Preotul și învățăcelul - două povești scurte japoneze asemănătoare
Citește două povești scurte japoneze asemănătoare numite "Preotul și învățăcelul" despre preotul unui mic templu dintr-un sat de munte care pleacă cu treburi și lasă templul în grija unui ucenicului său. După un scurt timp, un enoriaș veni la templu și îi ceru ucenicului o umbrelă, iar acesta milostiv îi dădu umbrela cea nouă a preotului. După câteva zile, preotul a trebuit să plece iar cu treburi și i-a cerut umbrela ucenicului său. Acesta i-a mărturisit întâmplarea și preotul supărat i-a spus ca atunci când cineva va mai cere umbrela, el să spună că a pus-o la soare să se usuce, că a venit un vârtej care i-a rupt tijele făcând-o ferfeniță, iar acum nu mai e bună de nimic și zace într-un ungher prăfuit al podului. După ceva timp veni un alt enoriaș care ceru calul, iar ucenicul se gândi la ce i-a spus preotul.
Citește prima poveste japoneză "Preotul și învățăcelul"
Odată, preotul unui mic templu dintr-un sat de munte plecă după treburi, lăsând templul în grija tânărului său învățăcel. Nu după multă vreme începu să plouă cu găleata. Un enoriaș veni în fugă, rugându-l pe învățăcel:
— Dacă nu vă e cu supărare, împrumutați-mi umbrela voastră. M-a apucat ploaia pe drum.
Fără multă vorbă, învățăcelul îi dădu omului bunătatea de umbrelă, pe care preotul n-o folosise niciodată.
A doua zi, preotul fu chemat să citească o rugăciune la căpătâiul unui răposat. Ca un făcut, cerul se întunecase iarăși și ploaia stătea gata să înceapă. Preotul se uită la cer și zise:
— Băiete, dă-mi umbrela mea cea nouă.
Învățăcelul mărturisi că a împrumutat-o unui enoriaș.
— Mare prostie ai făcut! îl certă preotul. Altă dată născocește și tu ceva; de pildă, să spui că ai pus-o la soare să se usuce, că a venit un vârtej care i-a rupt tijele făcând-o ferfeniță, iar acum nu mai e bună de nimic și zace într-un ungher prăfuit al podului.
Zicând acestea, preotul își puse deasupra glugii o pălărie mare, împletită, își luă pe umăr mantaua veche și porni la drum bombănind supărat.
După câteva zile, învățăcelul rămase iarăși singur, să păzească templul. Și iată că veni un om care-i spuse:
— Ce zi însorită e azi! Am plecat să-i fac o vizită fiicei mele, pe care n-am mai văzut-o demult. Dar din păcate locuiește tare departe și am de bătut cale lungă. Milostivește-te și împrumută-mi calul vostru.
Învățăcelul își aduse aminte de povața preotului și îi răspunse:
— Nu te supăra, prietene, însă deunăzi am lăsat căluțul nostru să pască la soare și deodată s-a stârnit un vârtej care i-a rupt coastele și i-a făcut pielea ferfeniță. Acum nu mai e bun de nimic și zace într-un ungher uitat al podului.
Săteanul făcu ochii mari:
— Ia te uită ce întâmplare ciudată! îngână el și plecă dând din cap buimăcit.
Aflând întâmplarea, preotul îl certă pe învățăcel cu și mai mare asprime:
— Ce ți-a venit să îndrugi asemenea prostii? Cum se poate asemui calul cu umbrela? Trebuia să spui că acum câteva zile căluțul nostru a mâncat mătrăgună și a turbat. Azvârle rău din picioare, încât și le-a rupt, ba încă și-a frânt și șira spinării, iar acum zace în grajd și nu se mai poate ridica.
Mai trecură trei zile. Preotul tocmai stătea în pat și se odihnea, când veni sluga unui bogătaș, care-i spuse învățăcelului:
— Stăpânul meu îl roagă pe preot să poftească până la noi acasă, spre a sluji la un praznic.
Învățăcelul răspunse:
— Acum câteva zile preotul a mâncat mătrăgună și a turbat de tot. Atâta s-a zbătut și a dat din picioare, până și le-a rupt, ba încă și-a fărâmat și șira spinării. Acum zace în grajd și nu se poate ridica.
Preotul auzi și rămase mut de uimire. Sări din pat ca ars și începu să-l plesnească pe învățăcel peste cap:
— Altădată să nu mai asemui un preot cu o mârțoagă, făcându-l de râs înaintea enoriașilor.
— Dacă nu vă e cu supărare, împrumutați-mi umbrela voastră. M-a apucat ploaia pe drum.
Fără multă vorbă, învățăcelul îi dădu omului bunătatea de umbrelă, pe care preotul n-o folosise niciodată.
A doua zi, preotul fu chemat să citească o rugăciune la căpătâiul unui răposat. Ca un făcut, cerul se întunecase iarăși și ploaia stătea gata să înceapă. Preotul se uită la cer și zise:
— Băiete, dă-mi umbrela mea cea nouă.
Învățăcelul mărturisi că a împrumutat-o unui enoriaș.
— Mare prostie ai făcut! îl certă preotul. Altă dată născocește și tu ceva; de pildă, să spui că ai pus-o la soare să se usuce, că a venit un vârtej care i-a rupt tijele făcând-o ferfeniță, iar acum nu mai e bună de nimic și zace într-un ungher prăfuit al podului.
Zicând acestea, preotul își puse deasupra glugii o pălărie mare, împletită, își luă pe umăr mantaua veche și porni la drum bombănind supărat.
După câteva zile, învățăcelul rămase iarăși singur, să păzească templul. Și iată că veni un om care-i spuse:
— Ce zi însorită e azi! Am plecat să-i fac o vizită fiicei mele, pe care n-am mai văzut-o demult. Dar din păcate locuiește tare departe și am de bătut cale lungă. Milostivește-te și împrumută-mi calul vostru.
Învățăcelul își aduse aminte de povața preotului și îi răspunse:
— Nu te supăra, prietene, însă deunăzi am lăsat căluțul nostru să pască la soare și deodată s-a stârnit un vârtej care i-a rupt coastele și i-a făcut pielea ferfeniță. Acum nu mai e bun de nimic și zace într-un ungher uitat al podului.
Săteanul făcu ochii mari:
— Ia te uită ce întâmplare ciudată! îngână el și plecă dând din cap buimăcit.
Aflând întâmplarea, preotul îl certă pe învățăcel cu și mai mare asprime:
— Ce ți-a venit să îndrugi asemenea prostii? Cum se poate asemui calul cu umbrela? Trebuia să spui că acum câteva zile căluțul nostru a mâncat mătrăgună și a turbat. Azvârle rău din picioare, încât și le-a rupt, ba încă și-a frânt și șira spinării, iar acum zace în grajd și nu se mai poate ridica.
Mai trecură trei zile. Preotul tocmai stătea în pat și se odihnea, când veni sluga unui bogătaș, care-i spuse învățăcelului:
— Stăpânul meu îl roagă pe preot să poftească până la noi acasă, spre a sluji la un praznic.
Învățăcelul răspunse:
— Acum câteva zile preotul a mâncat mătrăgună și a turbat de tot. Atâta s-a zbătut și a dat din picioare, până și le-a rupt, ba încă și-a fărâmat și șira spinării. Acum zace în grajd și nu se poate ridica.
Preotul auzi și rămase mut de uimire. Sări din pat ca ars și începu să-l plesnească pe învățăcel peste cap:
— Altădată să nu mai asemui un preot cu o mârțoagă, făcându-l de râs înaintea enoriașilor.
Sfârșit
Citește a doua poveste japoneză "Preotul și învățăcelul"
Odată, preotul unui templu plecă să slujească la un parastas, lăsând sfântul lăcaș în seama învățăcelului. Rămas singur, acesta mormăi o rugăciune, două, până când îl cuprinse toropeala.
Deodată auzi ca prin vis glasul cuiva la ușa templului: „Se poate intra?” Învățăcelul ieși afară frecându-se la ochi, și văzu o băbuță de prin vecini care adusese o legătură cu de-ale gurii.
— Dă-i, te rog, preotului pomana asta, spuse bătrânica.
Învățăcelul luă legătura din care ridicau aburi calzi și îmbietori. Mirosea atât de plăcut, încât își zise:
— Pesemne că baba a adus niscai dango 1 proaspete. Dacă i le păstrez preotului, acesta, lacom cum e, le va înfuleca pe toate, fără să-mi dea măcar o bucățică să gust. Ia să văd ce-i de făcut…
Dezlegă bocceaua în care găsi un coșuleț plin cu dango abia scoase din cuptor, învățăcelul începu să mănânce atât de zorit că-i trosneau fălcile și nici nu băgă de seamă când sfârși toate plăcintele. Abia atunci se înspăimântă: „S-a zis cu mine! Ce-o să-i spun preotului?”
Căzu pe gânduri, cugetând cum să scape de belea. În cele din urmă, iată ce-i trecu prin cap: luă coșulețul în care fuseseră dango și-l așeză în fața altarului zeului Amida, iar firimiturile de la dango le duse la buzele zeului. Apoi se întoarse acasă, se așeză la locul lui, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Îl așteptă pe predicator. Întorcându-se, predicatorul își întrebă sluga:
— A venit cineva aici în lipsa mea?
— Da. A trecut vecina. Fiind sărbătoare, ți-a adus ceva într-o legăturică.
— Unde este legăturica?
— Am dus-o în templu și am pus-o la picioarele lui Amida.
— Ai procedat foarte bine!
Predicatorul s-a îndreptat spre templu și, într-adevăr, la picioarele lui Amida a găsit legăturica. Gândindu-se puțin, desfăcu legăturica și văzu că era goală, iar pe fundul ei mai erau niște firimituri.
— Tu ai mâncat totul, strigă supărat predicatorul.
Sluga veni în fugă, privi coșul gol și se prefăcu tare mirat.
