Vulpișor - Cearta cu Lupul - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea Cearta cu Lupul, prima poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian în care este vorba despre Vulpoi, tatăl lui Vulpișor care iese din hibernare după ce Iarna este alungată de soare. Odată cu el se trezește și Lupul, care iese afară cu patru șunci, care îi fac cu ochiul Vulpoiului, căruia îi era foame dar vroia să o hrănească și pe Vulpoaică și pe fiul său Vulpișor. El îi cere Lupului o bucată de șuncă, dar acesta îl refuză, iar Vulpoiul pune la cale un plan să îi ia Lupului celelalte trei șunci care îi rămăseseră.
Citește povestea Cearta cu Lupul (Vulpișor)
Într-o bună zi, Iarna s-a hotărât să-și adune pânzele de zăpadă și să pornească la drum. Aici, unde stăpânise netulburată, nu mai era chip de trăit. Soarele făcea viața amară. Degeaba muncise atâta vreme, să împodobească ramurile copacilor. Soarele venea. și strica tot. Când vrea și ea să se odihnească, după ce a trudit să acopere șesul și munții cu pânză albă de zăpadă, soarele se trezea o dată cu zorile și dogorea din toate puterile, prăpădindu-i munca.
Avea dreptate să fie supărată Iarna. Sub căldura soarelui, florile de zăpadă se topeau. Iar pământul, parcă vrând să-i facă în ciudă, se arăta bucuros ca de un dar neașteptat. Chiar și copacii uitaseră câte zile și câte nopți muncise să-i înveșmânteze în haine călduroase, ca să-i ferească de suflarea aspră a Crivățului, care se năpustea asupra lor bătând din aripile lui înghețate. Acum le părea bine că soarele topea straiele lor de nea, moi și călduroase ca blana de hermină. Și parcă anume, ca facă Iernii în ciudă, se scăldau în boabele de rouă gingașe și străvezii ca lacrimile copiilor cuminți și se găteau cu frunziș verde. Chemau și păsările să se întoarcă de pe unde se călătoriseră. Iar acestea se grăbeau să vină, făcând să răsune pădurea de cântecele lor.
Nimănui nu-i părea rău că Iarna o pornea la drum lung. Abia apucă să se depărteze, că se răscoli o veselie, un freamăt de voie bună, cum nu se cunoscuse niciodată în zilele puterii ei. Ghioceii țâșneau neastâmpărați dintre ghemotoacele de zăpadă încă netopită, dând zvon peste tot locul că a venit iar vremea Soarelui celui puternic. Uitaseră că fără plapuma pe care le-o dăruise Iarna nu le-ar fi fost bine în pământul zbicit de ger și n-ar fi apucat zilele de care se bucurau acum.
Nici furnicile nu se arătau recunoscătoare, deși zăpada, acoperindu-le orașul săpat în pământ, le ferise de frig. Roboteau voioase, spunându-și una alteia că iar a venit vremea Soarelui fierbinte. Ieși și Ursul cu ochii cârpiți de somn din bârlogul în care dormise toată iarna. Gâze fermecătoare mișunau prin iarba care, bucuroasă de oaspeți, se legăna în bătaia lină a vântului de primăvară.
Viețuitoarele pădurii se chemau unele pe altele, în graiuri voioase, numai de ele știute.
Răsunau cântece prin coroanele copacilor.
— Eh, are să vă pară rău, mai zise Iarna pornind la drum cu cele două cojoace ale ei puse unul peste altul. Nu mă mai întorc aici. Am să las pădurea s-o pârjolească Soarele. Niciodată n-am s-o mai răcoresc. Niciodată!
Stejarul-cel-mai-bătrân zâmbea. Avea trei sute de ani. De atâtea ori o auzise rostind aceeași amenințare! și tot de atâtea ori își uitase supărarea și se întoarse iar pe locurile de unde plecase.
