Ștergarul negru - poveste japoneză pentru copii
Citește basmul japonez în română "Ștergarul negru" despre un cerșetor japonez care într-o seară bătu la porțile unei case mari cerând adăpost peste noapte. Soția starostelui satului care era cel mai bogat om din sat, îl alungă, iar pelerinul plecă fără să zică o vorbă. Ajunse la un bordei dărăpănat unde locuiau un moș și o babă, care îl primiră înăuntru însă îi spuseră că nu au cu ce să-l ospăteze. Pelerinul acceptă și o puse pe babă să pună un ceaun cu apă deasupra focului, iar el aruncă câteva boabe de orez și ceaunul se umplu cu un orez alb și gustos. Mâncară toți pe săturate iar moșul și baba au mulțumit pentru orezul bun așa cum nu au mai mâncat niciodată.
Citește povestea japoneză "Ștergarul negru"
Toate acestea s-au întâmplat demult - demult.
Zice-se că într-o seară, un pelerin cerșetor bătu la porțile unei case mari, cerând adăpost pentru noapte. Stăpânul casei era chiar starostele satului, cel mai bogat… din partea locului. Căci, știut este, pisica și starostele înșfacă tot ce le cade în gheare.
La ceasul acela, stăpâna casei tocmai se afla la războiul de țesut. Ea îl alungă pe sărmanul pelerin cu vorbe aspre:
— Pleacă de-aici, hoinarule, cerșetor nerușinat!
Omul nu spuse nimic și plecă liniștit mai departe.
La marginea satului se afla un bordei prizărit și gârbovit, învelit cu trestie. Pelerinul bătu la ușă. Încet, încet, abia târându-și picioarele, locuitorii bordeiului, un moș cu baba lui, ieșiră în prag, glăsuind cu mâhnire:
— Să nu ne judeci greșit. Rău ne pare că te lăsăm să pleci cu mâna goală, dar vezi și tu suntem de săraci. N-avem în casă niciun bob de orez și nici măcar o zdreanță de prisos, cu care să te miluim…
— Nu vă faceți griji, nu vreau nimica, răspunse pribeagul. Atâta vă cer: să mă găzduiți o noapte. O să mă culc pe tatami-ul gol și-mi voi sprijini capul de marginea vetrei.
— Dacă-i așa, atunci intră, rogu-te, îl îmbiară gazdele, îl poftiră pe străin în bordeiul strâmt și sărăcăcios.
După ce se odihni puțin, pelerinul îi spuse babei:
— Iartă-mă că te necăjesc, dar fii bună de umple cu apă ceaunul acela mare și agață-l deasupra focului.
Bătrâna îl ascultă. Când apa dădu în clocot, oaspetele scoase din tolba lui de călător câteva boabe de orez și le dădu drumul în ceaun, unul câte unul. Și ce să vezi! Ceaunul se umplu până a buză cu orez fiert, alb ca zăpada dimineții, moale și înflorit.
— Ia te uită ce minunăție! se bucurară bătrânii.
Se cam sfiau ei, căci nu prea e obiceiul ca musafirii să-și ospăteze gazdele, dar până la urmă se lăsară înduplecați de rugămințile pelerinului și înfulecară pe săturate. Nici nu mai își aduceau aminte de când nu mai mâncaseră ei un orez atât de bun…
De cum sfârșiră cina, ușa se deschise și în prag se arătă grăbită și voioasă O-Kono. Fiica O-Kono era o fată harnică și cu suflet bun, dar era tare negricioasă și urâtă. Avea chipul atât de brăzdat de zbârcituri, încât oricât te-ai fi uitat, nu găseai un locșor neted.
O-Kono se tocmise slujitoare la casa starostelui, iar stăpânii îi îngăduiau uneori să le ducă bătrânilor, drept hrană, ceea ce izbutea să râcâie de pe fundul oalelor și blidelor. Și astă dată le adusese o strachină plină cu orez pământiu și ars, dar moșul și baba zâmbiră cu milă.
