Vulpișor: Între Pisică și Vulpișor - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Între Pisică și Vulpișor", a nouăsprezecea poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian în care aflăm că Lupul, Ursul și Pisica vin la vizuina Vulpoiului pentru a-și lua mâncarea furată de acesta înapoi. Ei cred că toți cei din vizuină se ospătează și nu sunt atenți, iar Pisica face un plan pentru a fura mâncarea. Dar, Vulpoaica aude și îl lasă pe Vulpișor să facă un plan pentru a o pedepsi pe Pisică, care deja intrase în podul vizuinii.
Citește povestea "Între Pisică și Vulpișor" (Vulpișor)
Nu se mai gândeau la primejdii. Se ospătau și petreceau fără grijă. Nu simțeau că vrăjmașii se apropiau de vizuină.
— Nu le e gândul la noi, șopti Pisica, trăgând cu urechea. Acum e tocmai bine să facem ce am plănuit.
— Să nu ne fie osteneala degeaba, ca de atâtea ori, zise Ursul, sătul de câte pătimise luându-se după Pisică.
— Cămara lor e plină, îl ispiti aceasta. Tot ce ne-a luat e acolo... Mai sunt și alte bunătăți.
— De unde știi?
— De la un șoricel care tocmai ieșea din cămară. L-am prins și i-am făgăduit că nu-l mănânc, dacă-mi spune ce a văzut...
— Și i-ai lăsat viața? se miră Lupul.
Pisica mieună a râs.
— Ce fel de pisică aș fi, dacă șoarecele ar fi scăpat viu din ghearele mele?
Ursul tot se mai împotrivi.
— Cămara lor e tocmai sus, aproape de coroana fagului. Mai mult pod decât cămară. Cum ajungem noi acolo?
Răspunsul Pisicii nu zăbovi. Să se suie Lupul pe greabănul Ursului, și ea pe capul Lupului. De acolo își face vânt și ajunge la pod.
Lupul se arătă neîncrezător. Chiar dacă ajunge sus, tot nu va putea intra. Ușa trebuie să fie ferecată.
— Mă fac mică și subțire și mă strecor pe sub ușa lor, stărui Pisica. Iar ce găsesc acolo arunc pe ochiul de geam care se vede și de aici. Voi vă ațineți cu sacul și adunați tot. Iar eu săr de sus și facem împărțeala.
Dar Lupului și Ursului nu le venea bine la socoteală s-o lase singură într-o cămară cu bunătăți. O știau. Are să mănânce ce era mai bun.
— Mai bine intru eu! zise Lupul cu ochii sticlind de pofta iepurilor pe care i-i luase Vulpoiul.
— Ba eu! hotărî Ursul, grăbit să-și ia înapoi fagurii.
— voi n-o să încăpeți pe sub ușă.
Trebuiră să-i dea Pisicii dreptate. Cum să se strecoare o namilă de urs și chiar un lup, acolo unde abia intra o pisică?
— Dar să nu ne lași să așteptăm mult!
— Și să nu dijmuiești bucatele.
Lupul se urcă pe greabănul Ursului, iar Pisica sări pe capul Lupului, apoi își făcu vânt și pătrunse în cămara Vulpoiului.
În ăstimp, Vulpoiul cu nevasta se îndestulau și petreceau ascultând poveștile lui Vulpișor și ale Veveriței. Dar Vulpoaicei i se păru că aude un zgomot care o neliniști. Scoase capul din vizuină și lămuri lucrurile.
— Pisica a intrat în cămară. Ursul și Lupul se ațin cu sacul. Vor să ne jefuiască.
— Le viu eu de hac! zise Vulpoiul, dar nu se ridică. Se încredea în puterea minții lui.
— Nicio clipă să nu zăbovim. Să ne grăbim, stărui Vulpoaica.
— Ba să nu ne grăbim de loc, zise Vulpișor, stând tolănit ca și Vulpoiul.
— Ce vorbă e asta? se supără Vulpoaica. Vrei să rămânem săraci?
— Ba nu vreau de fel una ca asta. De aceea spun să nu ne grăbim.
Vulpoiul se întoarse către Vulpișor, privindu-l întrebător. Nu pricepea nici el ce-și pusese în gând.
— Tăticule, întrebă acesta, ce crezi că face Pisica în cămară? Se grăbește să arunce Ursului și Lupului merindele sau...
— Sau —? întregi Vulpoiul, începând să înțeleagă — mănâncă ea întâi tot ce-i mai bun. Asta vrei să spui?
