Vulpișor: Vulpișor și grădinarii mincinoși - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Vulpișor și grădinarii mincinoși", a douăzeci și doua poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian în care aflăm că Ursul, Lupul și Pisica au fost eliberați de Leul din cuștile în care au fost pedepsiți să stea, și au primit poruncă să-i aducă regelui bunătăți de-ale pământului, pentru ca acesta să-și diversifice meniul. Când încercau să adune legume, grâne și fructe pentru Leu, cei trei și-au dat seama că nu știu care sunt acelea, așa că dând peste Vulpișor, îi propun acestuia să-i ajute. Dar Vulpișor nu este prost și are ac de cojocul lor.
Citește povestea "Vulpișor și grădinarii mincinoși" (Vulpișor)
După o vreme Leul s-a îndurat de Urs, de Lup și de Pisică și le-a dat drumul din cușca în care îi ținuse închiși.
— Ce veți face acum? i-a întrebat.
— Ce ne vei porunci, Lăcomia ta, sări Pisica smerită și vorbind pentru toți trei.
— M-am săturat de carne. Aș mânca și câte ceva din rodul pământului. Porunca mea este să-mi aduceți ceea ce doresc. Altfel vă închid iar în cușca din care abia v-am dat drumul.
Au plecat speriați. Nu se pricepeau cum să pună stăpânire pe roadele pământului. De când s-au pomenit pe lume s-au hrănit cu ce au apucat din strămoși: carne, miere, lapte... Cum să-l mulțumească pe Leu?
Tot Pisica a născocit ceva:
— Știu un loc întins, unde cresc bunătăți de roade. Acum e vremea recoltei. Să ne grăbim să le strângem.
— Dar locul nu e păzit? întrebă temător Ursul.
— Deocamdată nu e. Dar trebuie să ne grăbim.
Pământul fusese împărțit în ogoare. Pe ogorul cel mai întins creștea grâu, pe cel mai mic, cartofi. Se opriră între amândouă, priviră îndelung, dar nu pricepură nimic. Ce să fie pomișorii aceștia frumoși, cu frunzele învârstate? Dar firele astea lungi și aurite, la ce-or folosi? Ce să adune mai întâi?
— Cu ce vom începe, asta vom vedea, zise Lupul, ros ca de obicei de nesaț. Să hotărâm întâi cum împărțim, după ce vom duce Lăcomiei sale partea cuvenită. Vreau să știu de pe acum ce-i al meu și ce-i al Ursului.
— Eu zic așa, mormăi Ursul, ursuz și întunecat: Partea mai întinsă, cu firele ca aurul, să fie a mea, că eu sunt mai mare ca tine și mai greu la trup. Ție îți vor fi deajuns pomișorii aceștia firavi.
Pisica mieună speriată. Ei nu i se cuvine nimic? Doar ea i-a adus aici. Împart între ei ca și când totul ar fi numai al lor?
Ursul și Lupul n-au stat s-o asculte. Să aibă răbdare... s-o găsi ceva și pentru ea...
Dar zorul se dovedi zadarnic. Nu munciseră niciodată pământul. De unde să știe cum se adună ceea ce nu semănaseră? Cum stăteau descumpăniți, auziră apropiindu-se un glas și un cântec cunoscut:
«Trece Vulpișor cel mic,
Nu se teme de nimic...»
— Vulpișor! zise Lupul, și se pregăti să dea fuga.
— Să nu-i faci niciun rău! îl opri Pisica. Poate că știe el ce fel trebuie culese roadele astea. Îl iau cu vorbă bună și-l aduc aici.
Îi ieși înainte.
— Bine ne-am găsit, Vulpișor, mieună ea blând și mângâietor.
— De găsit, ne-am găsit, îi răspunse acesta, dar nu știu dacă e bine. Oricum, nu mi-e frică de tine. Dacă vrei să ne luăm la trântă, sunt gata... Dar n-are să-ți placă cum am să te burdușesc.
Pisica se prefăcu mirată.
— De ce să ne luăm la trântă? N-avem de ce ne certa. Ce a fost a trecut. Acum suntem prieteni. Și Ursul ți-e prieten. Și Lupul. Chiar m-au trimis să te chem la ei. Te așteaptă. Ne-am făcut gospodari. Am muncit pământul cum ne-a poruncit Lăcomia sa. Vino să vezi.
Lui Vulpișor nu-i venea bine să dea ochi cu Ursul și Lupul. Dar nu voi să se arate fricos. Și nu-i păru rău. Îl primiră bine. Îl îmbrățișară și-i arătară semănăturile.
— Locul ăsta este al meu, zise Ursul. Eu l-am muncit...
— Partea asta e a mea, se grăbi Lupul. Cât am trudit la ea!