— O-Kono, fata noastră dragă, astăzi suntem sătui: musafirul nostru ne-a ospătat împărătește.
Auzind aceasta, O-Kono se îmbujoră de rușine, neștiind cum să-i mai mulțumească pelerinului. Bătrânul și bătrâna începură să se căineze:
— O, ce durere, ce nenorocire! Avem o fată bună și cuminte, dar uită-te și tu ce urâtă e… La sărăcia noastră, asta ne mai lipsea. Unde să-i găsim un mire? Și tare am fi vrut s-o căpătuim, fiindcă e destul de mare.
Zice-se că într-o seară, un pelerin cerșetor bătu la porțile unei case mari, cerând adăpost pentru noapte. Stăpânul casei era chiar starostele satului, cel mai bogat… din partea locului. Căci, știut este, pisica și starostele înșfacă tot ce le cade în gheare.
La ceasul acela, stăpâna casei tocmai se afla la războiul de țesut. Ea îl alungă pe sărmanul pelerin cu vorbe aspre:
— Pleacă de-aici, hoinarule, cerșetor nerușinat!
Omul nu spuse nimic și plecă liniștit mai departe.
La marginea satului se afla un bordei prizărit și gârbovit, învelit cu trestie. Pelerinul bătu la ușă. Încet, încet, abia târându-și picioarele, locuitorii bordeiului, un moș cu baba lui, ieșiră în prag, glăsuind cu mâhnire:
— Să nu ne judeci greșit. Rău ne pare că te lăsăm să pleci cu mâna goală, dar vezi și tu suntem de săraci. N-avem în casă niciun bob de orez și nici măcar o zdreanță de prisos, cu care să te miluim…
— Nu vă faceți griji, nu vreau nimica, răspunse pribeagul. Atâta vă cer: să mă găzduiți o noapte. O să mă culc pe tatami-ul gol și-mi voi sprijini capul de marginea vetrei.
— Dacă-i așa, atunci intră, rogu-te, îl îmbiară gazdele, îl poftiră pe străin în bordeiul strâmt și sărăcăcios.
După ce se odihni puțin, pelerinul îi spuse babei:
— Iartă-mă că te necăjesc, dar fii bună de umple cu apă ceaunul acela mare și agață-l deasupra focului.
Bătrâna îl ascultă. Când apa dădu în clocot, oaspetele scoase din tolba lui de călător câteva boabe de orez și le dădu drumul în ceaun, unul câte unul. Și ce să vezi! Ceaunul se umplu până a buză cu orez fiert, alb ca zăpada dimineții, moale și înflorit.
— Ia te uită ce minunăție! se bucurară bătrânii.
Se cam sfiau ei, căci nu prea e obiceiul ca musafirii să-și ospăteze gazdele, dar până la urmă se lăsară înduplecați de rugămințile pelerinului și înfulecară pe săturate. Nici nu mai își aduceau aminte de când nu mai mâncaseră ei un orez atât de bun…
De cum sfârșiră cina, ușa se deschise și în prag se arătă grăbită și voioasă O-Kono. Fiica O-Kono era o fată harnică și cu suflet bun, dar era tare negricioasă și urâtă. Avea chipul atât de brăzdat de zbârcituri, încât oricât te-ai fi uitat, nu găseai un locșor neted.
O-Kono se tocmise slujitoare la casa starostelui, iar stăpânii îi îngăduiau uneori să le ducă bătrânilor, drept hrană, ceea ce izbutea să râcâie de pe fundul oalelor și blidelor. Și astă dată le adusese o strachină plină cu orez pământiu și ars, dar moșul și baba zâmbiră cu milă.
— O-Kono, fata noastră dragă, astăzi suntem sătui: musafirul nostru ne-a ospătat împărătește.
Auzind aceasta, O-Kono se îmbujoră de rușine, neștiind cum să-i mai mulțumească pelerinului. Bătrânul și bătrâna începură să se căineze:
— O, ce durere, ce nenorocire! Avem o fată bună și cuminte, dar uită-te și tu ce urâtă e… La sărăcia noastră, asta ne mai lipsea. Unde să-i găsim un mire? Și tare am fi vrut s-o căpătuim, fiindcă e destul de mare.