— Sigur, tăticule. Ai ghicit. Acum să vedem mai departe. Ce va face după ce va mânca pe săturate și chiar mai mult decât atât? Nu știți nici unul ? Nici dumneata, jupâneasă Veverițo? Nici tu, mămico? Atunci să mergem și veți afla îndată... Dar să nu ne grăbim... S-o lăsăm pe Pisică să se sature. I-o fi foame, săraca...
— Nu le e gândul la noi, șopti Pisica, trăgând cu urechea. Acum e tocmai bine să facem ce am plănuit.
— Să nu ne fie osteneala degeaba, ca de atâtea ori, zise Ursul, sătul de câte pătimise luându-se după Pisică.
— Cămara lor e plină, îl ispiti aceasta. Tot ce ne-a luat e acolo... Mai sunt și alte bunătăți.
— De unde știi?
— De la un șoricel care tocmai ieșea din cămară. L-am prins și i-am făgăduit că nu-l mănânc, dacă-mi spune ce a văzut...
— Și i-ai lăsat viața? se miră Lupul.
Pisica mieună a râs.
— Ce fel de pisică aș fi, dacă șoarecele ar fi scăpat viu din ghearele mele?
Ursul tot se mai împotrivi.
— Cămara lor e tocmai sus, aproape de coroana fagului. Mai mult pod decât cămară. Cum ajungem noi acolo?
Răspunsul Pisicii nu zăbovi. Să se suie Lupul pe greabănul Ursului, și ea pe capul Lupului. De acolo își face vânt și ajunge la pod.
Lupul se arătă neîncrezător. Chiar dacă ajunge sus, tot nu va putea intra. Ușa trebuie să fie ferecată.
— Mă fac mică și subțire și mă strecor pe sub ușa lor, stărui Pisica. Iar ce găsesc acolo arunc pe ochiul de geam care se vede și de aici. Voi vă ațineți cu sacul și adunați tot. Iar eu săr de sus și facem împărțeala.
Dar Lupului și Ursului nu le venea bine la socoteală s-o lase singură într-o cămară cu bunătăți. O știau. Are să mănânce ce era mai bun.
— Mai bine intru eu! zise Lupul cu ochii sticlind de pofta iepurilor pe care i-i luase Vulpoiul.
— Ba eu! hotărî Ursul, grăbit să-și ia înapoi fagurii.
— voi n-o să încăpeți pe sub ușă.
Trebuiră să-i dea Pisicii dreptate. Cum să se strecoare o namilă de urs și chiar un lup, acolo unde abia intra o pisică?
— Dar să nu ne lași să așteptăm mult!
— Și să nu dijmuiești bucatele.
Lupul se urcă pe greabănul Ursului, iar Pisica sări pe capul Lupului, apoi își făcu vânt și pătrunse în cămara Vulpoiului.
În ăstimp, Vulpoiul cu nevasta se îndestulau și petreceau ascultând poveștile lui Vulpișor și ale Veveriței. Dar Vulpoaicei i se păru că aude un zgomot care o neliniști. Scoase capul din vizuină și lămuri lucrurile.
— Pisica a intrat în cămară. Ursul și Lupul se ațin cu sacul. Vor să ne jefuiască.
— Le viu eu de hac! zise Vulpoiul, dar nu se ridică. Se încredea în puterea minții lui.
— Nicio clipă să nu zăbovim. Să ne grăbim, stărui Vulpoaica.
— Ba să nu ne grăbim de loc, zise Vulpișor, stând tolănit ca și Vulpoiul.
— Ce vorbă e asta? se supără Vulpoaica. Vrei să rămânem săraci?
— Ba nu vreau de fel una ca asta. De aceea spun să nu ne grăbim.
Vulpoiul se întoarse către Vulpișor, privindu-l întrebător. Nu pricepea nici el ce-și pusese în gând.
— Tăticule, întrebă acesta, ce crezi că face Pisica în cămară? Se grăbește să arunce Ursului și Lupului merindele sau...
— Sau —? întregi Vulpoiul, începând să înțeleagă — mănâncă ea întâi tot ce-i mai bun. Asta vrei să spui?
— Sigur, tăticule. Ai ghicit. Acum să vedem mai departe. Ce va face după ce va mânca pe săturate și chiar mai mult decât atât? Nu știți nici unul ? Nici dumneata, jupâneasă Veverițo? Nici tu, mămico? Atunci să mergem și veți afla îndată... Dar să nu ne grăbim... S-o lăsăm pe Pisică să se sature. I-o fi foame, săraca...
Vulpoiului îi sticleau ochii. El pricepuse, dar se făcea că nu pricepe, ca să-i lase lui Vulpișor neștirbită bucuria de a fi singurul care pusese la cale pedepsirea Pisicii.
