Hei, crabule Koso-Koso! - poveste scurtă japoneză
Citește povestea japoneză "Hei, crabule Koso-Koso!" despre un moș și o babă care trăiau demult, într-o vreme uitată. Într-o zi se duce moșneagul la pădure să adune vreascuri și după ce muncește până la prânz, se așează pe malul unui râu pentru a mânca. Cum apa era foarte limpede, moșul se apleacă să bea apă, dar vede pe fundul apei o vietate. El observă că este un crab și îi aruncă niște boabe de orez, pe care crabul le mănâncă imediat. De atunci, de fiecare dată când venea la pădure, moșneagul își ospăta micuța creatură cu câteva boabe de orez.
Citește povestea japoneză "Hei, crabule Koso-Koso!"
Demult de tot, într-o vreme uitată, trăia un moș cu baba lui. Odată, se duse moșneagul în pădure să adune vreascuri. Pe la jumătatea zilei i se făcu foame și se așeză pe malul unui râu să îmbuce oleacă. Apa era limpede și străvezie. Aplecându-se să bea, văzu că pe fundul râului era o vietate.
— Ia te uită, își zise, păi ăsta e un crab! De unde s-or fi pripășit crabi pe-aicea?
Unchiașul aruncă în apă câteva boabe de orez. Crabul se repezi să le prindă și le ciuguli toate, până la una. Moșul se uita și râdea mulțumit. De-atunci, ori de câte ori venea în pădure nu uita să-și ospăteze crabul cu câte ceva. Pasămite bătrânul îndrăgise mica făptură.
„Ce-ar fi să-l iau cu mine, acasă? se gândi el într-o zi. Așa o să fim mereu împreună.”
Zis și făcut, îl duse acasă și-i spuse nevesti-si:
— Babo, ia te uită ce crab am adus!
— E frumos, într-adevăr, răspunse bătrâna. Trebuie să aibă carnea tare gustoasă. O să-l spăl iar pe urmă îl fierbem și îl mâncăm.
— Ia mai tacă-ți gura, babo! se sperie moșul. Tu nici nu știi ce mult l-am îndrăgit pe prichindelul ăsta.
Unchiașul pândi grijuliu să nu-l vadă baba și ascunse crabul în fântână. De câte ori se întorcea din pădure, îl striga voios:
— Crabule, hei, crabule Koso-Koso! Vino degrabă, sunt eu, moșneagul, iată-mă-s!
De cum auzea glasul moșneagului, crabul se ridica de pe fundul fântânii, pocnind vesel din clești, iar bătrânul îl ospăta cu ceva de soi, povățuindu-l:
— Crabule, prietene, tare mi-ești drag… De aceea fii cu luare- aminte la ce-ți spun. Dacă te va striga baba mea, nu care cumva să te arăți. E lacomă nevoie-mare și atâta așteaptă, să te înhațe și să te mănânce. Numai atunci să ieși la iveală, când vei auzi: „Crabule, hei, crabule Koso-Koso, ăsta-s eu, moșneagul, iată-mă-s!”
Și avea dreptate să se teamă, căci baba se întreba mereu unde o fi ascuns moșul crabul acela gustos și-l căuta pretutindeni, înciudată că nu-l găsește.
Într-o zi, moșul se întoarse acasă și se duse ca de obicei la fântână, să-și spele picioarele. Bătrâna băgă de seamă că unchiașul dă din gură ca și cum ar fi vorbit singur. „Ce-o mai fi” se gândi ea. Se apropie tiptil și trase cu urechea. Moșul tocmai îi striga crabului:
— Crabule, hei, crabule Koso-Koso, sunt eu, uncheașul, iată-rnă-s!
— Vasăzică uite unde l-a ascuns! bombăni baba furioasă. Ei, lasă, că pleacă el mâine la pădure și o să mă ospătez împărătește.
A doua zi, n-apucă moșul să se depărteze bine, că baba dădu fuga la fântână, strigând cu prefăcut:
— Crabule, hei, crabule Koso-Koso, sunt eu, moșneagul, iată-mă-s!
Auzind vorbele cunoscute, crabul ieși îndată deasupra. Baba se bucură văzând cât de mare și de gras se făcuse. Îi înșfăcă la iuțeală și-l aruncă drept în oala cu apă clocotită. Fierse până se făcu roșu ca focul. Bătrâna se ospătă cu lăcomie din carnea-i fragedă, iar cojile le aruncă în hârdăul în care se strângea apa murdară.
