Vulpișor: Vulpoiul la moară - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Vulpoiul la moară", a douăzeci și cincea poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian din care aflăm că Ursul, Lupul și Pisica au găsit o moară părăsită și s-au pus stăpâni pe ea, deși Maimuța era stăpână peste ape. Când a venit Veverița la moară să macine un sac de alune, cei trei au măcinat alunele, dar i-au dat Veveriței sacul gol. Deși a venit și Maimuța, cei trei nu au vrut să plece de la moară. Însă, Vulpoiul și Elefantul au aflat isprava și s-au dus să le vină de hac celor trei răi.
Citește povestea "Vulpoiul la moară" (Vulpișor)

— Știu undeva o moară părăsită, le spuse Pisica. E așezată pe un pârâu. O luăm în stăpânire și ne apucăm de morărit.
— Dar pârâul e al Maimuței. Ea e mai mare peste ape. N-are să ne dea voie...
— Moara e acolo dinainte ca Leul s-o fi făcut pe ea stăpână pe pârâu. Zicem că e moara noastră și ne vedem de treabă.
Au făcut cum i-a îndemnat Pisica. Ursul, fiind mai mare, și-a zis morar. Pe Lup și pe Pisică i-a luat ajutoare. Au dat drumul apei și s-au pornit să cânte în gura mare, ca să se afle în toată pădurea că moara nu mai stă.
«Roata morii se-nvârtește,
Între pietre grâu zdrobește,
Iar din grâul măcinat,
Faci plăcinte și aluat.
Hai, poftiți de măcinați.
Luați rând, nu-ntârziații.
Cine-ntâiul se grăbește
Mai repede isprăvește.»
Se nimerise că tocmai atunci Veverița plecase să caute o moară, ca să macine alune. Nu mică i-a fost bucuria când a auzit de departe cântecul morarilor.
— Veverița! strigă Pisica, zărind-o. Vine cu un sac în spinare.
— Să poftească, rânji Ursul. Avem socoteli vechi cu ea.
— Dumneata ești morarul? se miră Veverița, cam speriată când se apropie și văzu cu cine are de a face.
— Eu, rânji Ursul. Noi... Cum vezi ne-am apucat să măcinăm. Nu te teme... Lupule, ajută-mi să răstorn alunele. Pisico, aține-te să aduni măcinisul...
Ridicară stăvilarul, apa năvăli vuind pe scoc, roțile se învârtiră, moara măcina din plin.
Un timp nu se auzi o vorbă. Dar nu trecu mult și Lupul, de la locul lui, vesti că se măcinaseră toate alunele. Ursul puse stavilă apei și moara se opri.
— Drum bun, jupâneasă Veveriță, îi spuse, dându-i gol sacul pe care îl adusese plin. Te poți întoarce acasă.
— Cu sacul gol?
— Dacă-l vrei plin, intră în el, o batjocori Pisica.
Veverița se simți neputincioasă. Cum să lupte cu trei?
Dar iată că Maimuța, care umbla să vadă cum curg apele peste care o pusese Leul vătaf, se opri chiar atunci la moară.
— Cine macină aici? întrebă ea supărată.
— Eu! o înfruntă Ursul. Moara e a mea și a prietenilor mei.
— Moara o fi a voastră, dar apa e a mea. Trebuie să-mi dați și mie parte din uium.
— Îți dăm cât i-am dat și Veveriței. Te mulțumești cu atât? Mulțumește-te, că altfel, știi vorba: nemulțumitului i se ia darul.
— Nu te lăsa amăgită, sări Veverița. Nu mi-au dat nimic. Am venit cu sacul plin și mă întorc cu el gol.
— Așa stau lucrurile? se supără Maimuța. Măcinați la apa mea și vă mai și bateți joc de mine?... Vino, Veverițo... am eu ac de cojocul lor.
Plecară însoțite de vorbele de batjocură ale morarului și ale ajutoarelor sale.
