Vulpișor: Vulpoiul judecător - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Vulpoiul judecător", a douăzeci și noua poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian din care aflăm că Ursul și Lupul nu s-au mai întâlnit o vreme, iar acum Ursul îl vizitează pe Lup când acesta tocmai prinsese un iepure și îl frigea. Ursul își exprimă dorința de a mânca și încearcă să-l convingă pe Lup să îi ofere din friptura lui, dar Lupul nu dorește să împartă hrana. În cele din urmă, Ursul ajunge să îi ofere Lupului punguța lui cu doi bani în schimbul jumătății de iepure, și Lupul acceptă.
Citește povestea "Vulpoiul judecător" (Vulpișor)
O vreme, Ursul și Lupul nu s-au mai întâlnit. Se săturaseră unul de altul și amândoi de Pisică. Își căuta fiecare hrana, după cum îi tăia capul. Lui Vulpoi îi dăduseră pace. Nu-i mai căutau pricină. Aflaseră că Leul îl făcuse judecător. N-ar fi fost bine să se certe cu el tocmai acum când avea putere.
Într-o zi, Ursul se hotărî totuși să-l caute pe Lup. Părăsi bârlogul și plecă la drum, gătit ca de zile mari. Își atârnase de gât o punguță cu doi bani, pe care tocmai o pierduse Cocoșul trecând pe acolo. Voia să i-o arate Lupului, să se laude cu norocul lui.
Dar nici acestuia nu-i mersese rău. Prinsese un iepure și tocmai îl frigea. De departe, nările Ursului se umplură de mirosul plăcut al cărnii care sfârâia în frigare. «Am nimerit bine» își zicea Ursul, sperând că Lupul are să-i facă parte din friptură, ca unui bun prieten.
— Bună dimineața, cumetre, îi spuse.
Lupul nu era bucuros de oaspeți. Acum se nimerise Ursul să vină, când avea treabă să frigă iepurele, să-l mănânce și să doarmă somnul sătulului?
— Bun găsit, mai zise Ursul.
Lupul se făcu a nu înțelege. Ce-ai găsit să fie
— Ce ai găsit să fie al dumitale, răspunse Lupul, după obiceiul lui, în doi peri. Eu nu-ţi cer nimica.
— Ba eu ți-as cere, că tare frumos miroase. E gata? Umblând mi s-a făcut foame.
Lupul rămase tot ca și când n-ar fi înțeles.
-- Cum să nu-mi fie foame, dacă n-am mâncat de ieri.
-- Eu de alaltăieri.
-- Chiar așa, răspunse Lupul, tot făcându-se că nu pricepe. De alaltăieri n-am mâncat. De flămând ce sunt am pierdut socoteala zilelor.
-- De mine vorbeam. Eu n-am mâncat de alaltăieri. Dă-mi să gust, că tare frumos miroase.
Lupul mai încercă o dată să scape.
-- Oase îți dau. Vino după ce mănânc, și-ţi dau. Cum să nu-ți dau?
Umbla în lume o vorbă pe care o aflase și Ursul, dar abia acum îi înțelegea tâlcul: «Nu e nimeni mai surd decât cel ce nu vrea să audă.» Se supără.
-- Nu te mai face tare de ureche. Lupule, că stricăm cumetria. Cum să mănânc oase? Eu am zis «ce frumos miroase» n-am zis «dă-mi oase». Împarte iepurele cu mine, până nu mă supăr. Jumătate și jumătate, ca între prieteni.
De data asta, Lupul nu se mai putea preface. Ursul îi ghicise șiretlicul și-i vorbise răspicat. Răspunse și el la fel.
-- Eu dau pe socoteală, nu de pricopseală. Dacă plătești, primești.
-- Fie, se învoi Ursul. Ce să-ţi dau pe jumătate de iepure?
-- Să-mi dai punguța cu doi bani, s-o port și eu agățată la gât.
Ursul n-avu încotro. Îl rodea foamea si-l îmbăta mirosul iepurelui răsucit în frigare.
-- Cam scumpă plată, dar n-am încotro. Primesc. Dă-mi jumătatea mea.
-- Plata întâi, răspunse Lupul, temându-se că Ursul are să-l lase și fără jumătatea de iepure, și fără punguța cu doi bani.
Dar nici Ursul n-avea încredere în Lup.
-- Întâi jumătatea de iepure.
— Lasă-mă cel puțin s-o pipăi, să mă încredințez că nu e goală.
Ursul scoase de la gât punguța, iar Lupul nu se mulțumi numai s-o pipăie. O si scutură la ureche. Clinchetul argintiu îl încredință că face un schimb bun. Punguța cu doi bani prețuia mai mult ca o jumătate de iepure fript.