— Eu i-am ajutat pe amândoi, minți și Pisica. Iar acum am venit să adunăm. Dar nu mai știm la ce folosește ceea ce am semănat. Am uitat cum le zice spicelor și pomișorilor acestora.
— Ce veți face acum? i-a întrebat.
— Ce ne vei porunci, Lăcomia ta, sări Pisica smerită și vorbind pentru toți trei.
— M-am săturat de carne. Aș mânca și câte ceva din rodul pământului. Porunca mea este să-mi aduceți ceea ce doresc. Altfel vă închid iar în cușca din care abia v-am dat drumul.
Au plecat speriați. Nu se pricepeau cum să pună stăpânire pe roadele pământului. De când s-au pomenit pe lume s-au hrănit cu ce au apucat din strămoși: carne, miere, lapte... Cum să-l mulțumească pe Leu?
Tot Pisica a născocit ceva:
— Știu un loc întins, unde cresc bunătăți de roade. Acum e vremea recoltei. Să ne grăbim să le strângem.
— Dar locul nu e păzit? întrebă temător Ursul.
— Deocamdată nu e. Dar trebuie să ne grăbim.
Pământul fusese împărțit în ogoare. Pe ogorul cel mai întins creștea grâu, pe cel mai mic, cartofi. Se opriră între amândouă, priviră îndelung, dar nu pricepură nimic. Ce să fie pomișorii aceștia frumoși, cu frunzele învârstate? Dar firele astea lungi și aurite, la ce-or folosi? Ce să adune mai întâi?
— Cu ce vom începe, asta vom vedea, zise Lupul, ros ca de obicei de nesaț. Să hotărâm întâi cum împărțim, după ce vom duce Lăcomiei sale partea cuvenită. Vreau să știu de pe acum ce-i al meu și ce-i al Ursului.
— Eu zic așa, mormăi Ursul, ursuz și întunecat: Partea mai întinsă, cu firele ca aurul, să fie a mea, că eu sunt mai mare ca tine și mai greu la trup. Ție îți vor fi deajuns pomișorii aceștia firavi.
Pisica mieună speriată. Ei nu i se cuvine nimic? Doar ea i-a adus aici. Împart între ei ca și când totul ar fi numai al lor?
Ursul și Lupul n-au stat s-o asculte. Să aibă răbdare... s-o găsi ceva și pentru ea...
Dar zorul se dovedi zadarnic. Nu munciseră niciodată pământul. De unde să știe cum se adună ceea ce nu semănaseră? Cum stăteau descumpăniți, auziră apropiindu-se un glas și un cântec cunoscut:
«Trece Vulpișor cel mic,
Nu se teme de nimic...»
— Vulpișor! zise Lupul, și se pregăti să dea fuga.
— Să nu-i faci niciun rău! îl opri Pisica. Poate că știe el ce fel trebuie culese roadele astea. Îl iau cu vorbă bună și-l aduc aici.
Îi ieși înainte.
— Bine ne-am găsit, Vulpișor, mieună ea blând și mângâietor.
— De găsit, ne-am găsit, îi răspunse acesta, dar nu știu dacă e bine. Oricum, nu mi-e frică de tine. Dacă vrei să ne luăm la trântă, sunt gata... Dar n-are să-ți placă cum am să te burdușesc.
Pisica se prefăcu mirată.
— De ce să ne luăm la trântă? N-avem de ce ne certa. Ce a fost a trecut. Acum suntem prieteni. Și Ursul ți-e prieten. Și Lupul. Chiar m-au trimis să te chem la ei. Te așteaptă. Ne-am făcut gospodari. Am muncit pământul cum ne-a poruncit Lăcomia sa. Vino să vezi.
Lui Vulpișor nu-i venea bine să dea ochi cu Ursul și Lupul. Dar nu voi să se arate fricos. Și nu-i păru rău. Îl primiră bine. Îl îmbrățișară și-i arătară semănăturile.
— Locul ăsta este al meu, zise Ursul. Eu l-am muncit...
— Partea asta e a mea, se grăbi Lupul. Cât am trudit la ea!
— Eu i-am ajutat pe amândoi, minți și Pisica. Iar acum am venit să adunăm. Dar nu mai știm la ce folosește ceea ce am semănat. Am uitat cum le zice spicelor și pomișorilor acestora.
Vulpișor învățase multe lucruri de la Vulpoi. Când umblau împreună îi spunea despre unele și despre altele. Cunoștea pe nume copacii, florile de pădure, cerealele, legumele.
— Ăsta e grâu, zise arătând spre firele lungi cu spic de aur. Din el se face pâine.
— Grâu, sigur! făcu Ursul. Acum îmi aduc aminte.
— Iar aici sunt cartofi. Se coc în spuză.
