Vulpișor: Vulpoiul în mare cinste - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Vulpoiul în mare cinste", a paisprezecea poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian în care toți aflaseră ce se întâmplase între Vulpișor și pisică și credeau că aceasta împreună cu Ursul și Lupul vor spune povestea în așa fel încât să dea vina pe Vulpișor. Nu știau nici ce se întâmplase cu Leul, dacă leacurile au fost bune sau proaste și acum toți erau speriați.
Povestea a paisprezecea: Vulpoiul în mare cinste
Erau mulțumiți, dar liniștiți nu puteau fi. Scăpaseră de multe, dar apăsau primejdii grele peste viața lor. Vulpișor le povestise ce s-a întâmplat la vie. Știau ce avea să mai urmeze. Pisica are să dea fuga la Lup și la Urs și cu toții se vor duce la Elefant să se plângă de Vulpișor. Vor înfățișa lucrurile ca și cum Vulpișor ar fi fost de vină și vor cere să fie pedepsit. Mai era și o altă primejdie. Nu știau ce se mai întâmplase cu Leul. Dacă leacurile n-au fost bune și a murit? De la cine putea Vulpoiul să aștepte iertarea? Se vor năpusti din toate părțile asupra sa. Chiar Ursul îi va pune ștreangul de gât. Parcă-l vede pe Lup și pe Pisică țopăind în jurul spânzurătorii... Dar dacă totuși Leul n-a murit? Dacă s-a făcut bine? Vrăjmașii îl vor minți spunând că ei îl vindecaseră. Iar Leul le va da crezare. Altfel de ce ar fi fugit? De ce n-a așteptat să-și ia răsplata?
Toate gândurile astea negre întunecau bucuria Vulpoiului. Iar Vulpoaica, văzându-l dus pe gânduri, sta într-un colț și-și ștergea lacrimile. Se întristase și Vulpișor de atâta jale.
— Eu aș zice să fugiți și să vă ascundeți, îi sfătui Veverița, prietena lor bună.
— Eu să fug? se supără Vulpoiul. Ce fel de prieten ești, dacă mă înveți să fug? Stau aci. Și dacă va fi nevoie, voi găsi iar mijlocul să pedepsesc pe oricine va încerca să-mi facă rău.
— Cum am pedepsit-o eu pe Pisică! zise, mândru de sine, Vulpișor. Tăticul are dreptate.
Vorbele astea o întristară. Nu merita să fie mustrată tocmai ea, care sărise de atâtea ori să-i ajute.
— Prieten e cine te învață de bine, nu cine-ți laudă nebuniile, răspunse ea. Ați uitat cât de puternici sunt vrăjmașii voștri ?
— Puterea fără înțelepciune e ca trunchiul fără picioare, răspunse Vulpișor.
— Ai auzit? făcu mulțumit Vulpoiul. Până și un copil știe... Nu te supăra, Veverițo. Nu fugim. Să poftească cine vrea. Găsim noi ac de cojocul orișicui.
Tocmai atunci se auzi răsunând în apropiere goarna ascultării. Ajungea până la ei zvon de glasuri și târșit de pași.
— Vin! făcu Vulpoaica îngrozită... să fugim!
— Nu se mai poate, răspunse de la fereastră Vulpișor. Elefantul stă de pază la intrarea în vizuină.
N-apucă să isprăvească și Pisica se strecură înăuntru, urmată de Lup și de Urs. Intrau după mărime, făcându-și loc anevoie prin deschizătura tăiată pe măsura vulpilor, nu a urșilor și Lupilor.
Vulpoiul sta gata de trântă. Se pregătise și Vulpoaica, deși era pașnică de felul ei. Iar Vulpișor abia aștepta să-și încerce puterile. Chiar și Veverița, slabă cum era, sta gata să sară la încăierare. Dar s-au pregătit degeaba, căci, spre mirarea lor, Ursul, Lupul și Pisica se rânduiseră unul lângă altul și făcând câte o plecăciune în fata Vulpoiului, ziseră cu toții într-un glas:
— Dorim înălțimii tale multă sănătate și viată lungă.
— Cu cine vorbiți? se miră Vulpoiul, zicându-și că vrăjmașii își bat joc de el înainte de a-l înșfăca.
— Nu e nicio înălțime pe aci! adăugă Vulpoaica. De ce ați venit?
Toate gândurile astea negre întunecau bucuria Vulpoiului. Iar Vulpoaica, văzându-l dus pe gânduri, sta într-un colț și-și ștergea lacrimile. Se întristase și Vulpișor de atâta jale.
