Pățania iepurelui alb - poveste scurtă japoneză
Citește basmul japonez în română "Pățania iepurelui alb" despre un iepure care trăia pe o insulă foarte frumoasă unde se găseau tot felul de fructe și multe soiuri de salată ți lăptuci. Iepurele avea mereu ce să mănânce, dar într-o zi se plictisi pe insulă și se gândi că ar fi bine dacă ar mai schimba peisajul. Tocmai atunci trecu prin apă un crocodil, iar iepurele puse la cale un șiretlic pentru a reuși să scape de pe insulă. Iepurele îi spuse crocodilului că neamul lui este mai numeros, dar crocodilul îi spuse la rândul lui că neamul lui este mai numeros, doar că trăiește pe fundul apei nu se vede.
Citește povestea japoneză "Pățania iepurelui alb"
Trăia odată, de demult, în insula Oki, foarte departe de aici, un iepure alb. Insula asta era cât se poate de frumoasă, cu tot felul de flori și fructe și mai ales cu mai multe neamuri de foi de salată și lăptuci, pe care iepurele nostru le mânca cu o poftă, de ți-era mai mare dragul să-i vezi dințișorii rozând la cotorul frunzelor, în timp ce ochii îi fugeau, cu teamă, lăturalnic.
Dar, cine e mulțumit cu ce are? Voia și el să mai schimbe locul, că i se urâse numai pe insulă. De aceea dorea să ajungă la țărm, dar n-avea cum; că marea era adâncă, iar el nu știa să înoate. Zile și nopți se tot chibzuia el în fel și chip, dar în zadar, că nimic nu găsea.
Într-una din zile, un crocodil trecu prin apropierea insulei. Iepurele alb, muncit de gândul său, era să se-ndepărteze, că n-avea chef de vorbă, când deodată îi trăsni prin cap un gând năstrușnic. Se-ntoarse repede spre crocodil și-i strigă:
— Hei, ia ascultă! Veți fi voi crocodilii mai mari, dar tot neamul nostru iepuresc e mai numeros!
Namila se opri din înot, se apropie de țărm, deschise o gură cât o șură și zise:
— Ți se pare, pentru că nu știi câți suntem în fundul apei!
— Așa, zise iepurele, atunci hai să ne numărăm!
— Hai, dar cum să facem?
Iar iepurele, șiret, îi spuse:
— Iată cum: voi crocodilii să vă așezați în șir de aci până la țărm, într-o singură linie, plutind pe mare; eu o să merg repede pe spatele vostru și o să vă număr în fugă.
— Bine, zise crocodilul și plecă să spună celorlalți.
Atunci tovarășii lui se înșirară așa cum fusese vorba, iar drăcosul de iepure trecu pe spinarea lor, cât e marea de mare, până la țărm. Când fu însă aproape de mal, nu-l mai răbdă inima și le strigă, plin de bucurie:
— Asta am vrut: să ajung la mal. Sâc, proștilor, că v-am păcălit! Cum sfârși de vorbit, cel din urmă crocodil, care era mai aproape, se înfurie și repezindu-se după el, îi sfâșie pielea și-l jupui de tot, de rămase bietul iepure numai cu carnea pe el, roșie, plină de sânge.
Tocmai atunci trecură pe acolo optzeci de zei, toți frați, care se duceau să ceară de nevastă pe prințesa Yakami; că se dusese vestea peste nouă mări și nouă țări, despre frumusețea și despre sufletul ei ales. Și când văzură pe nenorocitul de iepure că țipă și se vaită de durere, îl întrebară:
— Da’ ce e cu tine?
El le răspunse, văitându-se:
— Iacă, vrusei să trec pe țărm pe spinarea crocodililor, și ca să stea, le spusei că vreau să-i număr. Dar ei de necaz că i-am păcălit, uite ce-mi făcură.
Dar, cine e mulțumit cu ce are? Voia și el să mai schimbe locul, că i se urâse numai pe insulă. De aceea dorea să ajungă la țărm, dar n-avea cum; că marea era adâncă, iar el nu știa să înoate. Zile și nopți se tot chibzuia el în fel și chip, dar în zadar, că nimic nu găsea.
