Vulpișor: Mai tare ca Leul - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Mai tare ca Leul", a douăzeci și patra poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian în care aflăm că Leul îl crede pe Vulpoi foarte inteligent, dar Maimuța sare cu vorba și spune că Vulpoiul este mai inteligent chiar și decât Leul. Regele se supără și propune să facă o întrecere cu Vulpoiul pentru a vedea care este mai deștept. Chemat la palat, Vulpoiul știe cum să facă pentru a-i arăta Leului că este mai inteligent ca el.
Citește povestea "Mai tare ca Leul" (Vulpișor)
Leul se bucura că printre supușii săi se găsește unul ca Vulpoi. Ursul și Lupul nu-i erau pe plac. Umblau numai după mâncare multă și bună. Dar asemenea bunătăți i se cuveneau lui. El era regele. Toate celelalte viețuitoare ale pădurii trebuiau să-i aducă plocoane și să se mulțumească cu ce rămânea de la masa lui. Nici Pisica nu-i era pe plac. Ce să aleagă din vorba ei, pe cât de mieroasă, pe atât de răsucită? Aflase o dată de la un arici bătrân că fățarnicul e ca un cărbune care mocnește: când te aștepți mai puțin te frige. Așa era Pisica... Vulpoiul era altfel. Scurt la vorbă și ascuțit la minte. E drept că supăra pe câte unii, dar cine-i punea să-și încerce puterile cu el?
— Chiar așa, întări Maimuța. Nu e în toată pădurea nicio făptură care să-l întreacă. Nici chiar Lăcomia ta...
Vorba asta îndrăzneață îl supără pe Leu. Cum să fie cineva mai tare ca regele?
— Nu te supăra, Lăcomia ta. Dar istețimea lui face cât toate puterile adunate laolaltă.
Acum Leul se înfurie de-a binelea.
- Cutezi să mă înfrunți, zicând că Vulpoiul e mai isteț ca mine? Cheamă-l. Vreau să mă întrec cu el. Dacă mă învinge, te fac mai mare peste apa pâraielor. Să te oglindești în ele cât ți-o pofti inima, că tot îți place ție să te privești cum te strâmbi. Dacă îl înving eu pe el, te închid în cușcă și nu-ți mai dau drumul niciodată. Primești rămășagul?
Era de fată și Elefantul.
— Tu ai să fii judecător, îi spuse Leul. Tu să hotărăști cine a câștigat și cine a pierdut. Pregătiți întrecerea. Chemați pe toți supușii mei. Să vină cine vrea, ca să fie de față la învingerea Vulpoiului și la pedepsirea Maimuței.
La ceasul hotărât, palatul mișuna de viețuitoarele pădurii. Ursul, Lupul și Pisica nu știau de ce fuseseră chemați. Porniră numaidecât cu pâra:
— Din pricina Vulpoiului nu ne putem vedea de rosturile noastre.
— Au dreptate, întări Vulpoiul în batjocură. Din pricina mea au rămas în magazia Lăcomiei tale vițeii nemâncați de Lup, brânza neînghițită de Pisică și mierea nedijmuită de Urs.
Leului nu-i era gândul decât la rămășagul cu Maimuța.
— Vulpoiule, zise el, te întreb de față cu toți supușii mari și mici ai Lăcomiei mele. Te încumeți să te dovedești mai tare ca mine?
Vulpoiul aflase de la Maimuță de rămășag. Leului nu-i făcuse până acum nicio năzdrăvănie. Cu atât mai bine dacă i-a venit și lui rândul.
— Dacă poruncește Lăcomia ta, mă încumet, răspunse el smerit. Dar să nu îți fie cu supărare.
Pisica sări de colo.
— Cum îndrăznești? Decât Lăcomia sa nu e nimeni mai puternic.
— Ba este cineva, îi întoarse vorba Vulpoiul. Dar abia se vede.
Se prefăcu și Lupul supărat de asemenea vorbă.
— Abia se vede și totuși e mai puternic decât Leul? Să fiu în locul Lăcomiei sale te-aș pedepsi pentru vorba ta nesăbuită.
— Aici nu încape pedeapsă, răspunse Vulpoiul. Învoiala este fără supărare.
— Chiar așa, întări Leul. Am pus rămășag cu Maimuța. Sunt gata să mă întrec cu puternicul care abia se vede. Unde este? Vorbind își duse o labă la ureche. O muscă se așezase acolo și-l sâcâia.
— Nu știu. răspunse Vulpoiul... că nu stă locului. Caută-l.
— Eu să-l caut? se supără Leul. Dacă mi-e vrăjmaș, să se arate la față.
— Chiar așa, întări Maimuța. Nu e în toată pădurea nicio făptură care să-l întreacă. Nici chiar Lăcomia ta...
Vorba asta îndrăzneață îl supără pe Leu. Cum să fie cineva mai tare ca regele?
— Nu te supăra, Lăcomia ta. Dar istețimea lui face cât toate puterile adunate laolaltă.