Avea dreptate să fie supărată Iarna. Sub căldura soarelui, florile de zăpadă se topeau. Iar pământul, parcă vrând să-i facă în ciudă, se arăta bucuros ca de un dar neașteptat. Chiar și copacii uitaseră câte zile și câte nopți muncise să-i înveșmânteze în haine călduroase, ca să-i ferească de suflarea aspră a Crivățului, care se năpustea asupra lor bătând din aripile lui înghețate. Acum le părea bine că soarele topea straiele lor de nea, moi și călduroase ca blana de hermină. Și parcă anume, ca facă Iernii în ciudă, se scăldau în boabele de rouă gingașe și străvezii ca lacrimile copiilor cuminți și se găteau cu frunziș verde. Chemau și păsările să se întoarcă de pe unde se călătoriseră. Iar acestea se grăbeau să vină, făcând să răsune pădurea de cântecele lor.
Nimănui nu-i părea rău că Iarna o pornea la drum lung. Abia apucă să se depărteze, că se răscoli o veselie, un freamăt de voie bună, cum nu se cunoscuse niciodată în zilele puterii ei. Ghioceii țâșneau neastâmpărați dintre ghemotoacele de zăpadă încă netopită, dând zvon peste tot locul că a venit iar vremea Soarelui celui puternic. Uitaseră că fără plapuma pe care le-o dăruise Iarna nu le-ar fi fost bine în pământul zbicit de ger și n-ar fi apucat zilele de care se bucurau acum.
Nici furnicile nu se arătau recunoscătoare, deși zăpada, acoperindu-le orașul săpat în pământ, le ferise de frig. Roboteau voioase, spunându-și una alteia că iar a venit vremea Soarelui fierbinte. Ieși și Ursul cu ochii cârpiți de somn din bârlogul în care dormise toată iarna. Gâze fermecătoare mișunau prin iarba care, bucuroasă de oaspeți, se legăna în bătaia lină a vântului de primăvară.
Viețuitoarele pădurii se chemau unele pe altele, în graiuri voioase, numai de ele știute.
Răsunau cântece prin coroanele copacilor.
— Eh, are să vă pară rău, mai zise Iarna pornind la drum cu cele două cojoace ale ei puse unul peste altul. Nu mă mai întorc aici. Am să las pădurea s-o pârjolească Soarele. Niciodată n-am s-o mai răcoresc. Niciodată!
Stejarul-cel-mai-bătrân zâmbea. Avea trei sute de ani. De atâtea ori o auzise rostind aceeași amenințare! și tot de atâtea ori își uitase supărarea și se întoarse iar pe locurile de unde plecase.
Vulpoiul sta tăcut și îngândurat în fața vizuinii lui. Nu știa dacă trebuie să se bucure sau să-i pară rău. I-ar fi plăcut și lui să-și întindă ciolanele sub mângâierea caldă a Soarelui, care-i turna în sânge nu știu ce putere nouă pe care înainte n-o simțise. Dar avea de mântuit o treabă grabnică. Vulpoaicei și lui Vulpișor le era foame. Chiar și lui i se lipiseră coastele. Întâi să-i sature pe ei, apoi să mănânce și el, să mai prindă putere. Pe urmă se va odihni. Și când va prinde puteri n-are să treacă zi fără găini și cocoși și pui fragezi! Are să-l ia și pe Vulpișor, să vadă cum se târguiesc găinile și să învețe multe alte lucruri pe care trebuie să le știe, dacă vrea să ajungă Vulpoi cu faimă. Dar toate astea aveau să se întâmple mai târziu. Până atunci ce să facă? Unde să găsească repede ceva de-ale gurii?
Cum sta, adulmecând cu nările umflate, se ivi din vizuină vecinul Lup. Nici n-ai fi zis că a trecut o iarnă peste el. Era rotunjor și împlinit. Spicul blănii lucea a sănătate. Se cunoștea că n-o dusese rău. Scoase din vizuină patru șunci și se apucă să înfulece la soare. Dar după ce mâncă una, se simți sătul și se gândi să ducă iar în vizuină șuncile rămase.
«I-a mers bine, își zise Vulpoiul. Are hrană din belșug. Am să-i cer împrumut o șuncă. Îi dau în schimb două găini. Și chiar trei. Oricâte. Numai să mă ajute acum cu o șuncă».
— Bună dimineața, cumetre Lup, i se adresă cu glas mieros.
— Bună, mormăi Lupul, înghițând ce mai rămăsese din halca pe care tocmai o isprăvea. Era încruntat și morocănos. Se vedea că nu-i plăcea să fie tulburat tocmai acum, când se ospăta.