Soarele de toamnă ardea cu toată puterea amiezii. Morarii mincinoși se traseră la umbră să se ospăteze. Erau bucuroși că s-au răfuit cu Veverița și că nici Maimuța n-a mai avut putere să-i gonească de la moara peste care se făcuseră stăpâni. După ce mâncară, se întinseră să se odihnească.
Când se treziră, soarele începuse să scapete. O liniște grea vestea amurgul care avea să coboare în curând peste moară. Pisicii i se păru că aude zvon de vorbe. Își puse o labă streașină la ochi și zări un târgoveț care se apropia de moară. În urma lui venea un argat voinic, purtând în spinare un sac greu. Era Vulpoiul și Elefantul, dar cum să-i cunoască sub îmbrăcămintea lor de împrumut?
— Cine-i morar aci? întrebă Vulpoiul, cu vocea prefăcută. Își ținea capul în pământ, să nu i se vadă ochii care săgetau.
— Eu, zise Ursul.
— Îmi macini și mie grâu?
— Ți-l macin, dacă dai uium, cum e obiceiul!
— Dau, se înțelege.
— Atunci să-mi strig ajutoarele. S-au întins să se odihnească de amiază și i-a luat somnul. La treabă, somnoroșilor! Grăbiți-vă, că se întunecă.
— Aș avea mai întâi o rugăminte, se ploconi Vulpoiul. Să-i dai voie argatului meu să bea o gură de apă. Zice că i s-a uscat gura de sete.
— Bea, zise Ursul către Elefant... bea, dacă tocmai acum ți s-a făcut să bei. Dar grăbește-te...
Elefantul își băgă trompa în vadul pârâului și sorbi cu putere. Apa scădea văzând cu ochii, dar Elefantul tot mai trăgea din ea.
— Te-ai săturat? întrebă Ursul.
— Aș mai bea.
— Altă dată. Acum să ne vedem de treabă.
Se duse spre stăvilar, îl ridică și se porni să cânte:
«Roata morii se-nvârtește,
Între pietre grâu zdrobește.»
— Dar pârâul e al Maimuței. Ea e mai mare peste ape. N-are să ne dea voie...
— Moara e acolo dinainte ca Leul s-o fi făcut pe ea stăpână pe pârâu. Zicem că e moara noastră și ne vedem de treabă.
Au făcut cum i-a îndemnat Pisica. Ursul, fiind mai mare, și-a zis morar. Pe Lup și pe Pisică i-a luat ajutoare. Au dat drumul apei și s-au pornit să cânte în gura mare, ca să se afle în toată pădurea că moara nu mai stă.
«Roata morii se-nvârtește,
Între pietre grâu zdrobește,
Iar din grâul măcinat,
Faci plăcinte și aluat.
Hai, poftiți de măcinați.
Luați rând, nu-ntârziații.
Cine-ntâiul se grăbește
Mai repede isprăvește.»
Se nimerise că tocmai atunci Veverița plecase să caute o moară, ca să macine alune. Nu mică i-a fost bucuria când a auzit de departe cântecul morarilor.
— Veverița! strigă Pisica, zărind-o. Vine cu un sac în spinare.
— Să poftească, rânji Ursul. Avem socoteli vechi cu ea.
— Dumneata ești morarul? se miră Veverița, cam speriată când se apropie și văzu cu cine are de a face.
— Eu, rânji Ursul. Noi... Cum vezi ne-am apucat să măcinăm. Nu te teme... Lupule, ajută-mi să răstorn alunele. Pisico, aține-te să aduni măcinisul...
Ridicară stăvilarul, apa năvăli vuind pe scoc, roțile se învârtiră, moara măcina din plin.
Un timp nu se auzi o vorbă. Dar nu trecu mult și Lupul, de la locul lui, vesti că se măcinaseră toate alunele. Ursul puse stavilă apei și moara se opri.
