adâncă, nu se auzea nicio mișcare, niciun sunet.
Cântărețul ajunse la acea parte a povestirii în care împărăteasa Nii se aruncă în valuri împreună cu nepotul său, tânărul împărat Antoku:
„O, jale-adâncă!
Nesfârșită jale!
O, vânt hain, cum spulberi dintr-o dată
Abia îmbobocită, floarea de april…
Vai, crâncenă durere!
Vai, soartă neîndurătoare!
Priviţi
Cum piere-n marea-nvolburată
Strălucitor ca iasomia, mândrul chip…”
La aceste cuvinte, în jurul lui Hoici izbucniră deodată gemete sălbatice și un plâns atât de deznădăjduit, că îți îngheța sufletul. Cântărețul tăcuse de mult, dar tânguirile încă mai se auzeau.
La plecare, Hoici fu copleșit cu laude:
— Stăpânul nostru e foarte mulțumit de felul cum ai cântat. Șase nopți la rând vom mai trimite după tine. Să vii negreșit, dar să nu spui nimănui un cuvânt despre asta! îi porunci orbului aceeași voce aspră de femeie.
Hoici făgădui să tacă.
În noaptea următoare oșteanul veni din nou și, luându-l de mână, îl călăuzi în același loc unde mai fusese. Iarăși începu Hoici să cânte stihurile despre pieirea neamului Taira. Și iarăși se porniră, mai răscolitoare, plânsul și tânguirile. „Vai nouă! Nenorocire, nenorocire!” strigau curtenii în zăngănitul armelor, plini de neliniște. Se mai întâmplase și altă dată ca oamenii să plângă ascultându-l pe cântăreț, dar asemenea suspine și vaiete grozave nu-i mai fusese dat să udă.
Cu puțin înainte de ivirea zorilor, slujitorul îl conduse înapoi la templu.
Preotul însă băgase de seamă că în noapte aceea Hoici plecase undeva, fără a spune nimănui nimic.
— Ascultă, Hoici, îl întrebă el cu blândețe, pe unde ai umblat atât de târziu azi-noapte?
Dar Hoici, care nu-și uitase făgăduiala, rămase mut.
Preotul se îngrijoră și puse învățăceii să-l urmărească pe orb. În noaptea următoare, când se furișă afară din templu, unul dintre învățăcei se luă după el.
Era o noapte adâncă și întunecoasă. Hoici mergea cu pași repezi, atât de drept și de sigur de parcă l-ar fi purtat cineva de mână. Învățăcelul îl pierdu curând din ochi și voi să se întoarcă dar iată, auzi dinspre cimitir sunetele puternice ale citerei.
„Aici nu-i lucru curat”, își spuse învățăcelul, apropiindu-se prevăzător de locul cu pricina. Și ce-i fu dat să vadă? Hoici sătea în fața mausoleului Taira și, ciupind strunele citerei, cânta despre bătălia de la Dannoura, iar în jurul lui pluteau niște flăcărui albastre.
Speriat, învățăcelul îl înșfacă pe cântăreț și, luându-l cu sila de-acolo, îi povesti ce văzuse. Abia atunci, nemaiavând încotro, Hoici își dezvălui taina.
— Grozavă întâmplare! strigă preotul. Sărmane Hoici, ai intrat sub puterea morților. Dacă un om viu a vorbit fie și o singură dată cu morții, aceștia îl socotesc de-al lor și nu se ai îndură să-i dea pace. Noapte de noapte, ei vor deveni tot mai înverșunați, iar în cele din urmă te vor nimici. Vai ție, Hoici! Totuși voi încerca să te scap, prin puterea minunată a sutrei care alungă demonii și strigoii.
Cu ajutorul învățăcelului, îl dezbrăcă până la piele și, luând o pensulă, îi zugrăvi pe el versetele sfinte ale sutrei.
— Când vor veni la noapte să te ia, ai grijă să nu scoți o vorbă. Stai nemișcat. Dacă te vei mișca sau dacă vei scoate un singur cuvânt, te vor lua cu de-a sila și atunci ești pierdut, îi spuse preotul.
Hoici rămase din nou singur. Se făcuse noapte neagră. Orbul stătea ca totdeauna pe verandă. Deodată se auziră pașii cunoscuți ai oșteanului.
— Hoici! strigă acesta oprindu-se în fața orbului.
Însă orbul tăcea fără să se clintească.
— Hoici! strigă din nou trimisul, cu ceva mai multă asprime.
Apoi, neprimind niciun răspuns, strigă a treia oară, cuprins de furie:
— Hoici!
Dar cântărețul parcă se schimbase într-o stană de piatră. Cu pași grei, oșteanul urcă pe pesemne pentru a-l târî de-acolo cu forța, dar deodată gemu:
— Ooooo… Și trăgându-se înapoi, bolborosi: Cine ești tu care stai aici, acoperit peste tot cu inscripții sfinte? Nu mă pot apropia de tine… Mi-e groază! Nu pot să te ating. Șterge-ți cât mai repede semnele acelea!
Apoi se făcu liniște. Hoici simți ațintită asupră-i o privire de gheață.
— Aha! strigă îndată oșteanul. Urechile! Urechile ți-au rămas neapărate! Așadar tot te voi sili să vii cu mine.
Și înșfăcându-l pe orb de urechi, încercă să-l târască după el. Hoici simți o durere înfiorătoare; strânse din dinți ca să nu-i scape vreun geamăt și nu se clinti din loc. Oșteanul mai trase o dată, din toate puterile și rămase cu urechile orbului în mâini. Sângele începu să curgă năvalnic dar Hoici nu se mișcă, nu scoase niciun sunet.
