Vulpișor: Ursul de zăpadă - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Întâlnirea cu cocoșul de munte", a treizeci și patra poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian din care aflăm că, uneori, inamicii pot deveni prieteni și că aparențele pot fi înșelătoare. Ursul și Lupul, orbiți de ciudă și înfumurarea lor, nu au luat în considerare înțelepciunea adâncă a unei vorbe din lume: "Unde nu e mintea mare, degeaba e colțul tare." În timp ce iarna își arăta puterea în pădurea de la câmpie, Vulpoiul și ai săi se întorceau la vizuina lor, obosiți de fugă și frica vrăjmașilor lor.
Citește povestea "Ursul de zăpadă" (Vulpișor)
— Am cules o vorbă de prin lume: «Unde nu e mintea mare, degeaba e colțul tare.» Ursului și Lupului le-ar fi prins bine să știe vorba asta. Dar chiar dacă ar fi știut-o, tot n-ar fi stat să se gândească la tâlcul ei. Îi orbea ciuda și înfumurarea.
Așa își începu Trubadurul noua lui poveste. Apoi continuă astfel: Vulpoiul și ai lui se întoarseră la vizuina lor din pădurea de la câmpie. Iarna e aspră la munte. Suflă crivățul. Gerul îngheață potecile și coclaurile. Zăpada viscolită îi orbește. Nu e chip să umble după hrană. De ce ar mai fi zăbovit pe aci, să îndure asprimea iernii, dacă tot nu scăpaseră de vrăjmași? Le luaseră urma, veniseră după ei, încercaseră să-i răpună. Dacă au încercat o dată, au să mai încerce și a doua oară. Mai bine să se întoarcă acasă. Și la șes e iarnă, dar nu atât de rea. Se vor închide în vizuina lor. Numai Vulpoiul va ieși câteodată după hrană. Ursul va intra în bârlog, să doarmă flămând până la primăvară, iar Lupul, singur și fricos de felul lui, nu va cuteza să se apropie de ei. O vreme vor fi liniștiți.
Dar Pisica prinsese de veste că s-au întors acasă.
— Nu te da odihnei, Ursule, înainte de a te răzbuna. Somnul are să-ți fie mai dulce, când vei ști că la primăvară nu te mai întâlnești cu Vulpoiul.
— Ce zici, Lupule? voi să știe Ursul.
— Dar tu ce zici?
— Eu zic... să spui tu întâi.
— Atunci eu zic să facem cum spui tu.
— Asta nu-i părere. Asta-i vorbă goală.
— Cine spune vorbe goale, eu?
— Dar cine, eu?
S-ar fi certat, dacă tot Pisica n-ar fi sărit să-i împace.
Porniră la drum si se opriră nu prea departe de vizuina Vulpoiului. Pădurea părea de argint. Fulgii de zăpadă sclipeau în bătaia soarelui. I-ar fi putut număra, in căderea lor lină. Câte unii, aninându-se de crengi, se împleteau într-o țesătură de flori neînchipuit de frumoasă.
Vulpișor alerga în preajma vizuinii, se da tumba pe covorul care se așternuse alb și moale, făcea goloaie de zăpadă și o burdușea pe Veveriță, bucuroasă și ea de joacă.
Tot fugind și hârjonindu-se, Vulpișor nici n-a băgat de seamă că se depărtase. Se pomeni deodată singur în fata unui urs mare și alb, care sta locului, cu brațele desfăcute, parcă, asteptându-l să se apropie și să sară asupra lui.
— Ursul polar! se îngrozi Vulpișor...
— Cum să fie ursul polar în pădurile noastre? zise Veverița ajungându-l din urmă. Te-ai speriat degeaba. E un urs de zăpadă. S-o fi jucat cineva.
Se apropie să-l cerceteze. Era, în adevăr, un urs de zăpadă, cu un nas de cărbune, cu luleaua în gură și cu o ponosită de căciulă numai flenduri în creștetul capului.