— Drum bun, jupâneasă Veveriță, îi spuse, dându-i gol sacul pe care îl adusese plin. Te poți întoarce acasă.
— Cu sacul gol?
— Dacă-l vrei plin, intră în el, o batjocori Pisica.
Veverița se simți neputincioasă. Cum să lupte cu trei?
Dar iată că Maimuța, care umbla să vadă cum curg apele peste care o pusese Leul vătaf, se opri chiar atunci la moară.
— Cine macină aici? întrebă ea supărată.
— Eu! o înfruntă Ursul. Moara e a mea și a prietenilor mei.
— Moara o fi a voastră, dar apa e a mea. Trebuie să-mi dați și mie parte din uium.
— Îți dăm cât i-am dat și Veveriței. Te mulțumești cu atât? Mulțumește-te, că altfel, știi vorba: nemulțumitului i se ia darul.
— Nu te lăsa amăgită, sări Veverița. Nu mi-au dat nimic. Am venit cu sacul plin și mă întorc cu el gol.
— Așa stau lucrurile? se supără Maimuța. Măcinați la apa mea și vă mai și bateți joc de mine?... Vino, Veverițo... am eu ac de cojocul lor.
Plecară însoțite de vorbele de batjocură ale morarului și ale ajutoarelor sale.
Soarele de toamnă ardea cu toată puterea amiezii. Morarii mincinoși se traseră la umbră să se ospăteze. Erau bucuroși că s-au răfuit cu Veverița și că nici Maimuța n-a mai avut putere să-i gonească de la moara peste care se făcuseră stăpâni. După ce mâncară, se întinseră să se odihnească.
Când se treziră, soarele începuse să scapete. O liniște grea vestea amurgul care avea să coboare în curând peste moară. Pisicii i se păru că aude zvon de vorbe. Își puse o labă streașină la ochi și zări un târgoveț care se apropia de moară. În urma lui venea un argat voinic, purtând în spinare un sac greu. Era Vulpoiul și Elefantul, dar cum să-i cunoască sub îmbrăcămintea lor de împrumut?
— Cine-i morar aci? întrebă Vulpoiul, cu vocea prefăcută. Își ținea capul în pământ, să nu i se vadă ochii care săgetau.
— Eu, zise Ursul.
— Îmi macini și mie grâu?
— Ți-l macin, dacă dai uium, cum e obiceiul!
— Dau, se înțelege.
— Atunci să-mi strig ajutoarele. S-au întins să se odihnească de amiază și i-a luat somnul. La treabă, somnoroșilor! Grăbiți-vă, că se întunecă.
— Aș avea mai întâi o rugăminte, se ploconi Vulpoiul. Să-i dai voie argatului meu să bea o gură de apă. Zice că i s-a uscat gura de sete.
— Bea, zise Ursul către Elefant... bea, dacă tocmai acum ți s-a făcut să bei. Dar grăbește-te...
Elefantul își băgă trompa în vadul pârâului și sorbi cu putere. Apa scădea văzând cu ochii, dar Elefantul tot mai trăgea din ea.
— Te-ai săturat? întrebă Ursul.
— Aș mai bea.
— Altă dată. Acum să ne vedem de treabă.
Se duse spre stăvilar, îl ridică și se porni să cânte:
«Roata morii se-nvârtește,
Între pietre grâu zdrobește.»
- Nu mai vine apă! pârâul a secat, vesti Pisica. Se dusese să vadă ce s-a întâmplat și înțelese că apa scăzuse în albie și nu mai putea împinge roata.
— Cum să fi secat? se miră Ursul. Că doar era vadul plin.
Vulpoiul, ca și când n-ar fi știut ce se petrece, se prefăcu nerăbdător.
— Ce faci, morarule? Macini? Sau mă duc la altă moară?
— Aș măcina, dar nu pot. A scăzut apa.
— Așa, deodată?
— Chiar așa. Fără apă nu pot să macin. De la ea vine puterea morii.