Când se întoarse moșul din pădure, își chemă prietenul, ca totdeauna:
— Crabule, hei, crabule Koso-Koso, sunt eu, unchiașul, ieși mai degrabă!
Însă crabul nici gând să se arate. „Ce-o fi cu el? se întreabă moșul, plin de îngrijorare. Nu cumva o fi fugit?”
Îl strigă, îl căută peste tot, dar nu-l află nicăieri. Cum ședea el astfel, întristat și pierit, pe creanga unui copac din apropiere se lăsă din zbor o păsărică și prinse să ciripească:
— Prea târziu te-ai întors din pădure, bunicule! Carnea crabului e în burta babei, iar cojile caută-le în ciubărul cu zoaie. Cirip-cirip!
„Multe minuni se mai întâmplă pe lume!” gândi moșul. Se uită el în hârdău, și într-adevăr găsi cleștii crabului. Plin de mâhnire, cu ochii înlăcrimați, le adună și le îngropă în colțul cel depărtat al grădinii. Deasupra răsădi o tufă de azalee.
— Ia te uită, își zise, păi ăsta e un crab! De unde s-or fi pripășit crabi pe-aicea?
Unchiașul aruncă în apă câteva boabe de orez. Crabul se repezi să le prindă și le ciuguli toate, până la una. Moșul se uita și râdea mulțumit. De-atunci, ori de câte ori venea în pădure nu uita să-și ospăteze crabul cu câte ceva. Pasămite bătrânul îndrăgise mica făptură.
„Ce-ar fi să-l iau cu mine, acasă? se gândi el într-o zi. Așa o să fim mereu împreună.”
Zis și făcut, îl duse acasă și-i spuse nevesti-si:
— Babo, ia te uită ce crab am adus!
— E frumos, într-adevăr, răspunse bătrâna. Trebuie să aibă carnea tare gustoasă. O să-l spăl iar pe urmă îl fierbem și îl mâncăm.
— Ia mai tacă-ți gura, babo! se sperie moșul. Tu nici nu știi ce mult l-am îndrăgit pe prichindelul ăsta.
Unchiașul pândi grijuliu să nu-l vadă baba și ascunse crabul în fântână. De câte ori se întorcea din pădure, îl striga voios:
— Crabule, hei, crabule Koso-Koso! Vino degrabă, sunt eu, moșneagul, iată-mă-s!
De cum auzea glasul moșneagului, crabul se ridica de pe fundul fântânii, pocnind vesel din clești, iar bătrânul îl ospăta cu ceva de soi, povățuindu-l:
— Crabule, prietene, tare mi-ești drag… De aceea fii cu luare- aminte la ce-ți spun. Dacă te va striga baba mea, nu care cumva să te arăți. E lacomă nevoie-mare și atâta așteaptă, să te înhațe și să te mănânce. Numai atunci să ieși la iveală, când vei auzi: „Crabule, hei, crabule Koso-Koso, ăsta-s eu, moșneagul, iată-mă-s!”
Și avea dreptate să se teamă, căci baba se întreba mereu unde o fi ascuns moșul crabul acela gustos și-l căuta pretutindeni, înciudată că nu-l găsește.
Într-o zi, moșul se întoarse acasă și se duse ca de obicei la fântână, să-și spele picioarele. Bătrâna băgă de seamă că unchiașul dă din gură ca și cum ar fi vorbit singur. „Ce-o mai fi” se gândi ea. Se apropie tiptil și trase cu urechea. Moșul tocmai îi striga crabului:
— Crabule, hei, crabule Koso-Koso, sunt eu, uncheașul, iată-rnă-s!
— Vasăzică uite unde l-a ascuns! bombăni baba furioasă. Ei, lasă, că pleacă el mâine la pădure și o să mă ospătez împărătește.
A doua zi, n-apucă moșul să se depărteze bine, că baba dădu fuga la fântână, strigând cu prefăcut:
— Crabule, hei, crabule Koso-Koso, sunt eu, moșneagul, iată-mă-s!
Auzind vorbele cunoscute, crabul ieși îndată deasupra. Baba se bucură văzând cât de mare și de gras se făcuse. Îi înșfăcă la iuțeală și-l aruncă drept în oala cu apă clocotită. Fierse până se făcu roșu ca focul. Bătrâna se ospătă cu lăcomie din carnea-i fragedă, iar cojile le aruncă în hârdăul în care se strângea apa murdară.