Pisica se amestecă iar în vorbă.
— Să-l luăm pe Vulpișor părtaș. Ne-a ajutat să ne aducem aminte, are să ne ajute și la adunat. Vrei, Vulpișor?
Vulpișor nu credea că cei trei vrăjmași ar fi muncit pământul. Îi cunoștea. Erau leneși și hrăpăreți. Dacă vor să-i ajute la cules, înseamnă că nu se pricep s-o facă singuri. Să-i scoată din greu, pe urmă or să-l gonească sau or să-l mănânce. «Vedem noi care pe care», își zise.
— Primesc, răspunse cu glas tare. Dar, dacă muncesc, trebuie să-mi plătiți. Îmi dați parte dreaptă?
— Dreaptă... dreaptă...
— Prețul meu îl știți. Jumătate din grâul Ursului, jumătate din cartofii Lupului.
— Jumătate? se miră Lupul.
— Să ne mai gândim... zise și Ursul.
Pisica îl luă deoparte.
— Nu vă mai tocmiți... N-avem ce pierde. Să-l lăsăm să ne învețe, apoi îl judecăm după legea noastră.
Se învoiră cu împărțeala cerută de Vulpișor.
— Atunci să ne înțelegem care e partea fiecăruia. Începem cu cartofii Lupului. Să-i facem pe din două. Unul ia ce se vede. Altul ce nu se vede.
— Eu iau ceea ce se vede! se grăbi Lupul. Era încredințat că sub pământ nu puteau fi decât rădăcini nefolositoare. Pe când frunzele vânjoase ale pomișorilor i se păreau tocmai bune să dea gust ciorbei de miel.
Tăiară repede pomișorii și-i puseră grămadă.
— Asta e partea Leului, zise Vulpișor. Acum ajutați-mă să scot partea mea. Săpară cu ghearele și din pământ începură să iasă cartofi, tot unul și unul.
— Ce sunt ăștia? întrebă Lupul.
— Cartofi. Buni de mâncat. Îi pun în saci și-i duc acasă...
— Duc și eu acasă partea mea, se grăbi Lupul.
— Nu te mai căzni cu ea. Mai bine arunc-o. Partea ta e numai buruiană. Ai ales rău, dar n-am ce-ți face.
— Eu vreau ce nu se vede, se grăbi Ursul, crezând că învățase ceva din pățania Lupului.
— Cum ți-e voia, zise Vulpișor.
— Adunară spicele și le făcură snopi.
— Așa! făcu Vulpișor. Cu partea mea am terminat. Acum să scoatem partea Ursului.
Scoaseră din pământ rădăcinile.
— Ce sunt astea? întrebă Ursul.
— Ce să fie? Ce ai ales. Rădăcini.
— Și ce să fac cu ele?
— Ce face și Lupul cu ale lui. Nimic. Dar grâul meu îl duc la moară și-l fac făină, ca să-mi coacă Vulpoaica turte.
— Stai că nu merge așa! sări Lupul. Dă-mi cartofii.
— Și mie grâul, se burzului și Ursul.
— Grâul și cartofii sunt ai mei, se apără Vulpișor. Nu-i așa, Pisico? Ai fost de față. Ai văzut. Ai auzit.
— Nu știu... n-am văzut... mieună Pisica, dându-se de partea prietenilor ei.
— Dar eu știu! se auzi glasul Veveriței. Eu am auzit. M-am ținut după Vulpișor, că mă rugase Vulpoaica să nu-l las să umble singur. Grâul și cartofii sunt ai tăi, Vulpișor. Dacă încearcă jupânii să-ți facă vreo silnicie, dau fuga la Vulpoi și mă duc cu el să ne plângem Leului. Mie nu mi-e frică... Pe mine nu mă prindeți, că eu mă cațăr mai sus ca Pisica.
Ce mai puteau să facă? Nu le venea la socoteală să fie trași la judecata Leului acum, când de-abia scăpaseră de pedeapsă.
Plecară amărâți.
Veverița a rămas să păzească belșugul, iar Vulpișor a dat fuga la vizuină și s-a întors cu Vulpoaica și Vulpoiul. Au adus saci, au încărcat cartofii și grâul și au pornit-o spre casă.
— Prietenii sunt ca pietrele prețioase, zise Vulpoiul, când se așezară la masă, oprind-o și pe Veveriță. Unele sunt adevărate, ca prietenia Veveriței. Altele sunt mincinoase, ca prietenia Pisicii. Trebuie să știi să alegi.
— Eu am ales, zise mândru Vulpișor. Prietena mea e Veverița...
— Ăsta e grâu, zise arătând spre firele lungi cu spic de aur. Din el se face pâine.
— Grâu, sigur! făcu Ursul. Acum îmi aduc aminte.