— Acum dă-mi jumătatea, zise Ursul nerăbdător. Te-am lăsat să pipăi punga, ai și scuturat-o, ți-a plăcut clinchetul bănuților. Dă-mi jumătatea mea de iepure... că tare frumos miroase...
Lupul se gândi să încerce totuși să-l păcălească pe Urs. Să-i ia punguța cu doi bani și să nu-i dea nimic în schimb. Îi trecu friptura sub nas:
— Miroase, zise el. Poftim, miroase!
— Ce vorbă e asta? Ce-are a face vorba noastră cu mirosul?
— Are! Partea domniei tale e mirosul. Împărțim pe din două, cum ai zis. Eu iau carnea friptă, dumneata mirosul fripturii. Dă-mi punguța.
— Pe miros nu dau nimic.
— Ba dai, că mi se cuvine. Ai mirosit. Ţi-ai luat partea. Dă-mi punguța.
— Dă-mi friptura.
Într-o zi, Ursul se hotărî totuși să-l caute pe Lup. Părăsi bârlogul și plecă la drum, gătit ca de zile mari. Își atârnase de gât o punguță cu doi bani, pe care tocmai o pierduse Cocoșul trecând pe acolo. Voia să i-o arate Lupului, să se laude cu norocul lui.
Dar nici acestuia nu-i mersese rău. Prinsese un iepure și tocmai îl frigea. De departe, nările Ursului se umplură de mirosul plăcut al cărnii care sfârâia în frigare. «Am nimerit bine» își zicea Ursul, sperând că Lupul are să-i facă parte din friptură, ca unui bun prieten.
— Bună dimineața, cumetre, îi spuse.
Lupul nu era bucuros de oaspeți. Acum se nimerise Ursul să vină, când avea treabă să frigă iepurele, să-l mănânce și să doarmă somnul sătulului?
— Bun găsit, mai zise Ursul.
Lupul se făcu a nu înțelege. Ce-ai găsit să fie
— Ce ai găsit să fie al dumitale, răspunse Lupul, după obiceiul lui, în doi peri. Eu nu-ţi cer nimica.
— Ba eu ți-as cere, că tare frumos miroase. E gata? Umblând mi s-a făcut foame.
Lupul rămase tot ca și când n-ar fi înțeles.
-- Cum să nu-mi fie foame, dacă n-am mâncat de ieri.
-- Eu de alaltăieri.
-- Chiar așa, răspunse Lupul, tot făcându-se că nu pricepe. De alaltăieri n-am mâncat. De flămând ce sunt am pierdut socoteala zilelor.
-- De mine vorbeam. Eu n-am mâncat de alaltăieri. Dă-mi să gust, că tare frumos miroase.
Lupul mai încercă o dată să scape.
-- Oase îți dau. Vino după ce mănânc, și-ţi dau. Cum să nu-ți dau?
Umbla în lume o vorbă pe care o aflase și Ursul, dar abia acum îi înțelegea tâlcul: «Nu e nimeni mai surd decât cel ce nu vrea să audă.» Se supără.
-- Nu te mai face tare de ureche. Lupule, că stricăm cumetria. Cum să mănânc oase? Eu am zis «ce frumos miroase» n-am zis «dă-mi oase». Împarte iepurele cu mine, până nu mă supăr. Jumătate și jumătate, ca între prieteni.
De data asta, Lupul nu se mai putea preface. Ursul îi ghicise șiretlicul și-i vorbise răspicat. Răspunse și el la fel.
-- Eu dau pe socoteală, nu de pricopseală. Dacă plătești, primești.
-- Fie, se învoi Ursul. Ce să-ţi dau pe jumătate de iepure?
-- Să-mi dai punguța cu doi bani, s-o port și eu agățată la gât.
Ursul n-avu încotro. Îl rodea foamea si-l îmbăta mirosul iepurelui răsucit în frigare.
-- Cam scumpă plată, dar n-am încotro. Primesc. Dă-mi jumătatea mea.
-- Plata întâi, răspunse Lupul, temându-se că Ursul are să-l lase și fără jumătatea de iepure, și fără punguța cu doi bani.
Dar nici Ursul n-avea încredere în Lup.
-- Întâi jumătatea de iepure.
— Lasă-mă cel puțin s-o pipăi, să mă încredințez că nu e goală.
Ursul scoase de la gât punguța, iar Lupul nu se mulțumi numai s-o pipăie. O si scutură la ureche. Clinchetul argintiu îl încredință că face un schimb bun. Punguța cu doi bani prețuia mai mult ca o jumătate de iepure fript.