Când se întoarse moșul din pădure, își chemă prietenul, ca totdeauna:
— Crabule, hei, crabule Koso-Koso, sunt eu, unchiașul, ieși mai degrabă!
Însă crabul nici gând să se arate. „Ce-o fi cu el? se întreabă moșul, plin de îngrijorare. Nu cumva o fi fugit?”
Îl strigă, îl căută peste tot, dar nu-l află nicăieri. Cum ședea el astfel, întristat și pierit, pe creanga unui copac din apropiere se lăsă din zbor o păsărică și prinse să ciripească:
— Prea târziu te-ai întors din pădure, bunicule! Carnea crabului e în burta babei, iar cojile caută-le în ciubărul cu zoaie. Cirip-cirip!
„Multe minuni se mai întâmplă pe lume!” gândi moșul. Se uită el în hârdău, și într-adevăr găsi cleștii crabului. Plin de mâhnire, cu ochii înlăcrimați, le adună și le îngropă în colțul cel depărtat al grădinii. Deasupra răsădi o tufă de azalee.
Deșteptându-se în zori, primul gând al moșneagului fu să stropească răsadul, ca nu cumva să se usuce. Merse el în grădină, și când colo, ce să vadă! Tufa de azalee era încărcată cu flori care ardeau și străluceau ca un soare. Tare se mai bucură moșul:
— Babo, hei, babo, vino repede să vezi! Mi-ai mâncat crabul, nu ți-a fost milă de el, dar eu i-am îngropat cojițele și am sădit deasupra un pomișor de azalee. Ia te uită ce mai flori de aur a făcut! Trebuie să-l udăm și să-l îngrijim.
Dar nici n-apucă moșul să plece iarăși la pădure, că baba dădu fuga la pomișor:
— Vezi tu acuș, blestematule! O să-ți smulg toate florile și o să le arunc în vânt!
Dar când se uită mai bine, florile azaleei nu mai erau de aur, ci niște biete flori obișnuite.
— Vasăzică, îți bați joc de mine, vreasc nenorocit! strigă ea mânioasă. O să te rup din rădăcină și-o să te ard!
Rupse tufa de azalee și-o aruncă în foc.
Când se întoarse moșul din pădure, alergă nerăbdător să-și vadă florile de aur. Dar ia pomul de unde nu-i! Întrebă mirat și neliniștit:
— Babo, hei, babo, unde a pierit azaleea mea?
— Păi da, altă treabă n-aveai decât să răsădești în grădina mea asemenea blestemăție! spuse ea cu arțag. Mai, mai să mă scoată din minți. Nu creșteau pe ea flori de aur, ci flori obișnuite. Am smuls-o din rădăcină și am pus-o pe foc.
Ce era să facă moșul? Întrebă încet, printre lacrimi:
— Spune-mi măcar, unde-ai aruncat cenușa?
— Nicăieri. E acolo, în vatră.
Moșul adună cu grijă cenușa din sobă. Se simțea mai mângâiat gândindu-se că tot a mai rămas ceva din crabul lui iubit. Apoi se duse pe câmp să împrăștie cenușa. Tocmai atunci se stârni o adiere de vânt, iar cenușa, prefăcându-se într-un nor, se așternu lin pe crengile pomilor.
Și, minune! Pe ramuri începură să înflorească flori de aur. Străluceau la soare de-ți luau ochii. În clipa aceea se arătă din nou păsărica năzdrăvană:
— Moșule, moșule, ciripi ea, nu mai împrăștia cenușa pe câmp! Presar-o mai bine pe marginea drumului.
Moșul o ascultă, și deodată crengile copacilor de pe amândouă părțile drumului se împodobiră cu flori de aur, care străluceau orbitor în lumină.
Tocmai atunci se nimeri să treacă pe-acolo prințul cu suita lui. Văzând florile de aur, opri calul și privi fermecat.
— Niciodată, spuse el, nu mi-a fost dat să văd asemenea frumusețe!
Moșneagul se întoarse acasă încărcat de daruri. Văzând una ca asta, baba se aprinse de lăcomie:
— Las’ pe mine, spuse ea, eu o să fac treabă și mai bună. O să capăt mai multe daruri decât tine.
Umplu o căldare cu cenușă și se așeză pe marginea drumului,
așteptând să treacă prințul.