— Cine l-o fi făcut? întrebă Vulpisor minunându-se de atâta frumsețe.
— Eu, zise, apărând deodată în fața lui, Pisica. Nu vă mai temeți. N-am gânduri rele. A venit iarna. O să ne tragem fiecare la adăpost. Până la primăvară uităm de cearta noastră. Chiar și Ursul zice așa. Acum s-a dus să doarmă, dar când se va trezi, la primăvară, are să se ducă la Vulpoi cu un plocon de împăcare. La fel are să facă și Lupul.
Luă un bulgăre de zăpadă și-l ochi pe Vulpișor.
Drept răspuns, Vulpișor făcu un cocoloș și o lovi în vârful nasului.
Pisica mai ochind o dată, o nimeri pe Veveriță în coadă.
— Te-am lovit, Veverițo! mieună voios, si o luă la fugă.
— Mă duc după ea, s-o burdușesc, spuse Veverița și dispăru în pădure.
Vulpișor rămase singur să-și aștepte prietena. N-avea să zăbovească, își zicea el. În curând se va întoarce cu Pisica și iar se vor juca împreună.
Așa își începu Trubadurul noua lui poveste. Apoi continuă astfel: Vulpoiul și ai lui se întoarseră la vizuina lor din pădurea de la câmpie. Iarna e aspră la munte. Suflă crivățul. Gerul îngheață potecile și coclaurile. Zăpada viscolită îi orbește. Nu e chip să umble după hrană. De ce ar mai fi zăbovit pe aci, să îndure asprimea iernii, dacă tot nu scăpaseră de vrăjmași? Le luaseră urma, veniseră după ei, încercaseră să-i răpună. Dacă au încercat o dată, au să mai încerce și a doua oară. Mai bine să se întoarcă acasă. Și la șes e iarnă, dar nu atât de rea. Se vor închide în vizuina lor. Numai Vulpoiul va ieși câteodată după hrană. Ursul va intra în bârlog, să doarmă flămând până la primăvară, iar Lupul, singur și fricos de felul lui, nu va cuteza să se apropie de ei. O vreme vor fi liniștiți.
Dar Pisica prinsese de veste că s-au întors acasă.
— Nu te da odihnei, Ursule, înainte de a te răzbuna. Somnul are să-ți fie mai dulce, când vei ști că la primăvară nu te mai întâlnești cu Vulpoiul.
— Ce zici, Lupule? voi să știe Ursul.
— Dar tu ce zici?
— Eu zic... să spui tu întâi.
— Atunci eu zic să facem cum spui tu.
— Asta nu-i părere. Asta-i vorbă goală.
— Cine spune vorbe goale, eu?
— Dar cine, eu?
S-ar fi certat, dacă tot Pisica n-ar fi sărit să-i împace.
Porniră la drum si se opriră nu prea departe de vizuina Vulpoiului. Pădurea părea de argint. Fulgii de zăpadă sclipeau în bătaia soarelui. I-ar fi putut număra, in căderea lor lină. Câte unii, aninându-se de crengi, se împleteau într-o țesătură de flori neînchipuit de frumoasă.
Vulpișor alerga în preajma vizuinii, se da tumba pe covorul care se așternuse alb și moale, făcea goloaie de zăpadă și o burdușea pe Veveriță, bucuroasă și ea de joacă.
Tot fugind și hârjonindu-se, Vulpișor nici n-a băgat de seamă că se depărtase. Se pomeni deodată singur în fata unui urs mare și alb, care sta locului, cu brațele desfăcute, parcă, asteptându-l să se apropie și să sară asupra lui.
— Ursul polar! se îngrozi Vulpișor...
— Cum să fie ursul polar în pădurile noastre? zise Veverița ajungându-l din urmă. Te-ai speriat degeaba. E un urs de zăpadă. S-o fi jucat cineva.