Într-una din zile, un crocodil trecu prin apropierea insulei. Iepurele alb, muncit de gândul său, era să se-ndepărteze, că n-avea chef de vorbă, când deodată îi trăsni prin cap un gând năstrușnic. Se-ntoarse repede spre crocodil și-i strigă:
— Hei, ia ascultă! Veți fi voi crocodilii mai mari, dar tot neamul nostru iepuresc e mai numeros!
Namila se opri din înot, se apropie de țărm, deschise o gură cât o șură și zise:
— Ți se pare, pentru că nu știi câți suntem în fundul apei!
— Așa, zise iepurele, atunci hai să ne numărăm!
— Hai, dar cum să facem?
Iar iepurele, șiret, îi spuse:
— Iată cum: voi crocodilii să vă așezați în șir de aci până la țărm, într-o singură linie, plutind pe mare; eu o să merg repede pe spatele vostru și o să vă număr în fugă.
— Bine, zise crocodilul și plecă să spună celorlalți.
Atunci tovarășii lui se înșirară așa cum fusese vorba, iar drăcosul de iepure trecu pe spinarea lor, cât e marea de mare, până la țărm. Când fu însă aproape de mal, nu-l mai răbdă inima și le strigă, plin de bucurie:
— Asta am vrut: să ajung la mal. Sâc, proștilor, că v-am păcălit! Cum sfârși de vorbit, cel din urmă crocodil, care era mai aproape, se înfurie și repezindu-se după el, îi sfâșie pielea și-l jupui de tot, de rămase bietul iepure numai cu carnea pe el, roșie, plină de sânge.
Tocmai atunci trecură pe acolo optzeci de zei, toți frați, care se duceau să ceară de nevastă pe prințesa Yakami; că se dusese vestea peste nouă mări și nouă țări, despre frumusețea și despre sufletul ei ales. Și când văzură pe nenorocitul de iepure că țipă și se vaită de durere, îl întrebară:
— Da’ ce e cu tine?
El le răspunse, văitându-se:
— Iacă, vrusei să trec pe țărm pe spinarea crocodililor, și ca să stea, le spusei că vreau să-i număr. Dar ei de necaz că i-am păcălit, uite ce-mi făcură.
Zeii, ca să-și bată joc de el, îi spuseră:
— Du-te de te scaldă în apa sărată a mării și pe urmă întinde-te să te usuci la vânt, că-ți trece!
Iepurele dădu fuga de se băgă în mare, dar îl cuprinse deodată o usturime din pricina sării din apă, de credea că o să înnebunească. Așa că, repede se întinse la vânt, astfel cum îl povățuiseră zeii. Atunci i se zbârci carnea de nu mai putea de durere.
În urma zeilor mergeau servitorii lor, care le purtau bagajele; iar cel din urmă dintre ei, îl întrebă și el, ce-a pățit. Iepurele îi povesti totul de la început. Iar servitorului, care era și el un fel de zeu, i se făcu milă de el și îi zise:
— Uite ce să faci: mai întâi du-te iute de te spală cu apă dulce de izvor; pe urmă adună polen de papură și dă-ți cu el pe tot corpul și așa o să-ți treacă!
Iepurele alb se codi la-nceput, crezând că iar e vreo păcăleală; dar fiindcă nu mai putea de usturime, iar chipul blând al servitorului îi insufla încredere, dădu fuga la izvor și își alină durerile cu apă rece ca gheața. Apoi, adună în grabă polen de pe florile de papură, se tăvăli în el așa ca să-i acopere toată carnea, și - ce să vezi? Numaidecât începu să-i crească toată blana la loc, așa cum fusese înainte.
Acuma, iepurele acesta era un iepure fermecat; după ce s-a făcut bine, îi spuse așa binefăcătorului său:
— Îți mulțumesc din toată inima pentru binele pe care mi l-ai făcut. Pe cei optzeci de răi, care și-au bătut joc de mine, îi blestem să nu li se împlinească ceea ce și-au pus în gând. Numai tu vei izbândi.
— Bine, iepure alb, zise el râzând, dar măririle lor se duc să ceară de nevastă pe frumoasa prințesă Yakami. Cum o să se mărite prințesa cu un servitor!
— Uite așa bine. Îi blestem să n-ajungă niciunul să ia de nevastă pe prințesă. Tu, măcar că ești numai un servitor, tu o să te însori cu ea.
Servitorul clătină din cap cu neîncredere, apucă bagajele și goni cu ele după zei.