Acum Leul se înfurie de-a binelea.
- Cutezi să mă înfrunți, zicând că Vulpoiul e mai isteț ca mine? Cheamă-l. Vreau să mă întrec cu el. Dacă mă învinge, te fac mai mare peste apa pâraielor. Să te oglindești în ele cât ți-o pofti inima, că tot îți place ție să te privești cum te strâmbi. Dacă îl înving eu pe el, te închid în cușcă și nu-ți mai dau drumul niciodată. Primești rămășagul?
Era de fată și Elefantul.
— Tu ai să fii judecător, îi spuse Leul. Tu să hotărăști cine a câștigat și cine a pierdut. Pregătiți întrecerea. Chemați pe toți supușii mei. Să vină cine vrea, ca să fie de față la învingerea Vulpoiului și la pedepsirea Maimuței.
La ceasul hotărât, palatul mișuna de viețuitoarele pădurii. Ursul, Lupul și Pisica nu știau de ce fuseseră chemați. Porniră numaidecât cu pâra:
— Din pricina Vulpoiului nu ne putem vedea de rosturile noastre.
— Au dreptate, întări Vulpoiul în batjocură. Din pricina mea au rămas în magazia Lăcomiei tale vițeii nemâncați de Lup, brânza neînghițită de Pisică și mierea nedijmuită de Urs.
Leului nu-i era gândul decât la rămășagul cu Maimuța.
— Vulpoiule, zise el, te întreb de față cu toți supușii mari și mici ai Lăcomiei mele. Te încumeți să te dovedești mai tare ca mine?
Vulpoiul aflase de la Maimuță de rămășag. Leului nu-i făcuse până acum nicio năzdrăvănie. Cu atât mai bine dacă i-a venit și lui rândul.
— Dacă poruncește Lăcomia ta, mă încumet, răspunse el smerit. Dar să nu îți fie cu supărare.
Pisica sări de colo.
— Cum îndrăznești? Decât Lăcomia sa nu e nimeni mai puternic.
— Ba este cineva, îi întoarse vorba Vulpoiul. Dar abia se vede.
Se prefăcu și Lupul supărat de asemenea vorbă.
— Abia se vede și totuși e mai puternic decât Leul? Să fiu în locul Lăcomiei sale te-aș pedepsi pentru vorba ta nesăbuită.
— Aici nu încape pedeapsă, răspunse Vulpoiul. Învoiala este fără supărare.
— Chiar așa, întări Leul. Am pus rămășag cu Maimuța. Sunt gata să mă întrec cu puternicul care abia se vede. Unde este? Vorbind își duse o labă la ureche. O muscă se așezase acolo și-l sâcâia.
— Nu știu. răspunse Vulpoiul... că nu stă locului. Caută-l.
— Eu să-l caut? se supără Leul. Dacă mi-e vrăjmaș, să se arate la față.
Musca în răstimp i se așezase pe nas gâdilându-l. Ca s-o zdrobească, Leul îi trase cu coada o lovitură puternică, dar n-o nimeri. Musca nu era niciodată acolo unde o căuta. Se plesni peste frunte, peste ochi, peste ureche. Dispărea înainte ca plesnitura lui s-o ajungă.
— Afurisită muscă! Nu-mi dă pace, se supără Leul. Îl trecuseră sudorile și-i era rușine să se arate neputincios înaintea supușilor. Cum a intrat aici? Prindeți-o! Dați-o afară.
— O prind eu, Lăcomia ta, se lăudă Pisica.
Sări în coama Leului și primi lovitura pe care Leul o trimetea muștei.
— Te-ai lăudat că o prinzi, se supără Leul, mai plesnind-o o dată. Ce cauți călare pe coama mea? și voi ce stați? Vă poruncesc s-o prindeți. Săriți toți!
Se iscă vălmășag. Se loveau între ei, se mușcau, își săreau în spinare.
— Am prins-o! strigă Ursul, dar musca nu mai era unde lovise el cu laba.
— A mea e! se lăudă Lupul, dar vrând s-o apuce cu dinții, își mușcă limba. Încercă și Pisica. Se târa ca după șoareci, dar degeaba se repezea cu ghearele scoase. Cum să prinzi o muscă în gheare? Și de unde s-o iei? Se afla când în nara Leului, când pe urechea lui, când pe coamă, când pe coadă.
Obosit și supărat, Leul se ridică să plece.
— N-am să-mi pierd timpul pentru o muscă! Prindeți-o și să mă chemați s-o judec. Acum mă duc.
— Nu se poate! se auzi glasul Maimuței.
— Ce nu se poate? făcu Leul supărat. Cine cutează să mă înfrunte? Ce vreau eu și nu se poate?
— Tot ce vrei Lăcomia ta se poate, răspunse, lingușindu-l, Maimuța. Dar nu se poate să pleci de aci până nu mă faci pe mine mai mare peste pâraie.