Se apropie să-l cerceteze. Era, în adevăr, un urs de zăpadă, cu un nas de cărbune, cu luleaua în gură și cu o ponosită de căciulă numai flenduri în creștetul capului.
— Cine l-o fi făcut? întrebă Vulpisor minunându-se de atâta frumsețe.
— Eu, zise, apărând deodată în fața lui, Pisica. Nu vă mai temeți. N-am gânduri rele. A venit iarna. O să ne tragem fiecare la adăpost. Până la primăvară uităm de cearta noastră. Chiar și Ursul zice așa. Acum s-a dus să doarmă, dar când se va trezi, la primăvară, are să se ducă la Vulpoi cu un plocon de împăcare. La fel are să facă și Lupul.
Luă un bulgăre de zăpadă și-l ochi pe Vulpișor.
Drept răspuns, Vulpișor făcu un cocoloș și o lovi în vârful nasului.
Pisica mai ochind o dată, o nimeri pe Veveriță în coadă.
— Te-am lovit, Veverițo! mieună voios, si o luă la fugă.
— Mă duc după ea, s-o burdușesc, spuse Veverița și dispăru în pădure.
Vulpișor rămase singur să-și aștepte prietena. N-avea să zăbovească, își zicea el. În curând se va întoarce cu Pisica și iar se vor juca împreună.
— Cu mine nu vrei să te joci?
«Cine să fi vorbit?» se miră Vulpișor. Veverița și Pisica plecaseră. În preajma lui nu era nimeni decât ursul de zăpadă.
— Cine a vorbit? întrebă el cu glas tare.
— Eu! Ursul de zăpadă!
— Tu? Ce fel de urs de zăpadă ești dacă vorbești?
— Sunt un urs de zăpadă viu. Vorbesc și mă mișc. Privește! Cu labele din față ursul de zăpadă se apucă să facă mișcări de gimnastică. Un, doi, un, doi... lăsa labele în jos, le ridica, le da în lături, le strângea la piept, dar de la locul lui nu se clintea.
— Ce frumos! se miră Vulpișor.
— Îți place?
— Îmi place.
— Atunci apropie-te... să ne jucăm si noi cu bulgări de zăpadă. Nimereste-mă... Nu mă supăr dacă mă atingi.
Vulpișor ochi și făcu să cadă căciula din capul ursului de zăpadă.
— Bravo! strigă acesta. Acum pune-mi iar căciula. Nu mă pot apleca s-o iau.
Vulpișor se apropie. Labele ursului se strânseseră în jurul lui.
— Lupule... Pisico... veniți, l-am prins, vesti Ursul ieșind din movila de zăpadă.
Cu Ursul o dată se arătară, ca ieșiți din pământ, Pisica și Lupul.
— Ce aveți cu mine? întrebă înfricoșat Vulpișor. Înțelese acum cu ce urs de zăpadă avusese a face. Vechiul lui dușman se acoperise cu nămeți ca să-l amăgească și să-l prindă.
Lupul și Pisica pregătiseră o cușcă. Era aceeași în care Vulpoiul îi închisese pe ei.
— Te închidem în cușcă, îi vorbi cu asprime Ursul și te îngropăm sub zăpadă. Vulpoiul și Vulpoaica te vor căuta mult și bine. Nici n-or să bănuiască unde te-am ascuns.
— Am pregătit și pentru ei ceva, rânji Lupul. Două capcane. Dacă te caută, se prind in ele și nu mai scapă. Toată iarna vă lăsăm aci. Până la primăvară vă vindecați de năzdrăvănii.
Tot vorbind, îl închiseră în cușca acoperită cu zăpadă, care părea ca un bulgăre uriaș. Când va da gerul, Vulpișor va fi îngropat într-un sloi.
— Rămâi cu bine, ziseră plecând. În curând n-ai să mai fii singur, ci cu tăticul si cu mămica.
Vulpișor auzea, dar nu mai vedea nimic. N-o văzu pe Pisică jucând in jurul cuștii, dar o auzi cântând:
«Nu-s urs, nici lup, ci doar pisică,
Dar de vulpoi nu-mi, este frică.»
Auzi și glasul Lupului, care apucase să urle:
«Iar eu cu strașnici colții mei,
Crunt am să-i judec pe toți trei.»
Chiar și Ursul se apucase să joace și să cânte cu ceilalți:
«De data asta, sub zăpadă,
Îi prindem pe toți trei, grămadă.»
Neștiutori de cele întâmplate, Vulpoiul cu Vulpoaica și Veverița au alergat, au tot alergat... au cercetat... Vulpișor nu era nicăieri... N-au mai găsit nici ursul de zăpadă.
— S-o fi topit, chibzui Vulpoaica, răspunzând Veveriței care îi povestea cum s-au burdușit, cum a fugărit-o pe Pisică, și cum i-a pierdut urma.
Vulpoiul ascultase tăcut și încruntat.
— Eu cred că ursul nu era de zăpadă. Era un urs adevărat, vrăjmașul nostru.
— Să nu-i facă vreun rău lui Vulpișor, se văita Vulpoaica.
— Du-te de-l caută, hotărî Vulpoiul. Iar domnia ta, prietenă Veveriță, stai pe aci să iscodești. Eu mai zăbovesc, am o treabă... Să nu-mi purtați de grijă... Şi să fiți liniștite. Îl găsim noi pe Vulpișor.
«Cine să fi vorbit?» se miră Vulpișor. Veverița și Pisica plecaseră. În preajma lui nu era nimeni decât ursul de zăpadă.
— Cine a vorbit? întrebă el cu glas tare.
— Eu! Ursul de zăpadă!
— Tu? Ce fel de urs de zăpadă ești dacă vorbești?
— Sunt un urs de zăpadă viu. Vorbesc și mă mișc. Privește! Cu labele din față ursul de zăpadă se apucă să facă mișcări de gimnastică. Un, doi, un, doi... lăsa labele în jos, le ridica, le da în lături, le strângea la piept, dar de la locul lui nu se clintea.
— Ce frumos! se miră Vulpișor.
— Îți place?
— Îmi place.
— Atunci apropie-te... să ne jucăm si noi cu bulgări de zăpadă. Nimereste-mă... Nu mă supăr dacă mă atingi.
Vulpișor ochi și făcu să cadă căciula din capul ursului de zăpadă.
— Bravo! strigă acesta. Acum pune-mi iar căciula. Nu mă pot apleca s-o iau.
Vulpișor se apropie. Labele ursului se strânseseră în jurul lui.
— Lupule... Pisico... veniți, l-am prins, vesti Ursul ieșind din movila de zăpadă.
Cu Ursul o dată se arătară, ca ieșiți din pământ, Pisica și Lupul.
— Ce aveți cu mine? întrebă înfricoșat Vulpișor. Înțelese acum cu ce urs de zăpadă avusese a face. Vechiul lui dușman se acoperise cu nămeți ca să-l amăgească și să-l prindă.
Lupul și Pisica pregătiseră o cușcă. Era aceeași în care Vulpoiul îi închisese pe ei.
— Te închidem în cușcă, îi vorbi cu asprime Ursul și te îngropăm sub zăpadă. Vulpoiul și Vulpoaica te vor căuta mult și bine. Nici n-or să bănuiască unde te-am ascuns.
— Am pregătit și pentru ei ceva, rânji Lupul. Două capcane. Dacă te caută, se prind in ele și nu mai scapă. Toată iarna vă lăsăm aci. Până la primăvară vă vindecați de năzdrăvănii.
Tot vorbind, îl închiseră în cușca acoperită cu zăpadă, care părea ca un bulgăre uriaș. Când va da gerul, Vulpișor va fi îngropat într-un sloi.
— Rămâi cu bine, ziseră plecând. În curând n-ai să mai fii singur, ci cu tăticul si cu mămica.
Vulpișor auzea, dar nu mai vedea nimic. N-o văzu pe Pisică jucând in jurul cuștii, dar o auzi cântând:
«Nu-s urs, nici lup, ci doar pisică,
Dar de vulpoi nu-mi, este frică.»
Auzi și glasul Lupului, care apucase să urle:
«Iar eu cu strașnici colții mei,
Crunt am să-i judec pe toți trei.»
Chiar și Ursul se apucase să joace și să cânte cu ceilalți:
«De data asta, sub zăpadă,
Îi prindem pe toți trei, grămadă.»
Neștiutori de cele întâmplate, Vulpoiul cu Vulpoaica și Veverița au alergat, au tot alergat... au cercetat... Vulpișor nu era nicăieri... N-au mai găsit nici ursul de zăpadă.
— S-o fi topit, chibzui Vulpoaica, răspunzând Veveriței care îi povestea cum s-au burdușit, cum a fugărit-o pe Pisică, și cum i-a pierdut urma.
Vulpoiul ascultase tăcut și încruntat.
— Eu cred că ursul nu era de zăpadă. Era un urs adevărat, vrăjmașul nostru.
— Să nu-i facă vreun rău lui Vulpișor, se văita Vulpoaica.
— Du-te de-l caută, hotărî Vulpoiul. Iar domnia ta, prietenă Veveriță, stai pe aci să iscodești. Eu mai zăbovesc, am o treabă... Să nu-mi purtați de grijă... Şi să fiți liniștite. Îl găsim noi pe Vulpișor.
Se despărțiră. Vulpoaica ajunse la cușca acoperită cu zăpadă. Îi dădu târcoale și nimeri cu laba în capcană.
— Cine a pus capcana asta?
— Noi, o înfruntă Pisica, arătându-se. Și mai este una... Așteptăm un oaspete de soi...
— Dar cu Vulpișor ce-ați făcut? Unde este?
— Vă veți întâlni în curând toți trei. Dau fuga să-mi vestesc prietenii. Până ne întoarcem, vine și Vulpoiul. Mult s-ar bucura Ursul și Lupul sa-l găsească și pe el cu o labă în capcană.
Cum plecă Pisica, Veverița se lăsă din copacul pe care se cățărase.
— Am văzut și am auzit, zise ea. N-ai grijă. Am să încerc să te scap din capcană. Apoi o căutăm și pe aceea pregătită pentru Vulpoi, ca să știe să se ferească.
Chiar atunci se ivi și Vulpoiul. Dar nu era singur. Venise cu Grivei, care căuta pe Lup pentru niște oi furate de la stână și a fost bucuros când a aflat unde l-ar putea găsi.
— Nu vă apropiați, le strigă Veverița. Au pus o capcană... dar nu știu unde...
— O găsesc eu, făcu Grivei. Întâi s-o scoatem pe Vulpoaică. Avea colți puternici. I-a fost ușor să roadă lațul.
Cel dintâi gând al Vulpoaicei fu la Vulpișor.
— Nu știu unde l-au dus.
— Nu l-au dus nicăieri, zise Grivei. E aci. Îl adulmecase. Se apucară numaidecât să îndepărteze zăpada.
— Mi-e frig, scânci Vulpișor, când îl scoaseră din cușcă.
— Mergem acasă și ai să te încălzești.
— Încă nu, hotărî Vulpoiul. Mai avem o treabă aici... Vulpoaico, pune-ți iar laba în capcană... numai pe deasupra, ca să te creadă prinsă... Am să mă fac și eu că sunt prins. Domnia ta, prietene Grivei, intră în cușca în care l-au închis pe Vulpișor. O vom acoperi cu zăpadă. Să găsească și cușca așa cum a lăsat-o... Veverițo, urcă-te în vârful copacului, să ne dai de veste când îi vezi venind.
Își luă fiecare locul. Veverița în copac. Grivei în cușcă. Vulpoaica și Vulpoiul în capcane. Pe Vulpișor îl ascunseră într-o scorbură și o astupară cu vreascuri, să-i fie cald.
Isprăviră la timp. Vrăjmașii se apropiau. Îi auzeau cântând:
«De data asta, sub zăpadă,
Îi prindem pe toți trei, grămadă.»
— S-a prins și Vulpoiul, vesti bucuroasă Pisica, văzându-l în capcană.
— De mine nu-mi pasă, se jelui prefăcut Vulpoiul. Mă dau învins Dar lui Vulpișor să nu-i faceți niciun rău.
— Si eu mă dau învinsă, zise Vulpoaica, din capcană. Dar ce-ați făcut cu Vulpișor?
— L-am pus bine și pe el! se lăudă Ursul.
— Arată-mi-l, se rugă Vulpoaica cu glas prefăcut. Altfel nu cred că l-ați prins.
— Ai să crezi îndată! rânji Pisica și se apucă să curețe zăpada de pe cușcă. Dar dintre gratii sări Grivei, o prinse de ceafă și o tăvăli în zăpadă.
— Grivei! țipă îngrozită Pisica.
— Grivei! strigară Ursul și Lupul, pregătindu-se de luptă.
— Chiar eu, zise acesta, repezindu-se la Lup. Avea cu el o socoteală și a încheiat-o pe loc.
Pisica încerca să se cațere, ca să scape, dar Veverița îi trase creanga pe care se pregătise să sară și o mai dădu o dată în seama lui Grivei. Cu Ursul s-a răfuit Vulpoiul si Vulpoaica. Greoi cum era, le-a fost lesne să-l doboare. Nici Veverița nu s-a temut. Dințișorii ei intrau greu în pielea groasă a Ursului, dar l-a zgâriat și l-a mușcat, ca să-și aducă aminte.
— Mai cântați și acum, dacă vă dă mâna, râse Vulpoaica.
— Mai bucurați-vă, dacă vă țin puterile! îi batjocori Veverița.
— Ce le facem? voi să știe Vulpișor. Îl scoseseră din scorbură, să se bucure de înfrângerea celor trei.
— Nu le mai facem nimic, hotărî Vulpoiul. E iarnă în toi. Dacă scapă cu zile din asprimile ei, poate că se vor cuminți și ne vor da pace. Dacă nu, la primăvară, ne socotim iar. Și nu-i mai iertăm.
Ca de obicei, când isprăvea o poveste, Trubadurul își luă chitara și cântă:
«Vedeți, e-n lume-o lege dreaptă,
Decât orice mai înțeleaptă:
Cel rău vremelnic se fălește
Și tot vremelnic huzurește;
Regretul și pedeapsa grea,
Aceasta este partea sa.»
— Cine a pus capcana asta?
— Noi, o înfruntă Pisica, arătându-se. Și mai este una... Așteptăm un oaspete de soi...
— Dar cu Vulpișor ce-ați făcut? Unde este?
— Vă veți întâlni în curând toți trei. Dau fuga să-mi vestesc prietenii. Până ne întoarcem, vine și Vulpoiul. Mult s-ar bucura Ursul și Lupul sa-l găsească și pe el cu o labă în capcană.
Cum plecă Pisica, Veverița se lăsă din copacul pe care se cățărase.
— Am văzut și am auzit, zise ea. N-ai grijă. Am să încerc să te scap din capcană. Apoi o căutăm și pe aceea pregătită pentru Vulpoi, ca să știe să se ferească.
Chiar atunci se ivi și Vulpoiul. Dar nu era singur. Venise cu Grivei, care căuta pe Lup pentru niște oi furate de la stână și a fost bucuros când a aflat unde l-ar putea găsi.
— Nu vă apropiați, le strigă Veverița. Au pus o capcană... dar nu știu unde...
— O găsesc eu, făcu Grivei. Întâi s-o scoatem pe Vulpoaică. Avea colți puternici. I-a fost ușor să roadă lațul.
Cel dintâi gând al Vulpoaicei fu la Vulpișor.
— Nu știu unde l-au dus.
— Nu l-au dus nicăieri, zise Grivei. E aci. Îl adulmecase. Se apucară numaidecât să îndepărteze zăpada.
— Mi-e frig, scânci Vulpișor, când îl scoaseră din cușcă.
— Mergem acasă și ai să te încălzești.
— Încă nu, hotărî Vulpoiul. Mai avem o treabă aici... Vulpoaico, pune-ți iar laba în capcană... numai pe deasupra, ca să te creadă prinsă... Am să mă fac și eu că sunt prins. Domnia ta, prietene Grivei, intră în cușca în care l-au închis pe Vulpișor. O vom acoperi cu zăpadă. Să găsească și cușca așa cum a lăsat-o... Veverițo, urcă-te în vârful copacului, să ne dai de veste când îi vezi venind.
Își luă fiecare locul. Veverița în copac. Grivei în cușcă. Vulpoaica și Vulpoiul în capcane. Pe Vulpișor îl ascunseră într-o scorbură și o astupară cu vreascuri, să-i fie cald.
Isprăviră la timp. Vrăjmașii se apropiau. Îi auzeau cântând:
«De data asta, sub zăpadă,
Îi prindem pe toți trei, grămadă.»
— S-a prins și Vulpoiul, vesti bucuroasă Pisica, văzându-l în capcană.
— De mine nu-mi pasă, se jelui prefăcut Vulpoiul. Mă dau învins Dar lui Vulpișor să nu-i faceți niciun rău.
— Si eu mă dau învinsă, zise Vulpoaica, din capcană. Dar ce-ați făcut cu Vulpișor?
— L-am pus bine și pe el! se lăudă Ursul.
— Arată-mi-l, se rugă Vulpoaica cu glas prefăcut. Altfel nu cred că l-ați prins.
— Ai să crezi îndată! rânji Pisica și se apucă să curețe zăpada de pe cușcă. Dar dintre gratii sări Grivei, o prinse de ceafă și o tăvăli în zăpadă.
— Grivei! țipă îngrozită Pisica.
— Grivei! strigară Ursul și Lupul, pregătindu-se de luptă.
— Chiar eu, zise acesta, repezindu-se la Lup. Avea cu el o socoteală și a încheiat-o pe loc.
Pisica încerca să se cațere, ca să scape, dar Veverița îi trase creanga pe care se pregătise să sară și o mai dădu o dată în seama lui Grivei. Cu Ursul s-a răfuit Vulpoiul si Vulpoaica. Greoi cum era, le-a fost lesne să-l doboare. Nici Veverița nu s-a temut. Dințișorii ei intrau greu în pielea groasă a Ursului, dar l-a zgâriat și l-a mușcat, ca să-și aducă aminte.
— Mai cântați și acum, dacă vă dă mâna, râse Vulpoaica.
— Mai bucurați-vă, dacă vă țin puterile! îi batjocori Veverița.
— Ce le facem? voi să știe Vulpișor. Îl scoseseră din scorbură, să se bucure de înfrângerea celor trei.
— Nu le mai facem nimic, hotărî Vulpoiul. E iarnă în toi. Dacă scapă cu zile din asprimile ei, poate că se vor cuminți și ne vor da pace. Dacă nu, la primăvară, ne socotim iar. Și nu-i mai iertăm.
Ca de obicei, când isprăvea o poveste, Trubadurul își luă chitara și cântă:
«Vedeți, e-n lume-o lege dreaptă,
Decât orice mai înțeleaptă:
Cel rău vremelnic se fălește
Și tot vremelnic huzurește;
Regretul și pedeapsa grea,
Aceasta este partea sa.»