Când ajunseră la castel, unul după altul, cei optzeci de zei se înfățișară minunatei prințese, punându-i la picioare nestemate strălucitoare și jurându-i dragoste până la moarte.
Era unul mai frumos decât celălalt, îmbrăcați numai în aur și mătăsuri scumpe. Dar prințesa nici pe unul nu-l plăcu. Privirile ei cercetătoare se opriră asupra binefecătorului iepurelui alb.
— Dar acesta, prea mărită domniță, nu este decât un servitor, ziseră nedumeriți zeii.
— Pe el îl vreau de soț, răspunse prințesa, zâmbind cu blândețe.
Și făcură nuntă fără pereche, de se duse pomina, iar în capul mesei fără sfârșit, cine credeți că sta, rozând cu poftă o lăptucă mare cât el? Chiar iepurele alb. Că avuseseră grijă să-l poftească la praznic, iar el nu putuse să nu primească o cinste atât de deosebită.
În românește de Ioan Timuș
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 5, 1967 [p.237-241]
— Du-te de te scaldă în apa sărată a mării și pe urmă întinde-te să te usuci la vânt, că-ți trece!
Iepurele dădu fuga de se băgă în mare, dar îl cuprinse deodată o usturime din pricina sării din apă, de credea că o să înnebunească. Așa că, repede se întinse la vânt, astfel cum îl povățuiseră zeii. Atunci i se zbârci carnea de nu mai putea de durere.
În urma zeilor mergeau servitorii lor, care le purtau bagajele; iar cel din urmă dintre ei, îl întrebă și el, ce-a pățit. Iepurele îi povesti totul de la început. Iar servitorului, care era și el un fel de zeu, i se făcu milă de el și îi zise:
— Uite ce să faci: mai întâi du-te iute de te spală cu apă dulce de izvor; pe urmă adună polen de papură și dă-ți cu el pe tot corpul și așa o să-ți treacă!
Iepurele alb se codi la-nceput, crezând că iar e vreo păcăleală; dar fiindcă nu mai putea de usturime, iar chipul blând al servitorului îi insufla încredere, dădu fuga la izvor și își alină durerile cu apă rece ca gheața. Apoi, adună în grabă polen de pe florile de papură, se tăvăli în el așa ca să-i acopere toată carnea, și - ce să vezi? Numaidecât începu să-i crească toată blana la loc, așa cum fusese înainte.
Acuma, iepurele acesta era un iepure fermecat; după ce s-a făcut bine, îi spuse așa binefăcătorului său:
— Îți mulțumesc din toată inima pentru binele pe care mi l-ai făcut. Pe cei optzeci de răi, care și-au bătut joc de mine, îi blestem să nu li se împlinească ceea ce și-au pus în gând. Numai tu vei izbândi.
— Bine, iepure alb, zise el râzând, dar măririle lor se duc să ceară de nevastă pe frumoasa prințesă Yakami. Cum o să se mărite prințesa cu un servitor!
— Uite așa bine. Îi blestem să n-ajungă niciunul să ia de nevastă pe prințesă. Tu, măcar că ești numai un servitor, tu o să te însori cu ea.
Servitorul clătină din cap cu neîncredere, apucă bagajele și goni cu ele după zei.
Când ajunseră la castel, unul după altul, cei optzeci de zei se înfățișară minunatei prințese, punându-i la picioare nestemate strălucitoare și jurându-i dragoste până la moarte.
Era unul mai frumos decât celălalt, îmbrăcați numai în aur și mătăsuri scumpe. Dar prințesa nici pe unul nu-l plăcu. Privirile ei cercetătoare se opriră asupra binefecătorului iepurelui alb.
— Dar acesta, prea mărită domniță, nu este decât un servitor, ziseră nedumeriți zeii.
— Pe el îl vreau de soț, răspunse prințesa, zâmbind cu blândețe.
Și făcură nuntă fără pereche, de se duse pomina, iar în capul mesei fără sfârșit, cine credeți că sta, rozând cu poftă o lăptucă mare cât el? Chiar iepurele alb. Că avuseseră grijă să-l poftească la praznic, iar el nu putuse să nu primească o cinste atât de deosebită.
În românește de Ioan Timuș
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 5, 1967 [p.237-241]
Sfârșit
Citește mai multe basme și povești japoneze
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