— Acum dă-mi jumătatea, zise Ursul nerăbdător. Te-am lăsat să pipăi punga, ai și scuturat-o, ți-a plăcut clinchetul bănuților. Dă-mi jumătatea mea de iepure... că tare frumos miroase...
Lupul se gândi să încerce totuși să-l păcălească pe Urs. Să-i ia punguța cu doi bani și să nu-i dea nimic în schimb. Îi trecu friptura sub nas:
— Miroase, zise el. Poftim, miroase!
— Ce vorbă e asta? Ce-are a face vorba noastră cu mirosul?
— Are! Partea domniei tale e mirosul. Împărțim pe din două, cum ai zis. Eu iau carnea friptă, dumneata mirosul fripturii. Dă-mi punguța.
— Pe miros nu dau nimic.
— Ba dai, că mi se cuvine. Ai mirosit. Ţi-ai luat partea. Dă-mi punguța.
— Dă-mi friptura.
Se încăierară. S-ar fi răpus, dacă n-ar fi sărit să-i despartă Maimuța. O pusese Leul păzitor peste liniștea pădurii și umbla toată ziua să afle gâlcevile și să le curme.
— Destulă ceartă! E porunca Lăcomiei sale să fie liniște în pădure. Fug păsările de larma voastră. Iar fără cântecul păsărilor, pădurea e tristă. Isprăviți!
— Să-mi dea friptura!
— Să-mi dea punguța!
— Văd că nu e chip să vă înțelegeți. Vă duc la judecător.
— Foarte bine.
— Să ne judece Leul.
— Nu Leul are să vă judece, ci Vulpoiul. L-a pus Lăcomia sa să împartă dreptate în pădure.
— Cu Vulpoiul sunt certat.
— Nici eu nu mă am bine cu el.
— Atunci n-are să țină partea nici unuia,
Îl găsiră sub stejarul judecății, la umbră. Maimuța îi spuse pricina. Îi puse iepurele și punguța la picioare.
— Așa s-a întâmplat? întrebă Vulpoiul.
— Așa, Luminăția ta, sări Lupul. Înghițea noduri văzându-se silit să se arate respectuos față de acela care-i făcuse atâtea necazuri. Ne-am învoit să-mi plătească și n-a plătit. Atunci am sărit să-i iau punguța.
— Dreptatea e de partea ta, hotărî Vulpoiul.
— Ce fel de dreptate, Luminăția ta? se apără Ursul. Pe ce să-i fi plătit? Pe nimica? Eu am zis că plătesc să mă satur. Cum să te saturi numai cu mirosul?
— Drept vorbești! hotărî și de data asta Vulpoiul. Dreptatea e de partea ta.
— Cum să aibă dreptate el, dacă am eu?
— Amândoi aveți dreptate.
— Așa nu se poate, se împotrivi unul din împricinați.
— Dreptatea e ori a unuia, ori a altuia, întări celălalt.
— Ba a amândurora, stărui Vulpoiul. Se întoarse către Lup: Banii din punguță i-ai văzut?
— Nu i-am văzut, că nu m-a lăsat să deschid punguța... Numai clinchetul l-am auzit.
— Și ți-a plăcut?
— Mi-a plăcut! Cum să nu-mi placă. Suna ca un zurgălău de argint.
— Dar ție, Ursule, ți-a plăcut friptura?
— Ce să-mi fi plăcut? Ți-am spus doar că nu m-a lăsat să gust. Mi-a dat numai să miros.
— Si ți-a plăcut mirosul?
— Oho!... Dar numai pentru atât să dau punguța cu doi bani? De ce mi-a luat-o? Să mi-o dea înapoi. Şi să-mi dea și friptura.
— N-are să-ţi dea nimic, hotărî Vulpoiul. Nu-ți datorește nimic.
— Sigur că nu-i datorez nimic, sări Lupul, mulțumit de judecată și neștiind ce-l aștepta. I-am dat mirosul fripturii, să-mi dea punguța.
— Friptura e a mea!
— Punguța e a mea!
— Nimic nu e al vostru. V-ați plătit unul pe celălalt, cum meritați. Unul a dat clinchetul bănuților, altul mirosul fripturii. Socoteala e încheiată.
Se repeziră la Maimuță.
— Dă-mi iepurele!
— Dă-mi punguța!
— Nu le da nimic, Maimuțo! lepurele îl duc plocon Lăcomiei sale, iar punguța o iau pentru osteneala judecății. Am să i-o dau lui Vulpișor, dar din partea voastră.