— Atunci să vă ajute argatul meu. Vă aduce el apă. Dar să-l rugați frumos...
— Ești domnia ta în stare? Atunci ajută-ne, se rugă Ursul.
— Bucuros, răspunse Elefantul.
Îndreptă spre morar trompa și-l copleși sub puterea apei care țâșnea ca dintr-un havuz.
— Stai, jupâne! strigă Ursul.
— Nu risipi apa pe noi, zise și Lupul.
— Toarn-o în pârâu, să umple vadul și să pornească moara, se amestecă și Pisica.
— Ba satură-i de apă, îi strigă Vulpoiul, lepădându-și hainele de împrumut.
— Vulpoiul! strigară morarii.
— Vulpoiul, vezi bine, le spuse Veverița, arătându-se cu Maimuța. El l-a învățat pe Elefant să vă sece pârâul. Și tot el l-a pus acum să vă sature de apă.
— Pieriți de aci! le porunci Elefantul, lepădând straiele de argat.
Au plecat uzi și pleoștiți, grăbindu-se să scape din bătaia apei. Căci Elefantul nu contenea să-i stropească. Nu i-a iertat până nu i-a pus pe fugă.
— Și s-a isprăvit povestea? voi să știe un curios.
— Nu s-a isprăvit. A doua zi, nu știu cum și ce fel au prins-o pe Veveriță și au hotărât s-o facă roabă.
— O să muncești pentru noi, o sperie Pisica. Știi să cureți alune?
— Ce veveriță aș fi dacă n-aș ști! Cu alune mă hrănesc.
Aduseră un sac cu alune, luat tot din vizuina Veveriței și i-l puseră dinainte.
— Ai să stai aci, priponită de stejarul acesta. Noi plecăm după treburi. Până ne întoarcem, să găsim sacul curățat.
— Și să nu mănânci vreo alună.
— Că pe toate le-am numărat.
— Să curăț un sac de alune până vă întoarceți? Dar când vă întoarceți? Peste o lună? Sau măcar peste o săptămână?
— Ușor ți-ar fi! Ne întoarcem peste un ceas. Să găsim alunele curățate, altfel...
— Într-un ceas? Voi ați putea curăța un sac de alune într-un ceas?
— Ba bine că nu! Dar deocamdată ai să le cureți tu. Și dacă nu găsim treaba făcută, n-o să-ți placă ce-o să pățești.
Plecară, lăsând-o singură și abătută. Ce să facă? De unde să înceapă? Și cum să isprăvească într-un ceas?
Zbura tocmai pe acolo un fluture, care se împrietenise cu Veverița. A dat fuga la Vulpoi.
— Veverița e în primejdie. Trebuie s-o ajutați. N-au stat pe gânduri. Cum să n-o ajute pe Veveriță, prietena lor bună? Au împărțit alunele în grămezi... N-a trecut un ceas și totul a fost gata.
Ursul, Lupul și Pisica hotărâseră să-i taie Veveriței coada, dacă nu vor găsi alunele curățate. Era cea mai crudă pedeapsă care i se putea da. Fără coadă, Veverița nici nu s-ar vedea. Abia ar fi cât un șoarece.
Dar n-avură parte de o asemenea bucurie. O găsiră legată așa cum o lăsaseră. Lângă ea, două grămezi mari. De o parte cojile, de alta, miejii.
— De când vă aștept! zise Veverița. Dați-mi drumul. Sacul e gol. Alunele sunt curățate.
— Să-ți dăm drumul? se oțărî Pisica. Nici vorbă nu poate fi. Te ținem aci și te punem la alte treburi.
— Ba să vă căutați pe altcineva, vorbi Vulpoiul ivindu-se cu Vulpoaica și Vulpișor.