— Nu vă întristați pentru atâta lucru, le răspunse pelerinul. O să vă ajut eu.
Și scoțând din mânecă un ștergar negru ca noaptea, i-l întinse fetei:
— E alt tău, ți-l dăruiesc. Diseară, după ce faci baie, să-ți ștergi fața cu el.
O-Kono se întoarse la stăpâni și se apucă să încălzească apa pentru baie 1. Cel dintâi se îmbăie starostele, iar după el, unul câte unul, toți ai casei. Slujitoarea, ca totdeauna, se îmbăie cea din urmă. Luă apoi ștergarul negru și, plină de șovăială, își șterse încetișor obrajii. Și minune!, pielea ei aspră și zbârcită se făcu moale și gingașă ca mătasea, își șterse apoi gâtul și-i deveni neted și frumos.
Fata se sperie. Ieși tulburată din baie și dădu fuga la oglindă. Se uită și luă seama că toate zbârciturile îi pieriseră, iar chipul ei strălucea de-o plăcută albeață. O-Kono devenise o fată frumoasă cum puține se aflau pe lume…
Văzând minunea, soția starostelui începu s-o descoasă pe slujitoare cum și ce fel.
O-Kono îi povesti totul, fără să-i ascundă nimic. Arzând de nerăbdare să încerce puterea ștergarului soția starostelui i-l ceru împrumut, făgăduind că se va șterge cu el o singură dată. A doua seară, soția starostelui se duse la baie cea din urmă, cum nu mai făcuse ea niciodată. Se scaldă, apoi începu să-și frece vârtos fața cu ștergarul negru. Fața i se făcu gingașă. Apoi își șterse mâinile. Mâinile îi deveniră albe și moi ca niște plăcintele proaspete.
Stăpâna se bucură nespus, frecându-se cu ștergarul din cap până-n picioare. Cu mare greutate se hotărî să iasă din baie.
„Gata. Ajunge! își zise. Am obosit tot ștergându-mă, dar în schimb am devenit de nerecunoscut. Sunt fără pereche de frumoasă.”
Dar pesemne că nu-i era dat să se bucure prea mult. Picioarele ei strălucitor de albe și spatele ei alb ca zăpada se lipiseră de scăldătoare ca și cum ar fi fost încleiate. Cât se zbătu soția starostelui, cât se zbuciumă, degeaba: nu se putea clinti și pace. Începu să strige după ajutor cât o ținea gura.
O-Keno veni în fugă și, apucând-o pe stăpână de mâini, încercă s-o tragă afară din baie, fără să reușească. Ce era de făcut?
Stăpâna o rugă în cele din urmă:
— Du-te repede după pelerinul acela care ți-a dat ștergarul negru. Adu-l încoace să mă dezlege de farmecele lui.
O-Kono fugi cât o țineau picioarele până la bordeiul bătrânilor. Pelerinul se afla tot acolo, căci gazdele îl înduplecaseră să mai rămână la ei o zi, două. Fata îl aduse în grabă la stăpânii ei.
Când îl văzu, soția starostelui înlemni. Vrăjitorul nu era altul decât cerșetorul pe care a îl alungase în ajun cu atâta asprime. Pribeagul surâse în barbă, apoi spuse:
— Fie, te voi slobozi, dar mai întâi dă poruncă să se facă un praznic mare, la care să fie poftite toate neamurile voastre, și cele apropiate și cele mai îndepărtate.
În scurtă vreme, rudele starostelui se adunară în odaia de oaspeți și începură să chefuie.
După ce se încredință că au venit toți, pelerinul se apropie fără grabă de scăldătoare. soția starostelui îl aștepta plângând și oftând. Scoase din mânecă un bețișor verde de bambus care strălucea și lumina ca o rază de soare. Mișcă apoi bețișorul, rostind un descântec. În aceea clipă, femeia se dezlipi de scăldătoare.