— Eu aș zice să fugiți și să vă ascundeți, îi sfătui Veverița, prietena lor bună.
— Eu să fug? se supără Vulpoiul. Ce fel de prieten ești, dacă mă înveți să fug? Stau aci. Și dacă va fi nevoie, voi găsi iar mijlocul să pedepsesc pe oricine va încerca să-mi facă rău.
— Cum am pedepsit-o eu pe Pisică! zise, mândru de sine, Vulpișor. Tăticul are dreptate.
Vorbele astea o întristară. Nu merita să fie mustrată tocmai ea, care sărise de atâtea ori să-i ajute.
— Prieten e cine te învață de bine, nu cine-ți laudă nebuniile, răspunse ea. Ați uitat cât de puternici sunt vrăjmașii voștri ?
— Puterea fără înțelepciune e ca trunchiul fără picioare, răspunse Vulpișor.
— Ai auzit? făcu mulțumit Vulpoiul. Până și un copil știe... Nu te supăra, Veverițo. Nu fugim. Să poftească cine vrea. Găsim noi ac de cojocul orișicui.
Tocmai atunci se auzi răsunând în apropiere goarna ascultării. Ajungea până la ei zvon de glasuri și târșit de pași.
— Vin! făcu Vulpoaica îngrozită... să fugim!
— Nu se mai poate, răspunse de la fereastră Vulpișor. Elefantul stă de pază la intrarea în vizuină.
N-apucă să isprăvească și Pisica se strecură înăuntru, urmată de Lup și de Urs. Intrau după mărime, făcându-și loc anevoie prin deschizătura tăiată pe măsura vulpilor, nu a urșilor și Lupilor.
Vulpoiul sta gata de trântă. Se pregătise și Vulpoaica, deși era pașnică de felul ei. Iar Vulpișor abia aștepta să-și încerce puterile. Chiar și Veverița, slabă cum era, sta gata să sară la încăierare. Dar s-au pregătit degeaba, căci, spre mirarea lor, Ursul, Lupul și Pisica se rânduiseră unul lângă altul și făcând câte o plecăciune în fata Vulpoiului, ziseră cu toții într-un glas:
— Dorim înălțimii tale multă sănătate și viată lungă.
— Cu cine vorbiți? se miră Vulpoiul, zicându-și că vrăjmașii își bat joc de el înainte de a-l înșfăca.
— Nu e nicio înălțime pe aci! adăugă Vulpoaica. De ce ați venit?
Sări și Vulpișor:
— Ce aveți cu Vulpoi? Iar vreți să-l duceți în pădurea fără animale și să-l închideți în turn? N-o să vă meargă. Pe tăticu nu-l scoateți de aci!
Ursul și Lupul nu răspunseră nimic. Ar fi fost bucuroși să fi venit cu asemenea poruncă, dar altfel se lămuriseră lucrurile la palatul Leului.
— Nici una, nici alta, zise mieros Pisica, văzând că prietenilor ei parcă li se pusese câte un nod în gât. Lăcomia sa Leul s-a făcut sănătos și, drept mulțumire că a scăpat cu viată, l-a înălțat pe Vulpoi la rang de dregător și sfetnic.
— Vorbiți drept sau iar încercați să mă amăgiți!? se miră Vulpoiul.
— Am auzit sau mi se pare? îi încercă Vulpoaica.
— De ce tăceți? sări Vulpișor, adresându-se curajos Ursului și Lupului, care se țineau pricăjiți și înciudați în colțul lor.
Se strecurase și Maimuța în vizuină. Ei îi poruncise Leul să-l aducă cu alai mare, în sunet de goarnă, cum se cuvine unui cinstit sfetnic împărătesc.
— N-avem răgaz de vorbă multă, înălțimea ta, zise ea, făcând o tumbă în chip de salut. Te așteaptă Lăcomia sa Leul. Trebuie să ne grăbim.
Vulpoiul, drept răspuns, se tolăni iar în colțul lui.
— Te împotrivești poruncii Lăcomiei sale? sări Ursul, zicându-și că iar se ivise un prilej de pâră împotriva Vulpoiului.
— Ce ți s-a mai năzărit? îi șopti Veverița. Ce vrei să faci?