Și iată că se arătă alaiul cel mândru și lung. Când însuși prințul ajunse în dreptul ei, începu să împrăștie cenușa în vânt. Dar nici pomeneală să se ivească flori de aur pe crengile pomilor. Cenușa îi intră prințului în ochi, în nas, în gură, murdărindu-i straiele de sus până jos.
Atât de tare se înspăimântă baba de mânia prințului, că se făcu mică, mică de tot. Se gheboșă, se ghemui, se micșoră, iar în cele din urmă se schimbă într-un crab prizărit, care fugi să se ascundă în nisipul de pe malul râului.
De atunci zice-se că sunt crabii atât de sperioși și se ascund cu atâta grabă în nisipuri.
— Babo, hei, babo, vino repede să vezi! Mi-ai mâncat crabul, nu ți-a fost milă de el, dar eu i-am îngropat cojițele și am sădit deasupra un pomișor de azalee. Ia te uită ce mai flori de aur a făcut! Trebuie să-l udăm și să-l îngrijim.
Dar nici n-apucă moșul să plece iarăși la pădure, că baba dădu fuga la pomișor:
— Vezi tu acuș, blestematule! O să-ți smulg toate florile și o să le arunc în vânt!
Dar când se uită mai bine, florile azaleei nu mai erau de aur, ci niște biete flori obișnuite.
— Vasăzică, îți bați joc de mine, vreasc nenorocit! strigă ea mânioasă. O să te rup din rădăcină și-o să te ard!
Rupse tufa de azalee și-o aruncă în foc.
Când se întoarse moșul din pădure, alergă nerăbdător să-și vadă florile de aur. Dar ia pomul de unde nu-i! Întrebă mirat și neliniștit:
— Babo, hei, babo, unde a pierit azaleea mea?
— Păi da, altă treabă n-aveai decât să răsădești în grădina mea asemenea blestemăție! spuse ea cu arțag. Mai, mai să mă scoată din minți. Nu creșteau pe ea flori de aur, ci flori obișnuite. Am smuls-o din rădăcină și am pus-o pe foc.
Ce era să facă moșul? Întrebă încet, printre lacrimi:
— Spune-mi măcar, unde-ai aruncat cenușa?
— Nicăieri. E acolo, în vatră.
Moșul adună cu grijă cenușa din sobă. Se simțea mai mângâiat gândindu-se că tot a mai rămas ceva din crabul lui iubit. Apoi se duse pe câmp să împrăștie cenușa. Tocmai atunci se stârni o adiere de vânt, iar cenușa, prefăcându-se într-un nor, se așternu lin pe crengile pomilor.
Și, minune! Pe ramuri începură să înflorească flori de aur. Străluceau la soare de-ți luau ochii. În clipa aceea se arătă din nou păsărica năzdrăvană:
— Moșule, moșule, ciripi ea, nu mai împrăștia cenușa pe câmp! Presar-o mai bine pe marginea drumului.
Moșul o ascultă, și deodată crengile copacilor de pe amândouă părțile drumului se împodobiră cu flori de aur, care străluceau orbitor în lumină.
Tocmai atunci se nimeri să treacă pe-acolo prințul cu suita lui. Văzând florile de aur, opri calul și privi fermecat.
— Niciodată, spuse el, nu mi-a fost dat să văd asemenea frumusețe!
Moșneagul se întoarse acasă încărcat de daruri. Văzând una ca asta, baba se aprinse de lăcomie:
— Las’ pe mine, spuse ea, eu o să fac treabă și mai bună. O să capăt mai multe daruri decât tine.
Umplu o căldare cu cenușă și se așeză pe marginea drumului,
așteptând să treacă prințul.
Și iată că se arătă alaiul cel mândru și lung. Când însuși prințul ajunse în dreptul ei, începu să împrăștie cenușa în vânt. Dar nici pomeneală să se ivească flori de aur pe crengile pomilor. Cenușa îi intră prințului în ochi, în nas, în gură, murdărindu-i straiele de sus până jos.
Atât de tare se înspăimântă baba de mânia prințului, că se făcu mică, mică de tot. Se gheboșă, se ghemui, se micșoră, iar în cele din urmă se schimbă într-un crab prizărit, care fugi să se ascundă în nisipul de pe malul râului.
De atunci zice-se că sunt crabii atât de sperioși și se ascund cu atâta grabă în nisipuri.
Sfârșit
Citește mai multe basme și povești japoneze
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