— Gata! hotărî Vulpișor după un timp, ridicându-se. Acum mergem. Dar nu toți. Numai Veverița și cu mine. Tăticule și tu, Mămico, rămâneți aci, să nu vă simtă Ursul și Lupul. Iar dumneata, jupâneasă Veveriță, să te cațeri până în vârful fagului, că te pricepi.
și să mă ajuți și pe mine să ajung sus. În cămară intru singur, dar să fii gata când te chem. Voi avea nevoie de ajutorul dumitale.
Zis și făcut. Ajutat de Veveriță, care se cățăra cu ușurință și-l trăgea de coadă, Vulpișor ajunse în dreptul ușii și dădu buzna în cămară.
— Nu te speria, jupâneasă Pisică, zise el. Am venit cu gânduri bune. Nu-ți fac niciun rău. Cum văd, ai mâncat pe săturate. Îți atârnă burta greu... Să-ți fie de bine și, dacă vrei să pleci, umblă sănătoasă! Eu nu te împiedic. Vulpoiul și Vulpoaica nu sunt acasă. Ei nici nu știu că ai luat bucatele noastre, iar eu n-am să le spun nimic...
— Chiar mă lași să plec? se miră Pisica.
— Sigur că te las și când ți se face foame să mai poftești. Te las, dar cu o învoială: să ieși pe unde ai intrat.
Pisica nu așteptă să i se spună de două ori. Dar când încercă să se strecoare pe sub ușă, văzu că nu mai încăpea. I se umflase burta. Îi era cu neputință să și-o subțieze atât cât ar fi trebuit, ca să se întoarcă la prietenii ei pe același drum pe care venise.
— Nu pot, gemu ea. Am să ies pe ușă.
— Asta nu, zise hotărât Vulpișor. Trebuie să ieși pe unde ai intrat... Așa ne-a fost învoiala... Zici că nu poți să te strecori pe sub ușă? Atunci te voi ajuta eu. Îți voi da drumul de sus, pe ochiul acesta de geam. Ai să cazi drept în sacul deschis al prietenilor dumitale.
— Să nu faci asta, se sperie Pisica, și își scoase ghearele să se apere.
— Ba chiar așa o să fac! Doar n-am să te las aci, neajutorată! Și nici pe cinstiții prietenii tăi, n-am să-i las să te aștepte degeaba, cu gura sacului deschisă.
— Dacă te apropii de mine, te sfâșii cu ghearele! țipă Pisica, și adăugă rânjind: nici n-ai putere să mă iei în brațe, ca să-mi faci vânt pe geam.
— Singur n-am, recunoscu Vulpișor... dar nu sunt singur. Vino, jupâneasă Veveriță! dădu el glas. Vino, că Pisica a mâncat mult și i-a căzut greu la stomac. S-o ajutăm să se ducă la prieteni... Dar întâi să le dăm de veste, să se ațină cu grijă, ca să prindă ceea ce are să le cadă în sac.
Veverița se pricepea să-și schimbe glasul. Se apropie de ochiul de geam și imită miorlăitul Pisicii:
- Ursule... Lupule... fiți gata, prieteni. Vă arunc hrană grasă și gustoasă. N-ați mâncat niciodată asemenea bunătate. O înșfăcară și o legănară deasupra geamului.
— Unu... doi... trei... Gata... Drum bun, Pisico! Să mai poftești, zise Vulpișor și-i făcu vânt.
Cu o bufnitură Pisica nimeri în fundul sacului.
«Bine că se ține de făgăduială» își ziseră Ursul și Lupul. Nu văzuseră ce le căzuse în sac. Erau cu ochii pe sus, așteptau să li se mai arunce.
— Văd că nu mai pică nimic, se miră Lupul după un timp. S-o fi odihnind. O fi mâncând ceva. Să scoatem și noi ce-i în sac și să mâncăm, că mi s-a lipit stomacul de spinare, de foame.
Nu mică le-a fost mirarea, când în fundul sacului o găsiră pe Pisică, ghemuită și speriată.
— Ce cauți în sac? îi strigă amenințător Ursul.
Dar, în locul Pisicii, răspunse Vulpișor, care se ivi cu Veverița, cu Vulpoiul și cu Vulpoaica.
— Noi v-am trimis-o. N-am voit să vă lăsăm s-o așteptați. Scoateți-o din sac, să vă povestească singură ce a mai rămas de povestit. N-au mai stat să vadă ce a urmat. I-au lăsat singuri, să se răfuiască între ei. Dar Vulpișor era sigur că tot Pisica avea să plătească oalele sparte.
— Gata! hotărî Vulpișor după un timp, ridicându-se. Acum mergem. Dar nu toți. Numai Veverița și cu mine. Tăticule și tu, Mămico, rămâneți aci, să nu vă simtă Ursul și Lupul. Iar dumneata, jupâneasă Veveriță, să te cațeri până în vârful fagului, că te pricepi.
și să mă ajuți și pe mine să ajung sus. În cămară intru singur, dar să fii gata când te chem. Voi avea nevoie de ajutorul dumitale.
Zis și făcut. Ajutat de Veveriță, care se cățăra cu ușurință și-l trăgea de coadă, Vulpișor ajunse în dreptul ușii și dădu buzna în cămară.
— Nu te speria, jupâneasă Pisică, zise el. Am venit cu gânduri bune. Nu-ți fac niciun rău. Cum văd, ai mâncat pe săturate. Îți atârnă burta greu... Să-ți fie de bine și, dacă vrei să pleci, umblă sănătoasă! Eu nu te împiedic. Vulpoiul și Vulpoaica nu sunt acasă. Ei nici nu știu că ai luat bucatele noastre, iar eu n-am să le spun nimic...
— Chiar mă lași să plec? se miră Pisica.
— Sigur că te las și când ți se face foame să mai poftești. Te las, dar cu o învoială: să ieși pe unde ai intrat.
Pisica nu așteptă să i se spună de două ori. Dar când încercă să se strecoare pe sub ușă, văzu că nu mai încăpea. I se umflase burta. Îi era cu neputință să și-o subțieze atât cât ar fi trebuit, ca să se întoarcă la prietenii ei pe același drum pe care venise.
— Nu pot, gemu ea. Am să ies pe ușă.
— Asta nu, zise hotărât Vulpișor. Trebuie să ieși pe unde ai intrat... Așa ne-a fost învoiala... Zici că nu poți să te strecori pe sub ușă? Atunci te voi ajuta eu. Îți voi da drumul de sus, pe ochiul acesta de geam. Ai să cazi drept în sacul deschis al prietenilor dumitale.
— Să nu faci asta, se sperie Pisica, și își scoase ghearele să se apere.
— Ba chiar așa o să fac! Doar n-am să te las aci, neajutorată! Și nici pe cinstiții prietenii tăi, n-am să-i las să te aștepte degeaba, cu gura sacului deschisă.
— Dacă te apropii de mine, te sfâșii cu ghearele! țipă Pisica, și adăugă rânjind: nici n-ai putere să mă iei în brațe, ca să-mi faci vânt pe geam.
— Singur n-am, recunoscu Vulpișor... dar nu sunt singur. Vino, jupâneasă Veveriță! dădu el glas. Vino, că Pisica a mâncat mult și i-a căzut greu la stomac. S-o ajutăm să se ducă la prieteni... Dar întâi să le dăm de veste, să se ațină cu grijă, ca să prindă ceea ce are să le cadă în sac.
Veverița se pricepea să-și schimbe glasul. Se apropie de ochiul de geam și imită miorlăitul Pisicii:
- Ursule... Lupule... fiți gata, prieteni. Vă arunc hrană grasă și gustoasă. N-ați mâncat niciodată asemenea bunătate. O înșfăcară și o legănară deasupra geamului.
— Unu... doi... trei... Gata... Drum bun, Pisico! Să mai poftești, zise Vulpișor și-i făcu vânt.
Cu o bufnitură Pisica nimeri în fundul sacului.
«Bine că se ține de făgăduială» își ziseră Ursul și Lupul. Nu văzuseră ce le căzuse în sac. Erau cu ochii pe sus, așteptau să li se mai arunce.
— Văd că nu mai pică nimic, se miră Lupul după un timp. S-o fi odihnind. O fi mâncând ceva. Să scoatem și noi ce-i în sac și să mâncăm, că mi s-a lipit stomacul de spinare, de foame.
Nu mică le-a fost mirarea, când în fundul sacului o găsiră pe Pisică, ghemuită și speriată.
— Ce cauți în sac? îi strigă amenințător Ursul.
Dar, în locul Pisicii, răspunse Vulpișor, care se ivi cu Veverița, cu Vulpoiul și cu Vulpoaica.
— Noi v-am trimis-o. N-am voit să vă lăsăm s-o așteptați. Scoateți-o din sac, să vă povestească singură ce a mai rămas de povestit. N-au mai stat să vadă ce a urmat. I-au lăsat singuri, să se răfuiască între ei. Dar Vulpișor era sigur că tot Pisica avea să plătească oalele sparte.
Citește toate poveștile din volumul Vulpișor de Sergiu Milorian
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