— Ai să vezi, îi răspunse tot în șoaptă Vulpoiul... Se adresă apoi Maimuței: Nu mă împotrivesc poruncii Leului... dar pe jos nu merg. Să mă poarte Ursul călare, asa cum se cuvine unui înalt sfetnic al Lăcomiei sale. Sau să mă ducă Lupul în cârcă... sau să facă Pisica ce-o ști... pe jos nu umblu.
— Eu sunt slabă... n-am putere, se apără Pisica.
— Nici noi... nici noi... se văietară Ursul și Lupul, vrând să scape de asemenea ocară.
— Atunci înhămați-vă toți trei la o căruță, stărui Vulpoiul. Altfel nu mă urnesc de aci.
Maimuța era răspunzătoare de împlinirea poruncii, ea trebuia să conducă alaiul. De glasul ei se cuvenea să asculte toți, chiar și Elefantul, care aștepta afară.
— Are să te poarte Elefantul, hotărî ea.
Ieșiră cu toții din vizuină.
— Elefantule, îi porunci Maimuța, ia-l pe Vulpoi în spinare și du-l la palat.
— Eu? se supără Elefantul. Îndrăznești să-mi ceri mie una ca asta?
Pisica se amestecă în vorbă:
— Maimuța răspunde de împlinirea poruncii Lăcomiei sale. Trebuie să facem ce zice ea. Supune-te, Elefantule.
— Tu ești mare și puternic, mai zise și Lupul.
— Ai spinarea lată, întregi Ursul.
— Fie, zise Elefantul, clătinându-și trompa a supărare. Urcă-te, Vulpoiule.
— Elefantul e prea înalt. Cum să mă sui eu pe spinarea lui?
— Să căutăm o scară, își dădu cu părerea Pisica.
— Iată cum vom face, hotărî Maimuța: Pisico, Lupule, Ursule, așezați-vă unul lângă altul după înălțime... Așa... Vulpoiul are să se urce pe spinările voastre ca pe o scară cu trei trepte. De pe greabănul Ursului îi va fi ușor să ajungă pe spinarea Elefantului.
— Așa da! se învoi Vulpoiul... Dar să se suie și Vulpișor cu Vulpoaica. Doar n-o să mă duc singur!
— Pe ei nu-i car! se supără Elefantul.
— Treaptă pentru ei nu vreau să fiu, sări și Ursul.
S-ar mai fi împotrivit și Lupul, și Pisica, dar știau că trebuie să facă voia noului sfetnic regesc.
Vulpoiul, Vulpoaica și Vulpișor se cocoțară pe spinarea lată și încăpătoare a Elefantului, și convoiul porni la drum.
Înaintea tuturor alerga voioasă Veverița, strigând din toate puterile, deși nu era nicio nevoie:
— Loc... faceți loc... Trece Înălțimea sa Vulpoiul cu familia!
Maimuța, călare pe trompa Elefantului, suna din goarnă. Ursul, Lupul și Pisica încheiau alaiul, umblând unul după altul, cu capetele în pământ, rușinați, amărâți, și frământând neputincioase gânduri de răzbunare.
Era cu adevărat un alai împărătesc. Așa ajunseră la Palat.
Vulpoiul nu-și mai încăpea în piele. Era prea mândru de umilința la care-și supusese vrăjmașii, ca să-și mai aducă aminte că trufia roade ființa viețuitoare întocmai cum rugina roade fierul.
Nu-i era gândul la vorbe înțelepte, acum când gusta din nectarul măririi... Puțini sunt pe lume care știu că fericirea, ca să dureze, trebuie să se sprijine pe cumințenie...
— Ce aveți cu Vulpoi? Iar vreți să-l duceți în pădurea fără animale și să-l închideți în turn? N-o să vă meargă. Pe tăticu nu-l scoateți de aci!
Ursul și Lupul nu răspunseră nimic. Ar fi fost bucuroși să fi venit cu asemenea poruncă, dar altfel se lămuriseră lucrurile la palatul Leului.
— Nici una, nici alta, zise mieros Pisica, văzând că prietenilor ei parcă li se pusese câte un nod în gât. Lăcomia sa Leul s-a făcut sănătos și, drept mulțumire că a scăpat cu viată, l-a înălțat pe Vulpoi la rang de dregător și sfetnic.
— Vorbiți drept sau iar încercați să mă amăgiți!? se miră Vulpoiul.
— Am auzit sau mi se pare? îi încercă Vulpoaica.
— De ce tăceți? sări Vulpișor, adresându-se curajos Ursului și Lupului, care se țineau pricăjiți și înciudați în colțul lor.