— Am să-i arăt aceste urechi stăpânului meu, drept dovadă că am fost aici, mormăi trimisul.
Pașii lui se depărtară și se pierdură în noapte, iar Hoici căzu leșinat.
Când preotul se întoarse, se dojeni amar că a uitat să facă semnele sacre și pe urechile orbului. Din pricina ușurinței lui, Hoici fusese la un pas de pieire.
Vestea despre această întâmplare se răspândi repede pretutindeni. Toți vorbeau acum de spre cântărețul cu urechile smulse.
Oamenii se adunau bucuroși să-l asculte. Și în curând, cântărețul necunoscut de până atunci deveni vestit în toată Japonia.
1 Sursa acestei legende o constituie episodul din epopeea japoneză „Cuvântând despre Taira”. Cântecele despre dispariția neamului Taira erau foarte iubite în
Japonia evului mediu. Le cântau pelegrinii orbi, acompaniindu-se la citere cu patru strune.
2 Amida zeitate budistă, al cărei cult era foarte răspândit în Japonia. Conform religiei budiste, această zeitate deschide ușile raiului pentru cei ce cred în ea. De aceea se considera că pentru a fi salvat, era suficient să-i pronunți numele.
3 Azi, pe locul acestei localități se află orașul Șimonoseki Aici, lângă țărmul Dannoura, avut loc în anul 1895 o luptă navală răsunătoare.
Speriat, învățăcelul îl înșfacă pe cântăreț și, luându-l cu sila de-acolo, îi povesti ce văzuse. Abia atunci, nemaiavând încotro, Hoici își dezvălui taina.
— Grozavă întâmplare! strigă preotul. Sărmane Hoici, ai intrat sub puterea morților. Dacă un om viu a vorbit fie și o singură dată cu morții, aceștia îl socotesc de-al lor și nu se ai îndură să-i dea pace. Noapte de noapte, ei vor deveni tot mai înverșunați, iar în cele din urmă te vor nimici. Vai ție, Hoici! Totuși voi încerca să te scap, prin puterea minunată a sutrei care alungă demonii și strigoii.
Cu ajutorul învățăcelului, îl dezbrăcă până la piele și, luând o pensulă, îi zugrăvi pe el versetele sfinte ale sutrei.
— Când vor veni la noapte să te ia, ai grijă să nu scoți o vorbă. Stai nemișcat. Dacă te vei mișca sau dacă vei scoate un singur cuvânt, te vor lua cu de-a sila și atunci ești pierdut, îi spuse preotul.
Hoici rămase din nou singur. Se făcuse noapte neagră. Orbul stătea ca totdeauna pe verandă. Deodată se auziră pașii cunoscuți ai oșteanului.
— Hoici! strigă acesta oprindu-se în fața orbului.
Însă orbul tăcea fără să se clintească.
— Hoici! strigă din nou trimisul, cu ceva mai multă asprime.
Apoi, neprimind niciun răspuns, strigă a treia oară, cuprins de furie:
— Hoici!
Dar cântărețul parcă se schimbase într-o stană de piatră. Cu pași grei, oșteanul urcă pe pesemne pentru a-l târî de-acolo cu forța, dar deodată gemu:
— Ooooo… Și trăgându-se înapoi, bolborosi: Cine ești tu care stai aici, acoperit peste tot cu inscripții sfinte? Nu mă pot apropia de tine… Mi-e groază! Nu pot să te ating. Șterge-ți cât mai repede semnele acelea!
Apoi se făcu liniște. Hoici simți ațintită asupră-i o privire de gheață.
— Aha! strigă îndată oșteanul. Urechile! Urechile ți-au rămas neapărate! Așadar tot te voi sili să vii cu mine.
Și înșfăcându-l pe orb de urechi, încercă să-l târască după el. Hoici simți o durere înfiorătoare; strânse din dinți ca să nu-i scape vreun geamăt și nu se clinti din loc. Oșteanul mai trase o dată, din toate puterile și rămase cu urechile orbului în mâini. Sângele începu să curgă năvalnic dar Hoici nu se mișcă, nu scoase niciun sunet.
— Am să-i arăt aceste urechi stăpânului meu, drept dovadă că am fost aici, mormăi trimisul.
Pașii lui se depărtară și se pierdură în noapte, iar Hoici căzu leșinat.
Când preotul se întoarse, se dojeni amar că a uitat să facă semnele sacre și pe urechile orbului. Din pricina ușurinței lui, Hoici fusese la un pas de pieire.
Vestea despre această întâmplare se răspândi repede pretutindeni. Toți vorbeau acum de spre cântărețul cu urechile smulse.
Oamenii se adunau bucuroși să-l asculte. Și în curând, cântărețul necunoscut de până atunci deveni vestit în toată Japonia.
1 Sursa acestei legende o constituie episodul din epopeea japoneză „Cuvântând despre Taira”. Cântecele despre dispariția neamului Taira erau foarte iubite în
Japonia evului mediu. Le cântau pelegrinii orbi, acompaniindu-se la citere cu patru strune.
2 Amida zeitate budistă, al cărei cult era foarte răspândit în Japonia. Conform religiei budiste, această zeitate deschide ușile raiului pentru cei ce cred în ea. De aceea se considera că pentru a fi salvat, era suficient să-i pronunți numele.
3 Azi, pe locul acestei localități se află orașul Șimonoseki Aici, lângă țărmul Dannoura, avut loc în anul 1895 o luptă navală răsunătoare.
Sfârșit
Citește mai multe basme și povești japoneze
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