— Ei, drăcie, n-aș fi crezut niciodată! spuse el și arătă spre statuia zeului. Priviți, părinte, Amida a crezut că această legăturică i-a fost adusă lui și a mâncat-o! Vedeți, i-au rămas firimiturile pe buze!
— Drac împielițat, tu mi-ai mâncat lipiile!
Predicatorul, înfuriat la culme, lovi statuia cu toiagul în cap. Statuia începu să sune: „E-el, e-e-el!” Predicatorului i se păru că statuia spune: „El”, „el”. Furios, se răsti din nou către slugă:
— Auzi, Amida spune „el”, „el”. Înseamnă că tu ai mâncat dango. Ce ai de spus?
Sluga dădu din umeri:
— Amida va recunoaște. Trebuie să-l speriați. Permiteți-mi să-l fac să vorbească.
Sluga alergă și luă ceainicul cu apă fiartă, începu să toarne apa pe capul zeului și începu să-l certe:
— Am spus adevărul? Dango au fost aici sau n-au fost?
De aproape se auzi apa gâlgâind: „Ost, ost, ost” - căci ea se scurgea tocmai de pe capul statuii pe dușumea.
— Ei, v-ați convins? întrebă sluga. Iată-l, a recunoscut: „A fost, a fost, a fost!”
Predicatorul dădu din cap, oftând, și se duse la culcare flămând.
1 Dango - Un fel de lipii dulci, plăcinte.
Deodată auzi ca prin vis glasul cuiva la ușa templului: „Se poate intra?” Învățăcelul ieși afară frecându-se la ochi, și văzu o băbuță de prin vecini care adusese o legătură cu de-ale gurii.
— Dă-i, te rog, preotului pomana asta, spuse bătrânica.
Învățăcelul luă legătura din care ridicau aburi calzi și îmbietori. Mirosea atât de plăcut, încât își zise:
— Pesemne că baba a adus niscai dango 1 proaspete. Dacă i le păstrez preotului, acesta, lacom cum e, le va înfuleca pe toate, fără să-mi dea măcar o bucățică să gust. Ia să văd ce-i de făcut…
Dezlegă bocceaua în care găsi un coșuleț plin cu dango abia scoase din cuptor, învățăcelul începu să mănânce atât de zorit că-i trosneau fălcile și nici nu băgă de seamă când sfârși toate plăcintele. Abia atunci se înspăimântă: „S-a zis cu mine! Ce-o să-i spun preotului?”
Căzu pe gânduri, cugetând cum să scape de belea. În cele din urmă, iată ce-i trecu prin cap: luă coșulețul în care fuseseră dango și-l așeză în fața altarului zeului Amida, iar firimiturile de la dango le duse la buzele zeului. Apoi se întoarse acasă, se așeză la locul lui, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Îl așteptă pe predicator. Întorcându-se, predicatorul își întrebă sluga:
— A venit cineva aici în lipsa mea?
— Da. A trecut vecina. Fiind sărbătoare, ți-a adus ceva într-o legăturică.
— Unde este legăturica?
— Am dus-o în templu și am pus-o la picioarele lui Amida.
— Ai procedat foarte bine!
Predicatorul s-a îndreptat spre templu și, într-adevăr, la picioarele lui Amida a găsit legăturica. Gândindu-se puțin, desfăcu legăturica și văzu că era goală, iar pe fundul ei mai erau niște firimituri.
— Tu ai mâncat totul, strigă supărat predicatorul.
Sluga veni în fugă, privi coșul gol și se prefăcu tare mirat.
— Ei, drăcie, n-aș fi crezut niciodată! spuse el și arătă spre statuia zeului. Priviți, părinte, Amida a crezut că această legăturică i-a fost adusă lui și a mâncat-o! Vedeți, i-au rămas firimiturile pe buze!
— Drac împielițat, tu mi-ai mâncat lipiile!
Predicatorul, înfuriat la culme, lovi statuia cu toiagul în cap. Statuia începu să sune: „E-el, e-e-el!” Predicatorului i se păru că statuia spune: „El”, „el”. Furios, se răsti din nou către slugă:
— Auzi, Amida spune „el”, „el”. Înseamnă că tu ai mâncat dango. Ce ai de spus?
Sluga dădu din umeri:
— Amida va recunoaște. Trebuie să-l speriați. Permiteți-mi să-l fac să vorbească.
Sluga alergă și luă ceainicul cu apă fiartă, începu să toarne apa pe capul zeului și începu să-l certe:
— Am spus adevărul? Dango au fost aici sau n-au fost?
De aproape se auzi apa gâlgâind: „Ost, ost, ost” - căci ea se scurgea tocmai de pe capul statuii pe dușumea.
— Ei, v-ați convins? întrebă sluga. Iată-l, a recunoscut: „A fost, a fost, a fost!”
Predicatorul dădu din cap, oftând, și se duse la culcare flămând.
1 Dango - Un fel de lipii dulci, plăcinte.
Sfârșit
Citește mai multe basme și povești japoneze
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