— Iar aici sunt cartofi. Se coc în spuză.
Pisica se amestecă iar în vorbă.
— Să-l luăm pe Vulpișor părtaș. Ne-a ajutat să ne aducem aminte, are să ne ajute și la adunat. Vrei, Vulpișor?
Vulpișor nu credea că cei trei vrăjmași ar fi muncit pământul. Îi cunoștea. Erau leneși și hrăpăreți. Dacă vor să-i ajute la cules, înseamnă că nu se pricep s-o facă singuri. Să-i scoată din greu, pe urmă or să-l gonească sau or să-l mănânce. «Vedem noi care pe care», își zise.
— Primesc, răspunse cu glas tare. Dar, dacă muncesc, trebuie să-mi plătiți. Îmi dați parte dreaptă?
— Dreaptă... dreaptă...
— Prețul meu îl știți. Jumătate din grâul Ursului, jumătate din cartofii Lupului.
— Jumătate? se miră Lupul.
— Să ne mai gândim... zise și Ursul.
Pisica îl luă deoparte.
— Nu vă mai tocmiți... N-avem ce pierde. Să-l lăsăm să ne învețe, apoi îl judecăm după legea noastră.
Se învoiră cu împărțeala cerută de Vulpișor.
— Atunci să ne înțelegem care e partea fiecăruia. Începem cu cartofii Lupului. Să-i facem pe din două. Unul ia ce se vede. Altul ce nu se vede.
— Eu iau ceea ce se vede! se grăbi Lupul. Era încredințat că sub pământ nu puteau fi decât rădăcini nefolositoare. Pe când frunzele vânjoase ale pomișorilor i se păreau tocmai bune să dea gust ciorbei de miel.
Tăiară repede pomișorii și-i puseră grămadă.
— Asta e partea Leului, zise Vulpișor. Acum ajutați-mă să scot partea mea. Săpară cu ghearele și din pământ începură să iasă cartofi, tot unul și unul.
— Ce sunt ăștia? întrebă Lupul.
— Cartofi. Buni de mâncat. Îi pun în saci și-i duc acasă...
— Duc și eu acasă partea mea, se grăbi Lupul.
— Nu te mai căzni cu ea. Mai bine arunc-o. Partea ta e numai buruiană. Ai ales rău, dar n-am ce-ți face.
— Eu vreau ce nu se vede, se grăbi Ursul, crezând că învățase ceva din pățania Lupului.
— Cum ți-e voia, zise Vulpișor.
— Adunară spicele și le făcură snopi.
— Așa! făcu Vulpișor. Cu partea mea am terminat. Acum să scoatem partea Ursului.
Scoaseră din pământ rădăcinile.
— Ce sunt astea? întrebă Ursul.
— Ce să fie? Ce ai ales. Rădăcini.
— Și ce să fac cu ele?
— Ce face și Lupul cu ale lui. Nimic. Dar grâul meu îl duc la moară și-l fac făină, ca să-mi coacă Vulpoaica turte.
— Stai că nu merge așa! sări Lupul. Dă-mi cartofii.
— Și mie grâul, se burzului și Ursul.
— Grâul și cartofii sunt ai mei, se apără Vulpișor. Nu-i așa, Pisico? Ai fost de față. Ai văzut. Ai auzit.
— Nu știu... n-am văzut... mieună Pisica, dându-se de partea prietenilor ei.
— Dar eu știu! se auzi glasul Veveriței. Eu am auzit. M-am ținut după Vulpișor, că mă rugase Vulpoaica să nu-l las să umble singur. Grâul și cartofii sunt ai tăi, Vulpișor. Dacă încearcă jupânii să-ți facă vreo silnicie, dau fuga la Vulpoi și mă duc cu el să ne plângem Leului. Mie nu mi-e frică... Pe mine nu mă prindeți, că eu mă cațăr mai sus ca Pisica.
Ce mai puteau să facă? Nu le venea la socoteală să fie trași la judecata Leului acum, când de-abia scăpaseră de pedeapsă.
Plecară amărâți.
Veverița a rămas să păzească belșugul, iar Vulpișor a dat fuga la vizuină și s-a întors cu Vulpoaica și Vulpoiul. Au adus saci, au încărcat cartofii și grâul și au pornit-o spre casă.
— Prietenii sunt ca pietrele prețioase, zise Vulpoiul, când se așezară la masă, oprind-o și pe Veveriță. Unele sunt adevărate, ca prietenia Veveriței. Altele sunt mincinoase, ca prietenia Pisicii. Trebuie să știi să alegi.
— Eu am ales, zise mândru Vulpișor. Prietena mea e Veverița...
Citește toate poveștile din volumul Vulpișor de Sergiu Milorian
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