Se strecurase și Maimuța în vizuină. Ei îi poruncise Leul să-l aducă cu alai mare, în sunet de goarnă, cum se cuvine unui cinstit sfetnic împărătesc.
— N-avem răgaz de vorbă multă, înălțimea ta, zise ea, făcând o tumbă în chip de salut. Te așteaptă Lăcomia sa Leul. Trebuie să ne grăbim.
Vulpoiul, drept răspuns, se tolăni iar în colțul lui.
— Te împotrivești poruncii Lăcomiei sale? sări Ursul, zicându-și că iar se ivise un prilej de pâră împotriva Vulpoiului.
— Ce ți s-a mai năzărit? îi șopti Veverița. Ce vrei să faci?
— Ai să vezi, îi răspunse tot în șoaptă Vulpoiul... Se adresă apoi Maimuței: Nu mă împotrivesc poruncii Leului... dar pe jos nu merg. Să mă poarte Ursul călare, asa cum se cuvine unui înalt sfetnic al Lăcomiei sale. Sau să mă ducă Lupul în cârcă... sau să facă Pisica ce-o ști... pe jos nu umblu.
— Eu sunt slabă... n-am putere, se apără Pisica.
— Nici noi... nici noi... se văietară Ursul și Lupul, vrând să scape de asemenea ocară.
— Atunci înhămați-vă toți trei la o căruță, stărui Vulpoiul. Altfel nu mă urnesc de aci.
Maimuța era răspunzătoare de împlinirea poruncii, ea trebuia să conducă alaiul. De glasul ei se cuvenea să asculte toți, chiar și Elefantul, care aștepta afară.
— Are să te poarte Elefantul, hotărî ea.
Ieșiră cu toții din vizuină.
— Elefantule, îi porunci Maimuța, ia-l pe Vulpoi în spinare și du-l la palat.
— Eu? se supără Elefantul. Îndrăznești să-mi ceri mie una ca asta?
Pisica se amestecă în vorbă:
— Maimuța răspunde de împlinirea poruncii Lăcomiei sale. Trebuie să facem ce zice ea. Supune-te, Elefantule.
— Tu ești mare și puternic, mai zise și Lupul.
— Ai spinarea lată, întregi Ursul.
— Fie, zise Elefantul, clătinându-și trompa a supărare. Urcă-te, Vulpoiule.
— Elefantul e prea înalt. Cum să mă sui eu pe spinarea lui?
— Să căutăm o scară, își dădu cu părerea Pisica.
— Iată cum vom face, hotărî Maimuța: Pisico, Lupule, Ursule, așezați-vă unul lângă altul după înălțime... Așa... Vulpoiul are să se urce pe spinările voastre ca pe o scară cu trei trepte. De pe greabănul Ursului îi va fi ușor să ajungă pe spinarea Elefantului.
— Așa da! se învoi Vulpoiul... Dar să se suie și Vulpișor cu Vulpoaica. Doar n-o să mă duc singur!
— Pe ei nu-i car! se supără Elefantul.
— Treaptă pentru ei nu vreau să fiu, sări și Ursul.
S-ar mai fi împotrivit și Lupul, și Pisica, dar știau că trebuie să facă voia noului sfetnic regesc.
Vulpoiul, Vulpoaica și Vulpișor se cocoțară pe spinarea lată și încăpătoare a Elefantului, și convoiul porni la drum.
Înaintea tuturor alerga voioasă Veverița, strigând din toate puterile, deși nu era nicio nevoie:
— Loc... faceți loc... Trece Înălțimea sa Vulpoiul cu familia!
Maimuța, călare pe trompa Elefantului, suna din goarnă. Ursul, Lupul și Pisica încheiau alaiul, umblând unul după altul, cu capetele în pământ, rușinați, amărâți, și frământând neputincioase gânduri de răzbunare.
Era cu adevărat un alai împărătesc. Așa ajunseră la Palat.
Vulpoiul nu-și mai încăpea în piele. Era prea mândru de umilința la care-și supusese vrăjmașii, ca să-și mai aducă aminte că trufia roade ființa viețuitoare întocmai cum rugina roade fierul.
Nu-i era gândul la vorbe înțelepte, acum când gusta din nectarul măririi... Puțini sunt pe lume care știu că fericirea, ca să dureze, trebuie să se sprijine pe cumințenie...
Citește toate poveștile din volumul Vulpișor de Sergiu Milorian
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