— Dar rămășagul...
— La-i pierdut. Musca s-a dovedit mai tare. Lăcomia ta te-ai dat învins.
— Elefantule, te-am pus judecător. Ce ai de spus?
— Ai pierdut, Lăcomia ta.
— Dar nu era vorba de muscă, ci de Vulpoi. El trebuia să se dovedească mai isteț ca mine.
— M-am dovedit, zise Vulpoiul. Musca e a mea. De mine ascultă. Să-i spun să sară iar pe Flămânzimea ta?
— Nu... nu! se sperie Leul... mă dau învins.
— Nu e drept! se auzi glasul Pisicii.
— Cum o să fie drept? făcu și Lupul.
— Să mai încercăm o dată, ceru Ursul.
— Eu nu mai încerc, se împotrivi Leul. Îmi ajunge.
— Încerc eu! se lăudă Pisica.
— Și eu! i se alătură Ursul.
— Și eu! zise Lupul, ca să nu tacă.
— Fie, se învoi Vulpoiul. Musca i se așezase după ureche și aștepta porunca.
— Pe ei! îi porunci Vulpoiul.
Bâzâind, musca porni în zbor rotat, lăsându-se când pe nasul Ursului, când pe urechea Lupului, când pe mustățile Pisicii. Au încercat s-o prindă, dar mai mult se loveau între ei decât se ajutau. Se cutremura palatul de hohotele Leului. Celelalte animale, prinzând curaj, se porniră și ele pe râs. Numai Ursul, Lupul și Pisica nu râdeau. Rușinați, s-au grăbit să scape cu fuga.
— Afurisită muscă! Nu-mi dă pace, se supără Leul. Îl trecuseră sudorile și-i era rușine să se arate neputincios înaintea supușilor. Cum a intrat aici? Prindeți-o! Dați-o afară.
— O prind eu, Lăcomia ta, se lăudă Pisica.
Sări în coama Leului și primi lovitura pe care Leul o trimetea muștei.
— Te-ai lăudat că o prinzi, se supără Leul, mai plesnind-o o dată. Ce cauți călare pe coama mea? și voi ce stați? Vă poruncesc s-o prindeți. Săriți toți!
Se iscă vălmășag. Se loveau între ei, se mușcau, își săreau în spinare.
— Am prins-o! strigă Ursul, dar musca nu mai era unde lovise el cu laba.
— A mea e! se lăudă Lupul, dar vrând s-o apuce cu dinții, își mușcă limba. Încercă și Pisica. Se târa ca după șoareci, dar degeaba se repezea cu ghearele scoase. Cum să prinzi o muscă în gheare? Și de unde s-o iei? Se afla când în nara Leului, când pe urechea lui, când pe coamă, când pe coadă.
Obosit și supărat, Leul se ridică să plece.
— N-am să-mi pierd timpul pentru o muscă! Prindeți-o și să mă chemați s-o judec. Acum mă duc.
— Nu se poate! se auzi glasul Maimuței.
— Ce nu se poate? făcu Leul supărat. Cine cutează să mă înfrunte? Ce vreau eu și nu se poate?
— Tot ce vrei Lăcomia ta se poate, răspunse, lingușindu-l, Maimuța. Dar nu se poate să pleci de aci până nu mă faci pe mine mai mare peste pâraie.
— Dar rămășagul...
— La-i pierdut. Musca s-a dovedit mai tare. Lăcomia ta te-ai dat învins.
— Elefantule, te-am pus judecător. Ce ai de spus?
— Ai pierdut, Lăcomia ta.
— Dar nu era vorba de muscă, ci de Vulpoi. El trebuia să se dovedească mai isteț ca mine.
— M-am dovedit, zise Vulpoiul. Musca e a mea. De mine ascultă. Să-i spun să sară iar pe Flămânzimea ta?
— Nu... nu! se sperie Leul... mă dau învins.
— Nu e drept! se auzi glasul Pisicii.
— Cum o să fie drept? făcu și Lupul.
— Să mai încercăm o dată, ceru Ursul.
— Eu nu mai încerc, se împotrivi Leul. Îmi ajunge.
— Încerc eu! se lăudă Pisica.
— Și eu! i se alătură Ursul.
— Și eu! zise Lupul, ca să nu tacă.
— Fie, se învoi Vulpoiul. Musca i se așezase după ureche și aștepta porunca.
— Pe ei! îi porunci Vulpoiul.
Bâzâind, musca porni în zbor rotat, lăsându-se când pe nasul Ursului, când pe urechea Lupului, când pe mustățile Pisicii. Au încercat s-o prindă, dar mai mult se loveau între ei decât se ajutau. Se cutremura palatul de hohotele Leului. Celelalte animale, prinzând curaj, se porniră și ele pe râs. Numai Ursul, Lupul și Pisica nu râdeau. Rușinați, s-au grăbit să scape cu fuga.
Citește toate poveștile din volumul Vulpișor de Sergiu Milorian
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT