Vulpișor: Întâlnirea cu cocoșul de munte - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Întâlnirea cu cocoșul de munte", a treizeci și treia poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian din care aflăm că Vulpoiul și Vulpoaica au hotărât să părăsească pădurea și să meargă la munte, pentru a scăpa de vecinii lor, Lupul și Ursul, cu care se ceartă mereu. Vulpișor, fiul lor, este foarte bucuros că va descoperi frumusețile munților și va învăța să se cațere pe stânci. În timp ce Vulpișor le anunță pe toate animalele despre plecarea sa la munte, Pisica se gândește la o modalitate de a-l prinde și a se răzbuna pentru bătăile primite. Lupul și Ursul sunt de acord să-l lase să plece și să aibă grijă de el când va veni din nou în pădure. În schimb, Pisica nu este mulțumită și este hotărâtă să-l răpună pe Vulpișor în munți.
Citește povestea "Întâlnirea cu cocoșul de munte" (Vulpișor)
Toamna își isprăvise sorocul. Încă puțin și jupâneasa Iarnă avea să se întoarcă în pădure, uitând că jurase să nu mai pună piciorul pe aci. Chiar începuse să-și trimită vestitorii. Zorile întârziau. Amurgea mai devreme. Peste albastrul cerului se așterneau tot mai des văluri cenușii. Ploile se făceau tot mai reci.
— Vine Iarna, zise, bucurându-se, Vulpișor. Avea să alerge în zăpadă, să se scufunde în nămeți, să privească florile de gheată care creșteau peste noapte și se țineau aninate de crengile copacilor...
Vulpoaica și Vulpoiul nu-i împărtășeau bucuria. Erau îngândurați. Se sfătuiseră și hotărâseră să părăsească pădurea în care-și făcuseră vizuina, dar vremea aspră care se vestea îi îngândura. Oare nu zăboviseră prea mult? Nu era prea târziu acum, ca să plece la munte, așa cum plănuiseră?'.
— Nu-i târziu, zise Vulpoaica. Toamna mai ține. Iar toamna muntele e frumos. Nu te lua după semnele astea aspre. Sunt trecătoare. Are să fie iar senin. N-o să ducem lipsă de nimic. Pădurea de munte e bogată.
— Dar sunt și acolo urși și lupi, se împotrivi moale, Vulpoiul.
— Cu ei n-avem nimic de împărțit. Cearta noastră e cu vecinul Lup de pe aci, pe care l-ai lăsat fără șuncă, cu Ursul păcălit la peste și cu Pisica de pădure, care a mâncat bătăi peste bătăi de la amândoi. Trebuie să scăpăm de ei. Cu alți urși, cu alți lupi și cu alte pisici vom trăi în bună înțelegere.
— Să se spună despre noi că am fugit de frica lor? încercă Vulpoiul să se mai împotrivească.
— Nu de frică plecăm, ci pentru că ne-am săturat de ceartă... Și nici n-o să trăim totdeauna la munte. Numai un timp. Atât cât să ne uite vrăjmașii. Ne odihnim, ne îngrășăm — că pe acolo hrana e bogată — și ne întoarcem acasă. Nici n-are să ne mai recunoască, după ce vom pune ceva carne pe noi.
Vulpișor nu-și mai încăpea în piele. Are să umble pe poteci și coclauri! Are să sară peste viroage! Auzise de capra neagră, care trăiește cățărându-se fără teamă pe stâncile ascuțite ca niște ace. Are să facă și el tot așa. Are să se urce și mai sus! Să afle și capra neagră cine este Vulpișor!
Nu mai avea astâmpăr. Cui îi ieșea in cale îi spunea că pleacă la munte. Așa i-a spus și unui arici. Acesta a întâlnit Pisica și i-a povestit ce aflase de la Vulpișor. Iar Pisica a dat fuga la Urs și la Lup.
— Cu atât mai bine! N-are să ne mai înfrunte nimeni în fața Leului și să ne facă de ocară înaintea obștei animalelor.
— Să se ducă. Scăpăm de el.
Asa au vorbit Ursul și Lupul, dar Pisica a fost de altă părere.
— Judecați parcă ați fi râme, nu Urs și Lup. Tocmai acum ni se ivește cel mai bun prilej de a-l răpune.
— Am tot încercat, dar n-am făcut nicio ispravă...
— N-am făcut până acum, dar acum are să fie altfel. Muntele cu tainele lui are să fie de partea noastră.
Era sigură de izbândă și de mulțumire se legăna unduios, cântând cu glasul ei subțire:
«Acum tiptil și fără frică,
Cu pași molatici de pisică,
Ne luăm după vulpoii trei,
Să-i prindem ca pe șoricei.»
Află unde-și făcuseră sălașul și numaidecât se puse pe treabă. Căută Cocoșul de munte și se dădu în vorbă cu el.
— Până acum ai dus-o bine pe meleagurile astea. Dar de astăzi înainte ai s-o duci rău... S-au așezat pe aci trei vulpi. Vai de găinile domniei tale... și nici de domnia ta n-are să fie prea bine. Parcă te văd în oala Vulpoaicei.
Cocoșul de munte se înfoie, își săltă capul și își plesni aripile de corp cu atâta putere, încât făcu să se audă un duduit ca de tun «Dum... dum... dum». El să ajungă în oală! Ca un cocoș de curte, neputincios, care cântă din vârful cotețului sau cocoțat pe o ulucă? Nu-l cunosc vulpile! Să poftească, dacă le dă mâna. Aripile lui sunt puternice ca niște ciocane. Nici laba grea a Ursului nu plesnește mai tare...
— Vulpoiul cel mare e viclean — stărui Pisica, anume ca să-l întărâte. Știe o mie de șiretlicuri. Scapă din toate primejdiile. Până și de judecata Leului a scăpat. Singur nu-l poți răpune. Te ajut eu. Nu te uita că sunt mică și slabă. Am prieteni puternici. Un urs și un lup. Vorbind se legăna în fața Cocoșului, ispitindu-l cu glas mieros:
«Dau fuga la fârtații mei
Și ne întoarcem câteșitrei.
Să-i facem felul lui Vulpoi,
Cu prea și-a râs mereu de noi.»
— Fie, zise Cocoșul. Cheamă-ți prietenii. Dar vă veți încredința că nu am nevoie de ajutorul vostru. Cu un vulpoi și chiar cu mai mulți, mă răfuiesc și singur.
— Vine Iarna, zise, bucurându-se, Vulpișor. Avea să alerge în zăpadă, să se scufunde în nămeți, să privească florile de gheată care creșteau peste noapte și se țineau aninate de crengile copacilor...
Vulpoaica și Vulpoiul nu-i împărtășeau bucuria. Erau îngândurați. Se sfătuiseră și hotărâseră să părăsească pădurea în care-și făcuseră vizuina, dar vremea aspră care se vestea îi îngândura. Oare nu zăboviseră prea mult? Nu era prea târziu acum, ca să plece la munte, așa cum plănuiseră?'.
— Nu-i târziu, zise Vulpoaica. Toamna mai ține. Iar toamna muntele e frumos. Nu te lua după semnele astea aspre. Sunt trecătoare. Are să fie iar senin. N-o să ducem lipsă de nimic. Pădurea de munte e bogată.
— Dar sunt și acolo urși și lupi, se împotrivi moale, Vulpoiul.
— Cu ei n-avem nimic de împărțit. Cearta noastră e cu vecinul Lup de pe aci, pe care l-ai lăsat fără șuncă, cu Ursul păcălit la peste și cu Pisica de pădure, care a mâncat bătăi peste bătăi de la amândoi. Trebuie să scăpăm de ei. Cu alți urși, cu alți lupi și cu alte pisici vom trăi în bună înțelegere.
— Să se spună despre noi că am fugit de frica lor? încercă Vulpoiul să se mai împotrivească.
— Nu de frică plecăm, ci pentru că ne-am săturat de ceartă... Și nici n-o să trăim totdeauna la munte. Numai un timp. Atât cât să ne uite vrăjmașii. Ne odihnim, ne îngrășăm — că pe acolo hrana e bogată — și ne întoarcem acasă. Nici n-are să ne mai recunoască, după ce vom pune ceva carne pe noi.
Vulpișor nu-și mai încăpea în piele. Are să umble pe poteci și coclauri! Are să sară peste viroage! Auzise de capra neagră, care trăiește cățărându-se fără teamă pe stâncile ascuțite ca niște ace. Are să facă și el tot așa. Are să se urce și mai sus! Să afle și capra neagră cine este Vulpișor!
Nu mai avea astâmpăr. Cui îi ieșea in cale îi spunea că pleacă la munte. Așa i-a spus și unui arici. Acesta a întâlnit Pisica și i-a povestit ce aflase de la Vulpișor. Iar Pisica a dat fuga la Urs și la Lup.
— Cu atât mai bine! N-are să ne mai înfrunte nimeni în fața Leului și să ne facă de ocară înaintea obștei animalelor.
— Să se ducă. Scăpăm de el.
Asa au vorbit Ursul și Lupul, dar Pisica a fost de altă părere.
— Judecați parcă ați fi râme, nu Urs și Lup. Tocmai acum ni se ivește cel mai bun prilej de a-l răpune.
— Am tot încercat, dar n-am făcut nicio ispravă...
— N-am făcut până acum, dar acum are să fie altfel. Muntele cu tainele lui are să fie de partea noastră.
Era sigură de izbândă și de mulțumire se legăna unduios, cântând cu glasul ei subțire:
«Acum tiptil și fără frică,
Cu pași molatici de pisică,
Ne luăm după vulpoii trei,
Să-i prindem ca pe șoricei.»
Află unde-și făcuseră sălașul și numaidecât se puse pe treabă. Căută Cocoșul de munte și se dădu în vorbă cu el.
— Până acum ai dus-o bine pe meleagurile astea. Dar de astăzi înainte ai s-o duci rău... S-au așezat pe aci trei vulpi. Vai de găinile domniei tale... și nici de domnia ta n-are să fie prea bine. Parcă te văd în oala Vulpoaicei.
Cocoșul de munte se înfoie, își săltă capul și își plesni aripile de corp cu atâta putere, încât făcu să se audă un duduit ca de tun «Dum... dum... dum». El să ajungă în oală! Ca un cocoș de curte, neputincios, care cântă din vârful cotețului sau cocoțat pe o ulucă? Nu-l cunosc vulpile! Să poftească, dacă le dă mâna. Aripile lui sunt puternice ca niște ciocane. Nici laba grea a Ursului nu plesnește mai tare...
— Vulpoiul cel mare e viclean — stărui Pisica, anume ca să-l întărâte. Știe o mie de șiretlicuri. Scapă din toate primejdiile. Până și de judecata Leului a scăpat. Singur nu-l poți răpune. Te ajut eu. Nu te uita că sunt mică și slabă. Am prieteni puternici. Un urs și un lup. Vorbind se legăna în fața Cocoșului, ispitindu-l cu glas mieros:
«Dau fuga la fârtații mei
Și ne întoarcem câteșitrei.
Să-i facem felul lui Vulpoi,
Cu prea și-a râs mereu de noi.»
— Fie, zise Cocoșul. Cheamă-ți prietenii. Dar vă veți încredința că nu am nevoie de ajutorul vostru. Cu un vulpoi și chiar cu mai mulți, mă răfuiesc și singur.
Se despărțiră. Pisica făcu cale întoarsă, iar Cocoșul de munte se duse la găinile lui.
În răstimp, Vulpoiul și Vulpoaica își așezară sălașul și plecară numaidecât să caute de-ale gurii.
— Să stai pe lângă casă, îl sfătuiră pe Vulpișor. Să nu te depărtezi. Pădurea de munte ascunde primejdii. Așteaptă-ne, Ne întoarcem curând.
Să stea pe lângă casă? Mai bucuros ar da o raită să vadă cum e muntele. Sigur... așa are să facă... n-o să zăbovească. Vulpoiul și Vulpoaica îl vor găsi acasă. Nici n-au să știe că le-a ieșit din vorbă.
Cum umbla hoinar, una din găinile peste care stăpânea Cocoșul de munte îl simți și începu să cârâie a primejdie: scurt și înăbușit.
— Miroase a vulpe, îi zise Cocosului, care veni neîntârziat, chemat de cârâitul ei.
— Cu atât mai bine, răspunse acesta, Însemnează că au și pornit la vânat. Nu te teme. Am să-i arăt îndată că una e Cocoșul de munte, și alta cel de curte... Vezi-ți de treburile tale... caută ouă de furnici pentru puișorii noștri. Eu te păzesc din vârful bradului acestuia. Dacă te prinde, sar eu și te scap. Îl sperii cu duduitul aripilor, mă las în zbor, și-i cad drept în cap...
— Ziceai că ar fi trei, cârâi găina speriată.
— Trei să fie... Nu te teme. Fă cum ți-am spus. Găina plecă ascultătoare, dar se simțea oarecare îngrijorare în cotcodăcitul ei.
— Cotcodac, cotcodac... cum spui așa o să fac... dar mă tem să n-o pățim... în oală să nimerim...
Vulpișor văzu găina și se pregăti să se arunce asupra ei. Dar chiar atunci, pădurea răsună de duduituri puternice, cum nu mai auzise el niciodată. «Vine ploaia, își zise... Ploaie de munte, cu tunete asurzitoare. Trebuie să mă grăbesc să prind găina și s-o duc repede acasă.» Iar se pregăti să sară și iar se porniră tunetele. «E curios la munte! Tună din senin... Tot mai bine ar fi să dau fuga acasă.»
— Ba să stai aici! îi spuse Cocosul căzându-i în spinare. Să stai să te mângâi, ca să-ti aduci aminte că te-ai întâlnit cu un cocoș de munte.
Îl ținu cu ghearele și-i trase o bătaie, să n-o mai uite, plesnindu-l cu aripile. Îl legă apoi de trunchiul unui brad.
— Te las aci, să te găsească ai tăi. Spune-le să le dea pace găinilor, dacă nu vor să pătimească și ei ca tine.
Neștiutori de cele întâmplate. Vulpoiul și Vulpoaica, negăsindu-l pe Vulpișor acolo unde îl lăsaseră, au intrat în vorbă cu o șopârlă. Nu l-a văzut? E măricel, cu trupul subțire dar vânjos, cu botul ascuțit și capul prelung. Are o coadă stufoasă și ochi neastâmpărați, sfredelitori. L-am lăsat acasă și nu l-am mai găsit.
Șopârla nu știa nimic. Nici nu voia să știe. Își avea rosturile ei. Abia aștepta să ajungă la marginea pădurii. Își făcuse casa într-un tufiș scăldat de lumina soarelui. Îi plăcea să trăiască la căldură, pe loc uscat. Plecase să se plimbe si se depărtase de acasă. Trebuia să se grăbească. Umbla greu cu picioarele ei scurte și lăturalnice, mai mult târându-se decât pășind. Nu știa nimic și nici nu-i păsa. S-o lase să-și vadă de treburi.
— Du-te, zise Vulpoiul. Dar dacă afli ceva de Vulpișor, să-mi dai de veste.
Șopârla plecă, grăbindu-se atât cât putea, iar Vulpoiul și Vulpoaica o luară fiecare pe alt drum, să-l caute. Umblând, Vulpoaica dădu peste o găină. Nu știa că-i ieșea în cale din porunca Cocoșului.
— Te-am prins! îi zise Vulpoaica, sărindu-i în spinare.
— M-ai prinde de-aș fi singură, o înfruntă găina.
Vulpoaica nu mai avu timp să răspundă. Din locul lui de pândă, Cocoșul se aruncă asupra ei.
— Cât e vulpea de șireată, tot se păcălește o dată... îi zise in batjocură, ținând-o strâns ca într-o menghină. Îi legă labele cu un curmei și o dădu pe seama găinii s-o păzească. Îl aștepta pe Vulpoi să se răfuiască și cu el.
N-a avut mult de așteptat.
— Uite încă o vulpe, cârâi găina speriată, zărindu-l pe Vulpoi. Cotcodac... cotcodac... Cocoșule, ce mă fac?
— Să-i ieși în cale și să te lași prinsă.
Cocoșul își plesni aripile făcându-le să duduie, ca să-l sperie pe Vulpoi. Dar acesta cunoștea șiretlicul.
— Înțeleg că și Cocoșul tău e pe aproape, îi zise găinii, sărind asupra ei. Unde este guleratul? Să se arate, dacă are curaj... Pe mine nu mă sperie duduitul.
— Dă drumul găinii, îi strigă Cocoșul din vârful bradului, pregătindu-se de luptă grea.
— Vino s-o iei! îl înfruntă Vulpoiul.
Cocoșul nu așteptă să i se spună de două ori. Era curajos. Ca să scape o găină din primejdie sărea lesne la bătaie. De aceea îl iubeau găinile.
S-au încăierat, dar lupta s-a isprăvit repede. Cocoșul își învinge potrivnicul numai dacă-l ia pe nepregătite. Cu Vulpoiul nu i-a mers. Loviturile de aripi nimereau în gol, căci Vulpoiul sărea mereu în lături și tot de atâtea ori îl mușca, smulgându-i penele strălucitoare, fala lui. Nu-l lăsă până nu-l văzu slăbit de puteri, lungit lângă găina lui, mai mult moartă de frică decât vie.
— Unde-i Vulpișor? Vulpoaica unde e? Dacă nu spuneți vă iau viața, întrebă aspru Vulpoiul.
Cocoșul se rugă de iertare. N-a voit să le facă niciun rău. Pisica e de vină. Ea l-a îndemnat să-i prindă până vine cu Ursul și Lupul.
În răstimp, Vulpoiul și Vulpoaica își așezară sălașul și plecară numaidecât să caute de-ale gurii.
— Să stai pe lângă casă, îl sfătuiră pe Vulpișor. Să nu te depărtezi. Pădurea de munte ascunde primejdii. Așteaptă-ne, Ne întoarcem curând.
Să stea pe lângă casă? Mai bucuros ar da o raită să vadă cum e muntele. Sigur... așa are să facă... n-o să zăbovească. Vulpoiul și Vulpoaica îl vor găsi acasă. Nici n-au să știe că le-a ieșit din vorbă.
Cum umbla hoinar, una din găinile peste care stăpânea Cocoșul de munte îl simți și începu să cârâie a primejdie: scurt și înăbușit.
— Miroase a vulpe, îi zise Cocosului, care veni neîntârziat, chemat de cârâitul ei.
— Cu atât mai bine, răspunse acesta, Însemnează că au și pornit la vânat. Nu te teme. Am să-i arăt îndată că una e Cocoșul de munte, și alta cel de curte... Vezi-ți de treburile tale... caută ouă de furnici pentru puișorii noștri. Eu te păzesc din vârful bradului acestuia. Dacă te prinde, sar eu și te scap. Îl sperii cu duduitul aripilor, mă las în zbor, și-i cad drept în cap...
— Ziceai că ar fi trei, cârâi găina speriată.
— Trei să fie... Nu te teme. Fă cum ți-am spus. Găina plecă ascultătoare, dar se simțea oarecare îngrijorare în cotcodăcitul ei.
— Cotcodac, cotcodac... cum spui așa o să fac... dar mă tem să n-o pățim... în oală să nimerim...
Vulpișor văzu găina și se pregăti să se arunce asupra ei. Dar chiar atunci, pădurea răsună de duduituri puternice, cum nu mai auzise el niciodată. «Vine ploaia, își zise... Ploaie de munte, cu tunete asurzitoare. Trebuie să mă grăbesc să prind găina și s-o duc repede acasă.» Iar se pregăti să sară și iar se porniră tunetele. «E curios la munte! Tună din senin... Tot mai bine ar fi să dau fuga acasă.»
— Ba să stai aici! îi spuse Cocosul căzându-i în spinare. Să stai să te mângâi, ca să-ti aduci aminte că te-ai întâlnit cu un cocoș de munte.
Îl ținu cu ghearele și-i trase o bătaie, să n-o mai uite, plesnindu-l cu aripile. Îl legă apoi de trunchiul unui brad.
— Te las aci, să te găsească ai tăi. Spune-le să le dea pace găinilor, dacă nu vor să pătimească și ei ca tine.
Neștiutori de cele întâmplate. Vulpoiul și Vulpoaica, negăsindu-l pe Vulpișor acolo unde îl lăsaseră, au intrat în vorbă cu o șopârlă. Nu l-a văzut? E măricel, cu trupul subțire dar vânjos, cu botul ascuțit și capul prelung. Are o coadă stufoasă și ochi neastâmpărați, sfredelitori. L-am lăsat acasă și nu l-am mai găsit.
Șopârla nu știa nimic. Nici nu voia să știe. Își avea rosturile ei. Abia aștepta să ajungă la marginea pădurii. Își făcuse casa într-un tufiș scăldat de lumina soarelui. Îi plăcea să trăiască la căldură, pe loc uscat. Plecase să se plimbe si se depărtase de acasă. Trebuia să se grăbească. Umbla greu cu picioarele ei scurte și lăturalnice, mai mult târându-se decât pășind. Nu știa nimic și nici nu-i păsa. S-o lase să-și vadă de treburi.
— Du-te, zise Vulpoiul. Dar dacă afli ceva de Vulpișor, să-mi dai de veste.
Șopârla plecă, grăbindu-se atât cât putea, iar Vulpoiul și Vulpoaica o luară fiecare pe alt drum, să-l caute. Umblând, Vulpoaica dădu peste o găină. Nu știa că-i ieșea în cale din porunca Cocoșului.
— Te-am prins! îi zise Vulpoaica, sărindu-i în spinare.
— M-ai prinde de-aș fi singură, o înfruntă găina.
Vulpoaica nu mai avu timp să răspundă. Din locul lui de pândă, Cocoșul se aruncă asupra ei.
— Cât e vulpea de șireată, tot se păcălește o dată... îi zise in batjocură, ținând-o strâns ca într-o menghină. Îi legă labele cu un curmei și o dădu pe seama găinii s-o păzească. Îl aștepta pe Vulpoi să se răfuiască și cu el.
N-a avut mult de așteptat.
— Uite încă o vulpe, cârâi găina speriată, zărindu-l pe Vulpoi. Cotcodac... cotcodac... Cocoșule, ce mă fac?
— Să-i ieși în cale și să te lași prinsă.
Cocoșul își plesni aripile făcându-le să duduie, ca să-l sperie pe Vulpoi. Dar acesta cunoștea șiretlicul.
— Înțeleg că și Cocoșul tău e pe aproape, îi zise găinii, sărind asupra ei. Unde este guleratul? Să se arate, dacă are curaj... Pe mine nu mă sperie duduitul.
— Dă drumul găinii, îi strigă Cocoșul din vârful bradului, pregătindu-se de luptă grea.
— Vino s-o iei! îl înfruntă Vulpoiul.
Cocoșul nu așteptă să i se spună de două ori. Era curajos. Ca să scape o găină din primejdie sărea lesne la bătaie. De aceea îl iubeau găinile.
S-au încăierat, dar lupta s-a isprăvit repede. Cocoșul își învinge potrivnicul numai dacă-l ia pe nepregătite. Cu Vulpoiul nu i-a mers. Loviturile de aripi nimereau în gol, căci Vulpoiul sărea mereu în lături și tot de atâtea ori îl mușca, smulgându-i penele strălucitoare, fala lui. Nu-l lăsă până nu-l văzu slăbit de puteri, lungit lângă găina lui, mai mult moartă de frică decât vie.
— Unde-i Vulpișor? Vulpoaica unde e? Dacă nu spuneți vă iau viața, întrebă aspru Vulpoiul.
Cocoșul se rugă de iertare. N-a voit să le facă niciun rău. Pisica e de vină. Ea l-a îndemnat să-i prindă până vine cu Ursul și Lupul.
— Pisicii i-am făcut pe plac... dar altă dată nu mai fac, zise el, umilit.
— Cotcodac-cotcodac... Nici eu, nici eu nu mai fac, se jură găina.
— Pisica? se miră Vulpoiul.
— Chiar așa, zise Cocoșul.
— Atunci se schimbă socoteala. Aș putea să vă mănânc. Dar dacă faceți ce vă spun, vă iert.
— Cucurigu, orice fac.
— Și eu... și eu... cotcodac!
— Bine... Dar isprăviți cu vorbele. Treaba bună se face fără zgomot.
Ca și când n-ar fi ascultat sfatul cuminte al lui Vulpoi, Vulpișor se și apucase să stihuiască și să cânte:
«Așa cocoșul și găina,
Siliți să-și recunoască vina,
Cu trup și sufet amândoi
S-au dat de partea lui Vulpoi.»
Dar nu sta nimeni să-l asculte. Cocoșul, pus la cale de Vulpoi, i-a ieșit înainte Pisicii.
— M-am ținut de învoială, îi zise. L-am prins pe Vulpișor. Acum e în puterea noastră. Cum mă răsplătești?
— Întâi să-i prindem și pe ceilalți. Iar de răsplată să n-ai grijă. Voi stărui pe lângă Leu, prietenul meu, să te pună vătaf peste vulpi. Ești mulțumit?
— Sunt... dar ziceai că te întorci cu Ursul și Lupul. Unde sunt?
— Vin după mine. Am presărat pietricele pe drum ca să mă găsească... Du-mă la Vulpișor. Ard de nerăbdare să-l iau pe seama mea.
— Să mergem, spuse Cocoșul, pornind cu Pisica după el.
Într-un luminiș îi așteptau Vulpoiul, Vulpoaica și Vulpișor.
— Ce însemnează asta? făcu Pisica îngrozită.
— Însemnează că te-am prins, iscoado!
— Să nu-mi faceți vreun rău... sunt mică, slabă.
Au înșfăcat-o și au vârât-o în sac. Acolo s-o găsească prietenii.
Se ascunseră apoi într-o scorbură, iar pe Vulpisor îl priponiră, învățându-l să se prefacă prins și să strige după ajutor.
— Tăticule... mămico... ajutor! țipă el, ca să se audă cât mai de departe.
Osteneala nu i-a fost degeaba. Ursul, care venea cu Lupul după el, luându-se după pietricelele presărate de Pisică, îi auzi glasul.
— Suntem pe-aproape, zise el. Strigă Vulpișor după ajutor. L-a prins Pisica și noul ei prieten, Cocoșul de munte.
— Am să-l ajut cu colții mei! rânji Lupul, cu gândul tot la mâncare. Vulpișor e al meu, pe Vulpoaică o mănânci tu, iar pe Vulpoi îl împărțim.
— Fie, se învoi Ursul. Dar unde o fi Vulpișor, că numai glasul i-l aud?
Lupul găsi sacul.
— Aci trebuie să fie... în sac... mișcă ceva în el. Dar în sac găsi Pisica.
— Ce cauți aci? o întrebă Ursul, izbind-o cu laba lui grea și rostogolind-o.
— Unde e Vulpișor? o luă la rost și Lupul.
O scăpă chiar Vulpișor, ivindu-se din mușuroiul de frunze veștede, sub care se ținuse ascuns.
— Aici e Vulpișor, zise el. Cine-l caută?
Ursul și Lupul n-au mai avut răgaz să sară asupra iui. I-au înconjurat Vulpoiul, Vulpoaica, Cocoșul de munte. Îi loveau, îi ciocăneau, îi mușcau. Nici găina n-a stat degeaba. A sărit și ea să le scoată ochii.
Nu le-a mai rămas decât fuga, care s-a dovedit ca totdeauna sănătoasă, desi cam rușinoasă. Au întins-o la drum, uitând de Pisică, prietena lor, care se încovrigase și nici nu sufla de frică.
— Ce facem cu ea? voi să știe Cocoșul.
— O gonim, hotărî Vulpoiul, că doar n-o să sărim cinci pe una! I-a ajuns cât au scărmănat-o prietenii. Du-te, mincinoaso și prefăcuto! Altă dată să nu-ți mai pui mintea cu Vulpoi... Și dacă te mai întâlnești cu Ursul și cu Lupul, să le spui, ca să știe, că «Vulpea moartă-n drum s-o vezi, nici atuncea să n-o crezi».
Pisica, rușinată, a plecat șchiopătând și cu coada între picioare.
Chitara și glasul Trubadurului încheiară povestea.
«Așa-i minciuna: un hățiș
Ce se întinde pe furiș.
Ai vrea să prinzi pe altu-n ea,
Dar cazi în laț tot dumneata.»
— Cotcodac-cotcodac... Nici eu, nici eu nu mai fac, se jură găina.
— Pisica? se miră Vulpoiul.
— Chiar așa, zise Cocoșul.
— Atunci se schimbă socoteala. Aș putea să vă mănânc. Dar dacă faceți ce vă spun, vă iert.
— Cucurigu, orice fac.
— Și eu... și eu... cotcodac!
— Bine... Dar isprăviți cu vorbele. Treaba bună se face fără zgomot.
Ca și când n-ar fi ascultat sfatul cuminte al lui Vulpoi, Vulpișor se și apucase să stihuiască și să cânte:
«Așa cocoșul și găina,
Siliți să-și recunoască vina,
Cu trup și sufet amândoi
S-au dat de partea lui Vulpoi.»
Dar nu sta nimeni să-l asculte. Cocoșul, pus la cale de Vulpoi, i-a ieșit înainte Pisicii.
— M-am ținut de învoială, îi zise. L-am prins pe Vulpișor. Acum e în puterea noastră. Cum mă răsplătești?
— Întâi să-i prindem și pe ceilalți. Iar de răsplată să n-ai grijă. Voi stărui pe lângă Leu, prietenul meu, să te pună vătaf peste vulpi. Ești mulțumit?
— Sunt... dar ziceai că te întorci cu Ursul și Lupul. Unde sunt?
— Vin după mine. Am presărat pietricele pe drum ca să mă găsească... Du-mă la Vulpișor. Ard de nerăbdare să-l iau pe seama mea.
— Să mergem, spuse Cocoșul, pornind cu Pisica după el.
Într-un luminiș îi așteptau Vulpoiul, Vulpoaica și Vulpișor.
— Ce însemnează asta? făcu Pisica îngrozită.
— Însemnează că te-am prins, iscoado!
— Să nu-mi faceți vreun rău... sunt mică, slabă.
Au înșfăcat-o și au vârât-o în sac. Acolo s-o găsească prietenii.
Se ascunseră apoi într-o scorbură, iar pe Vulpisor îl priponiră, învățându-l să se prefacă prins și să strige după ajutor.
— Tăticule... mămico... ajutor! țipă el, ca să se audă cât mai de departe.
Osteneala nu i-a fost degeaba. Ursul, care venea cu Lupul după el, luându-se după pietricelele presărate de Pisică, îi auzi glasul.
— Suntem pe-aproape, zise el. Strigă Vulpișor după ajutor. L-a prins Pisica și noul ei prieten, Cocoșul de munte.
— Am să-l ajut cu colții mei! rânji Lupul, cu gândul tot la mâncare. Vulpișor e al meu, pe Vulpoaică o mănânci tu, iar pe Vulpoi îl împărțim.
— Fie, se învoi Ursul. Dar unde o fi Vulpișor, că numai glasul i-l aud?
Lupul găsi sacul.
— Aci trebuie să fie... în sac... mișcă ceva în el. Dar în sac găsi Pisica.
— Ce cauți aci? o întrebă Ursul, izbind-o cu laba lui grea și rostogolind-o.
— Unde e Vulpișor? o luă la rost și Lupul.
O scăpă chiar Vulpișor, ivindu-se din mușuroiul de frunze veștede, sub care se ținuse ascuns.
— Aici e Vulpișor, zise el. Cine-l caută?
Ursul și Lupul n-au mai avut răgaz să sară asupra iui. I-au înconjurat Vulpoiul, Vulpoaica, Cocoșul de munte. Îi loveau, îi ciocăneau, îi mușcau. Nici găina n-a stat degeaba. A sărit și ea să le scoată ochii.
Nu le-a mai rămas decât fuga, care s-a dovedit ca totdeauna sănătoasă, desi cam rușinoasă. Au întins-o la drum, uitând de Pisică, prietena lor, care se încovrigase și nici nu sufla de frică.
— Ce facem cu ea? voi să știe Cocoșul.
— O gonim, hotărî Vulpoiul, că doar n-o să sărim cinci pe una! I-a ajuns cât au scărmănat-o prietenii. Du-te, mincinoaso și prefăcuto! Altă dată să nu-ți mai pui mintea cu Vulpoi... Și dacă te mai întâlnești cu Ursul și cu Lupul, să le spui, ca să știe, că «Vulpea moartă-n drum s-o vezi, nici atuncea să n-o crezi».
Pisica, rușinată, a plecat șchiopătând și cu coada între picioare.
Chitara și glasul Trubadurului încheiară povestea.
«Așa-i minciuna: un hățiș
Ce se întinde pe furiș.
Ai vrea să prinzi pe altu-n ea,
Dar cazi în laț tot dumneata.»