— Cum ai dus-o iarna asta ? mai zise Vulpoiul. Și adăugă: dar ce să mai întreb că se vede. Ai avut hrană din belșug. Ţi-a mai și rămas.
Lupul se făcea că nu aude. Isprăvise de mâncat și-și lingea botul, sătul și mulțumit.
— Cumetre, îndrăzni iar Vulpoiul, aș avea o vorbă... o rugăminte: să-mi dai cu împrumut o șuncă.
Lupul se făcu iar că nu aude. Dar Vulpoiul se apropie și stărui.
— Numai una. Mi-e flămând copilul, Vulpişor. Ar gusta și nevasta ceva... Mi-e foame și mie...
— Și ce-mi pasă că ți-e foame?! se răsti Lupul. Eu sunt sătul, mi-e burta plină.
— Așa-mi vorbești, cumetre! se miră Vulpoiul înciudat.
— Dar cum? Și să nu-mi mai zici cumetre. Sunt mare dregător la curtea Lăcomiei sale Leul. Ce fel de cumătru pot să fiu eu cu un amărât de Vulpoi flămând? Te poftesc să fii cuviincios.
— Cuviincios, Înălțimea ta... Cuviincios te rog să-mi dai o șuncă împrumut. N-ai grijă, nu te las nedespăgubit. Mă știi că am cuvânt: îmi dai o șuncă și îți dau în schimb o găină outoare, un cocos cântăreț și un clapon cu carnea moale și dulce.
— Unde-i găina? întrebă Lupul, făcându-se că nu pricepe vorba Vulpoiului. Cocoșul unde e? Dar claponul? Să le văd, să le pipăi, să le cântăresc. Dacă sunt aşa cum zici, mă învoiesc.
— Nu ți le pot arăta, că nu le am, răspunse Vulpoiul. Dacă le-aș avea, nu ți-as mai cere șunca împrumut. Dar le găsesc eu şi ți le aduc.
— Dacă nu le ai, de ce zici că mi le dai? Vezi-ți de drum și lasă-mă să-mi văd și eu de rostul meu.
— Cumetre... vere... mai stărui Vulpoiul.
— Niciun cumătru și niciun văr! N-am neamuri la mâncare.
Ce era să mai facă Vulpoiul? Aveau dreptate viețuitoarele pădurii să spună că Lupul e hain... Eh, se descurcă el și fără Lup. Să mai aibă răbdare Vulpoaica. Iar Vulpișor să se învețe cu răbdatul. Așa e viața pădurii. Alergi, cauți, dar nu întotdeauna găsești. Să mai aștepte o zi. Poate numai câteva ceasuri. Îi scoate el din greu. Iar pe Lup n-are să-l ierte. Are să-i plătească cu vârf și îndesat. Chiar acum are să încerce...
Cum sta, adulmecând cu nările umflate, se ivi din vizuină vecinul Lup. Nici n-ai fi zis că a trecut o iarnă peste el. Era rotunjor și împlinit. Spicul blănii lucea a sănătate. Se cunoștea că n-o dusese rău. Scoase din vizuină patru șunci și se apucă să înfulece la soare. Dar după ce mâncă una, se simți sătul și se gândi să ducă iar în vizuină șuncile rămase.
«I-a mers bine, își zise Vulpoiul. Are hrană din belșug. Am să-i cer împrumut o șuncă. Îi dau în schimb două găini. Și chiar trei. Oricâte. Numai să mă ajute acum cu o șuncă».
— Bună dimineața, cumetre Lup, i se adresă cu glas mieros.
— Bună, mormăi Lupul, înghițând ce mai rămăsese din halca pe care tocmai o isprăvea. Era încruntat și morocănos. Se vedea că nu-i plăcea să fie tulburat tocmai acum, când se ospăta.
— Cum ai dus-o iarna asta ? mai zise Vulpoiul. Și adăugă: dar ce să mai întreb că se vede. Ai avut hrană din belșug. Ţi-a mai și rămas.
Lupul se făcea că nu aude. Isprăvise de mâncat și-și lingea botul, sătul și mulțumit.
— Cumetre, îndrăzni iar Vulpoiul, aș avea o vorbă... o rugăminte: să-mi dai cu împrumut o șuncă.
Lupul se făcu iar că nu aude. Dar Vulpoiul se apropie și stărui.