Plecară pricăjiți, ca doi împricinați care nu s-au ales cu nimic, după ce și-au prăpădit tot avutul umblând pe la judecăți.
Venise și rândul Vulpoiului să arate că învățase ceva de la Vulpișor. «Nu e nicio rușine sa înveți de la unul mai mic» zise el. Și potrivindu-și glasul, cânta așa cum ar fi făcut Vulpișor:
«Asta zic și eu dreptate,
Cum mai bună nu se poate:
Dai tot, nimic nu primești,
Dar județul îl plătești.
Așa-i când te lăcomești,
Doar pagubă dobândești.»
— Destulă ceartă! E porunca Lăcomiei sale să fie liniște în pădure. Fug păsările de larma voastră. Iar fără cântecul păsărilor, pădurea e tristă. Isprăviți!
— Să-mi dea friptura!
— Să-mi dea punguța!
— Văd că nu e chip să vă înțelegeți. Vă duc la judecător.
— Foarte bine.
— Să ne judece Leul.
— Nu Leul are să vă judece, ci Vulpoiul. L-a pus Lăcomia sa să împartă dreptate în pădure.
— Cu Vulpoiul sunt certat.
— Nici eu nu mă am bine cu el.
— Atunci n-are să țină partea nici unuia,
Îl găsiră sub stejarul judecății, la umbră. Maimuța îi spuse pricina. Îi puse iepurele și punguța la picioare.
— Așa s-a întâmplat? întrebă Vulpoiul.
— Așa, Luminăția ta, sări Lupul. Înghițea noduri văzându-se silit să se arate respectuos față de acela care-i făcuse atâtea necazuri. Ne-am învoit să-mi plătească și n-a plătit. Atunci am sărit să-i iau punguța.
— Dreptatea e de partea ta, hotărî Vulpoiul.
— Ce fel de dreptate, Luminăția ta? se apără Ursul. Pe ce să-i fi plătit? Pe nimica? Eu am zis că plătesc să mă satur. Cum să te saturi numai cu mirosul?
— Drept vorbești! hotărî și de data asta Vulpoiul. Dreptatea e de partea ta.
— Cum să aibă dreptate el, dacă am eu?
— Amândoi aveți dreptate.
— Așa nu se poate, se împotrivi unul din împricinați.
— Dreptatea e ori a unuia, ori a altuia, întări celălalt.
— Ba a amândurora, stărui Vulpoiul. Se întoarse către Lup: Banii din punguță i-ai văzut?
— Nu i-am văzut, că nu m-a lăsat să deschid punguța... Numai clinchetul l-am auzit.
— Și ți-a plăcut?
— Mi-a plăcut! Cum să nu-mi placă. Suna ca un zurgălău de argint.
— Dar ție, Ursule, ți-a plăcut friptura?
— Ce să-mi fi plăcut? Ți-am spus doar că nu m-a lăsat să gust. Mi-a dat numai să miros.
— Si ți-a plăcut mirosul?
— Oho!... Dar numai pentru atât să dau punguța cu doi bani? De ce mi-a luat-o? Să mi-o dea înapoi. Şi să-mi dea și friptura.
— N-are să-ţi dea nimic, hotărî Vulpoiul. Nu-ți datorește nimic.
— Sigur că nu-i datorez nimic, sări Lupul, mulțumit de judecată și neștiind ce-l aștepta. I-am dat mirosul fripturii, să-mi dea punguța.
— Friptura e a mea!
— Punguța e a mea!
— Nimic nu e al vostru. V-ați plătit unul pe celălalt, cum meritați. Unul a dat clinchetul bănuților, altul mirosul fripturii. Socoteala e încheiată.
Se repeziră la Maimuță.
— Dă-mi iepurele!
— Dă-mi punguța!
— Nu le da nimic, Maimuțo! lepurele îl duc plocon Lăcomiei sale, iar punguța o iau pentru osteneala judecății. Am să i-o dau lui Vulpișor, dar din partea voastră.
Plecară pricăjiți, ca doi împricinați care nu s-au ales cu nimic, după ce și-au prăpădit tot avutul umblând pe la judecăți.
Venise și rândul Vulpoiului să arate că învățase ceva de la Vulpișor. «Nu e nicio rușine sa înveți de la unul mai mic» zise el. Și potrivindu-și glasul, cânta așa cum ar fi făcut Vulpișor:
«Asta zic și eu dreptate,
Cum mai bună nu se poate:
Dai tot, nimic nu primești,
Dar județul îl plătești.
Așa-i când te lăcomești,
Doar pagubă dobândești.»