Bucuroasă nevoie-mare, se îmbrăcă în grabă și se duse la oaspeți.
Și scoțând din mânecă un ștergar negru ca noaptea, i-l întinse fetei:
— E alt tău, ți-l dăruiesc. Diseară, după ce faci baie, să-ți ștergi fața cu el.
O-Kono se întoarse la stăpâni și se apucă să încălzească apa pentru baie 1. Cel dintâi se îmbăie starostele, iar după el, unul câte unul, toți ai casei. Slujitoarea, ca totdeauna, se îmbăie cea din urmă. Luă apoi ștergarul negru și, plină de șovăială, își șterse încetișor obrajii. Și minune!, pielea ei aspră și zbârcită se făcu moale și gingașă ca mătasea, își șterse apoi gâtul și-i deveni neted și frumos.
Fata se sperie. Ieși tulburată din baie și dădu fuga la oglindă. Se uită și luă seama că toate zbârciturile îi pieriseră, iar chipul ei strălucea de-o plăcută albeață. O-Kono devenise o fată frumoasă cum puține se aflau pe lume…
Văzând minunea, soția starostelui începu s-o descoasă pe slujitoare cum și ce fel.
O-Kono îi povesti totul, fără să-i ascundă nimic. Arzând de nerăbdare să încerce puterea ștergarului soția starostelui i-l ceru împrumut, făgăduind că se va șterge cu el o singură dată. A doua seară, soția starostelui se duse la baie cea din urmă, cum nu mai făcuse ea niciodată. Se scaldă, apoi începu să-și frece vârtos fața cu ștergarul negru. Fața i se făcu gingașă. Apoi își șterse mâinile. Mâinile îi deveniră albe și moi ca niște plăcintele proaspete.
Stăpâna se bucură nespus, frecându-se cu ștergarul din cap până-n picioare. Cu mare greutate se hotărî să iasă din baie.
„Gata. Ajunge! își zise. Am obosit tot ștergându-mă, dar în schimb am devenit de nerecunoscut. Sunt fără pereche de frumoasă.”
Dar pesemne că nu-i era dat să se bucure prea mult. Picioarele ei strălucitor de albe și spatele ei alb ca zăpada se lipiseră de scăldătoare ca și cum ar fi fost încleiate. Cât se zbătu soția starostelui, cât se zbuciumă, degeaba: nu se putea clinti și pace. Începu să strige după ajutor cât o ținea gura.
O-Keno veni în fugă și, apucând-o pe stăpână de mâini, încercă s-o tragă afară din baie, fără să reușească. Ce era de făcut?
Stăpâna o rugă în cele din urmă:
— Du-te repede după pelerinul acela care ți-a dat ștergarul negru. Adu-l încoace să mă dezlege de farmecele lui.
O-Kono fugi cât o țineau picioarele până la bordeiul bătrânilor. Pelerinul se afla tot acolo, căci gazdele îl înduplecaseră să mai rămână la ei o zi, două. Fata îl aduse în grabă la stăpânii ei.
Când îl văzu, soția starostelui înlemni. Vrăjitorul nu era altul decât cerșetorul pe care a îl alungase în ajun cu atâta asprime. Pribeagul surâse în barbă, apoi spuse:
— Fie, te voi slobozi, dar mai întâi dă poruncă să se facă un praznic mare, la care să fie poftite toate neamurile voastre, și cele apropiate și cele mai îndepărtate.
În scurtă vreme, rudele starostelui se adunară în odaia de oaspeți și începură să chefuie.
După ce se încredință că au venit toți, pelerinul se apropie fără grabă de scăldătoare. soția starostelui îl aștepta plângând și oftând. Scoase din mânecă un bețișor verde de bambus care strălucea și lumina ca o rază de soare. Mișcă apoi bețișorul, rostind un descântec. În aceea clipă, femeia se dezlipi de scăldătoare.
Bucuroasă nevoie-mare, se îmbrăcă în grabă și se duse la oaspeți.
Se încinse o petrecere tare veselă, musafirii trăgeau la măsea, cântau și făceau larmă. De pelerin uitaseră cu totul, nici nu se gândiseră măcar să-i mulțumească. Deodată, vrăjitorul apăru ca din pământ în mijlocul odăii de oaspeți, strigând cu glas puternic:
— Schimbați-vă în maimuțe! Schimbați-vă în maimuțe!
Lovi de trei ori podeaua cu vărguța lui de bambus și pe dată toți cei de față se prefăcură în maimuțe păroase, cu botul roșu. Pocitaniile începură să chițcăie și să țopăie prin casă. Vraciul cu bețișorul de bambus și le porunci:
— Duceți-vă în munți!
De cum rosti aceste vorbe, maimuțele, în frunte cu conducătorul, lor, fostul staroste, o luară la goană spre munții depărtați și pieriră ca niște vedenii.
În marea casă a starostelui se lăsă tăcerea. Înfricoșată, O-Kono se ascunse într-un ungher al bucătăriei, temându-se până să și răsufle.
Pelerinul o chemă la el cu blândețe și-i spuse să aducă acolo, în casă, pe unchiaș și pe babă. Fata alergă într-un suflet și-i aduse de mână pe tatăl și mama sa.
Luându-și rămas bun, vrăjitorul le spuse:
— Cui i-a crescut păr pe inimă, acela e mai bine să se facă maimuță. De-acum înainte voi veți trăi în această casă. Fiți fără grijă, starostele nu se va mai întoarce.
Și deodată pieri ca luat de vârtej.
O-Kono își găsi curând un mire pe potriva ei și trăiră laolaltă cu părinții, în pace și belșug.
1 În satele japoneze, conform unui obicei străvechi, în fiecare seară oamenii se îmbăiază într-un vas de lemn plin cu apă încălzită. De obicei apa se încălzește o singură dată pentru familie, începând cu bărbații și continuând cu femeile, în ordine descrescândă; fiecare, intră în baie pentru scurt timp și apoi se spală cu săpun alături de baie, unde nu reintră decât după ce e curat, și pentru a se reîncălzi.
— Schimbați-vă în maimuțe! Schimbați-vă în maimuțe!
Lovi de trei ori podeaua cu vărguța lui de bambus și pe dată toți cei de față se prefăcură în maimuțe păroase, cu botul roșu. Pocitaniile începură să chițcăie și să țopăie prin casă. Vraciul cu bețișorul de bambus și le porunci:
— Duceți-vă în munți!
De cum rosti aceste vorbe, maimuțele, în frunte cu conducătorul, lor, fostul staroste, o luară la goană spre munții depărtați și pieriră ca niște vedenii.
În marea casă a starostelui se lăsă tăcerea. Înfricoșată, O-Kono se ascunse într-un ungher al bucătăriei, temându-se până să și răsufle.
Pelerinul o chemă la el cu blândețe și-i spuse să aducă acolo, în casă, pe unchiaș și pe babă. Fata alergă într-un suflet și-i aduse de mână pe tatăl și mama sa.
Luându-și rămas bun, vrăjitorul le spuse:
— Cui i-a crescut păr pe inimă, acela e mai bine să se facă maimuță. De-acum înainte voi veți trăi în această casă. Fiți fără grijă, starostele nu se va mai întoarce.
Și deodată pieri ca luat de vârtej.
O-Kono își găsi curând un mire pe potriva ei și trăiră laolaltă cu părinții, în pace și belșug.
1 În satele japoneze, conform unui obicei străvechi, în fiecare seară oamenii se îmbăiază într-un vas de lemn plin cu apă încălzită. De obicei apa se încălzește o singură dată pentru familie, începând cu bărbații și continuând cu femeile, în ordine descrescândă; fiecare, intră în baie pentru scurt timp și apoi se spală cu săpun alături de baie, unde nu reintră decât după ce e curat, și pentru a se reîncălzi.
Sfârșit
Citește mai multe basme și povești japoneze
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