— Numai una. Mi-e flămând copilul, Vulpişor. Ar gusta și nevasta ceva... Mi-e foame și mie...
— Și ce-mi pasă că ți-e foame?! se răsti Lupul. Eu sunt sătul, mi-e burta plină.
— Așa-mi vorbești, cumetre! se miră Vulpoiul înciudat.
— Dar cum? Și să nu-mi mai zici cumetre. Sunt mare dregător la curtea Lăcomiei sale Leul. Ce fel de cumătru pot să fiu eu cu un amărât de Vulpoi flămând? Te poftesc să fii cuviincios.
— Cuviincios, Înălțimea ta... Cuviincios te rog să-mi dai o șuncă împrumut. N-ai grijă, nu te las nedespăgubit. Mă știi că am cuvânt: îmi dai o șuncă și îți dau în schimb o găină outoare, un cocos cântăreț și un clapon cu carnea moale și dulce.
— Unde-i găina? întrebă Lupul, făcându-se că nu pricepe vorba Vulpoiului. Cocoșul unde e? Dar claponul? Să le văd, să le pipăi, să le cântăresc. Dacă sunt aşa cum zici, mă învoiesc.
— Nu ți le pot arăta, că nu le am, răspunse Vulpoiul. Dacă le-aș avea, nu ți-as mai cere șunca împrumut. Dar le găsesc eu şi ți le aduc.
— Dacă nu le ai, de ce zici că mi le dai? Vezi-ți de drum și lasă-mă să-mi văd și eu de rostul meu.
— Cumetre... vere... mai stărui Vulpoiul.
— Niciun cumătru și niciun văr! N-am neamuri la mâncare.
Ce era să mai facă Vulpoiul? Aveau dreptate viețuitoarele pădurii să spună că Lupul e hain... Eh, se descurcă el și fără Lup. Să mai aibă răbdare Vulpoaica. Iar Vulpișor să se învețe cu răbdatul. Așa e viața pădurii. Alergi, cauți, dar nu întotdeauna găsești. Să mai aștepte o zi. Poate numai câteva ceasuri. Îi scoate el din greu. Iar pe Lup n-are să-l ierte. Are să-i plătească cu vârf și îndesat. Chiar acum are să încerce...
Îi veni în minte o năzdrăvănie și numaidecât se hotărî s-o încerce. Își drese glasul, să sune ca uns cu miere si se apropie de Lup.
— Înălțimea ta, aș mai avea o vorbă...
Lupul i-o reteză:
— Nu-mi tihnește vorba când mi-i burta plină. Să trag întâi un pui de somn. Mă simt obosit și greu de atâta șuncă. Să dorm întâi. Pe urmă om vedea...
— Bine, zise Vulpoiul. Apoi, întorcându-se să plece, mai adăugă într-o doară: vorbim când vrea Înălțimea ta. Dar eu ziceam să vorbim acum, că se strică...
— Ce se strică? se miră Lupul, neînțelegând vorba în doi peri a Vulpoiului și nebănuind gândul șiret, care se ascundea îndărătul ei.
— Șuncile, zise Vulpoiul, strecurând venin în inima Lupului. Și dădu iar să plece. Vorbim altă dată. Înălțimii tale nu-i tihnește vorba la masă.
Lupul se tulbură. Mușcase din momeala Vulpoiului.
— Se strică șuncile? De ce se strică?
— Știu eu de ce, dar nu spun. Nu vreau să tulbur odihna înălțimii tale. Odihnește-te. Când te scoli, îți spun... Numai de nu s-ar strica până atunci.
— Spune acum, se răsti Lupul. Mă lipsesc de somn. Ce să fac să nu se strice?
Atât i-a trebuit Vulpoiului. S-a apropiat de Lup și i-a spus răspicat, să înțeleagă bine:
— Dacă vrei să nu se strice, nu le mai duce în vizuină. Spânzură-le de o creangă de stejar, la aer. Dar nu prea sus. Cât să ajungi cu botul la ele când te ridici în două labe... Mai înalt nu e bine, că suflă vântul tare și le usucă. Eu să am șunci, așa le-aș păstra. Și când m-ar ajunge foamea, le-aș găsi fragede, cum le-am lăsat. Acum mă duc. Rămâi sănătos și s-auzim de bine!
Vulpoiul se răsuci făcându-se că pleacă, dar se dădu după un trunchi gros, să vadă ce se întâmplă.
Lupul nu stătu mult pe gânduri: «Are dreptate Vulpoiul», zise vorbind cu sine însuși. Am auzit și de la alții că șuncile se păstrează la aer...» Tot vorbind, alese niște crengi mai joase, cum îl învățase Vulpoiul, prinse șuncile de ele și se întoarse liniștit în vizuină.
— Dormi, Lupule, zise Vulpoiul și-i râdeau ochii de bucurie. Dormi și visează șuncile tale, că nu te mai întâlnești cu ele. Și să ții minte de la mine: e ușor să fi Lup la mâncare, dar Vulpoi la minte e mai greu.
Acasă, Vulpișor îl întâmpină voios.
— Ai adus găini, tăticule?
— Am adus șunci. Și am mai adus o vorbă. Să știi și să ții minte că zgârcitul nimănui nu folosește și chiar pe sine se păgubește... Dar lui Vulpişor nu-i era gândul decât la ospățul care se apropia. Căci Vulpoaica luă șuncile și se apucă să pregătească masa.
— Înălțimea ta, aș mai avea o vorbă...
Lupul i-o reteză:
— Nu-mi tihnește vorba când mi-i burta plină. Să trag întâi un pui de somn. Mă simt obosit și greu de atâta șuncă. Să dorm întâi. Pe urmă om vedea...
— Bine, zise Vulpoiul. Apoi, întorcându-se să plece, mai adăugă într-o doară: vorbim când vrea Înălțimea ta. Dar eu ziceam să vorbim acum, că se strică...
— Ce se strică? se miră Lupul, neînțelegând vorba în doi peri a Vulpoiului și nebănuind gândul șiret, care se ascundea îndărătul ei.
— Șuncile, zise Vulpoiul, strecurând venin în inima Lupului. Și dădu iar să plece. Vorbim altă dată. Înălțimii tale nu-i tihnește vorba la masă.
Lupul se tulbură. Mușcase din momeala Vulpoiului.
— Se strică șuncile? De ce se strică?
— Știu eu de ce, dar nu spun. Nu vreau să tulbur odihna înălțimii tale. Odihnește-te. Când te scoli, îți spun... Numai de nu s-ar strica până atunci.
— Spune acum, se răsti Lupul. Mă lipsesc de somn. Ce să fac să nu se strice?
Atât i-a trebuit Vulpoiului. S-a apropiat de Lup și i-a spus răspicat, să înțeleagă bine:
— Dacă vrei să nu se strice, nu le mai duce în vizuină. Spânzură-le de o creangă de stejar, la aer. Dar nu prea sus. Cât să ajungi cu botul la ele când te ridici în două labe... Mai înalt nu e bine, că suflă vântul tare și le usucă. Eu să am șunci, așa le-aș păstra. Și când m-ar ajunge foamea, le-aș găsi fragede, cum le-am lăsat. Acum mă duc. Rămâi sănătos și s-auzim de bine!
Vulpoiul se răsuci făcându-se că pleacă, dar se dădu după un trunchi gros, să vadă ce se întâmplă.
Lupul nu stătu mult pe gânduri: «Are dreptate Vulpoiul», zise vorbind cu sine însuși. Am auzit și de la alții că șuncile se păstrează la aer...» Tot vorbind, alese niște crengi mai joase, cum îl învățase Vulpoiul, prinse șuncile de ele și se întoarse liniștit în vizuină.
— Dormi, Lupule, zise Vulpoiul și-i râdeau ochii de bucurie. Dormi și visează șuncile tale, că nu te mai întâlnești cu ele. Și să ții minte de la mine: e ușor să fi Lup la mâncare, dar Vulpoi la minte e mai greu.
Acasă, Vulpișor îl întâmpină voios.
— Ai adus găini, tăticule?
— Am adus șunci. Și am mai adus o vorbă. Să știi și să ții minte că zgârcitul nimănui nu folosește și chiar pe sine se păgubește... Dar lui Vulpişor nu-i era gândul decât la ospățul care se apropia. Căci Vulpoaica luă șuncile și se apucă să pregătească masa.
Citește toate poveștile din volumul Vulpișor de Sergiu Milorian
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