Vulpișor ținea între labe o plasă de pescar. O aruncă cu îndemânare și-i cuprinse pe toți trei tocmai când, alăturați, se pregăteau să sară asupra Vulpoiului. Se zbăteau să scape, dar smuciturile nu le folosiră decât ca să-și agațe ghearele și să se încurce și mai tare în rețeaua care-i cuprinsese.
— Prietenă Veveriță, ce pedeapsă vrei să le dai? întrebă Vulpoiul.
— Să facă așa cum s-au lăudat, răspunse ea, cărând din vizuină trei saci plini. Să curețe fiecare câte un sac de alune. Legați-i. Peste un ceas să găsesc alunele curățate...
— Și le-au curățat? întrebară ascultătorii.
— Nu le-au curățat, le răspunse Trubadurul.
— Atunci ce-au pățit?
— Nimic... că le-am dat eu drumul. Dar i-am pus să se lege că se vor cuminți.
— Și-au făgăduit?
— Au făgăduit...
— Dar s-au ținut de cuvânt?
Trubadurul râse.
— Dacă s-ar fi ținut, n-as mai fi avut ce povesti...
— Cum să fi secat? se miră Ursul. Că doar era vadul plin.
Vulpoiul, ca și când n-ar fi știut ce se petrece, se prefăcu nerăbdător.
— Ce faci, morarule? Macini? Sau mă duc la altă moară?
— Aș măcina, dar nu pot. A scăzut apa.
— Așa, deodată?
— Chiar așa. Fără apă nu pot să macin. De la ea vine puterea morii.
— Atunci să vă ajute argatul meu. Vă aduce el apă. Dar să-l rugați frumos...
— Ești domnia ta în stare? Atunci ajută-ne, se rugă Ursul.
— Bucuros, răspunse Elefantul.
Îndreptă spre morar trompa și-l copleși sub puterea apei care țâșnea ca dintr-un havuz.
— Stai, jupâne! strigă Ursul.
— Nu risipi apa pe noi, zise și Lupul.
— Toarn-o în pârâu, să umple vadul și să pornească moara, se amestecă și Pisica.
— Ba satură-i de apă, îi strigă Vulpoiul, lepădându-și hainele de împrumut.
— Vulpoiul! strigară morarii.
— Vulpoiul, vezi bine, le spuse Veverița, arătându-se cu Maimuța. El l-a învățat pe Elefant să vă sece pârâul. Și tot el l-a pus acum să vă sature de apă.
— Pieriți de aci! le porunci Elefantul, lepădând straiele de argat.
Au plecat uzi și pleoștiți, grăbindu-se să scape din bătaia apei. Căci Elefantul nu contenea să-i stropească. Nu i-a iertat până nu i-a pus pe fugă.
— Și s-a isprăvit povestea? voi să știe un curios.
— Nu s-a isprăvit. A doua zi, nu știu cum și ce fel au prins-o pe Veveriță și au hotărât s-o facă roabă.
— O să muncești pentru noi, o sperie Pisica. Știi să cureți alune?
— Ce veveriță aș fi dacă n-aș ști! Cu alune mă hrănesc.
Aduseră un sac cu alune, luat tot din vizuina Veveriței și i-l puseră dinainte.
— Ai să stai aci, priponită de stejarul acesta. Noi plecăm după treburi. Până ne întoarcem, să găsim sacul curățat.
— Și să nu mănânci vreo alună.
— Că pe toate le-am numărat.
— Să curăț un sac de alune până vă întoarceți? Dar când vă întoarceți? Peste o lună? Sau măcar peste o săptămână?
— Ușor ți-ar fi! Ne întoarcem peste un ceas. Să găsim alunele curățate, altfel...
— Într-un ceas? Voi ați putea curăța un sac de alune într-un ceas?
— Ba bine că nu! Dar deocamdată ai să le cureți tu. Și dacă nu găsim treaba făcută, n-o să-ți placă ce-o să pățești.
Plecară, lăsând-o singură și abătută. Ce să facă? De unde să înceapă? Și cum să isprăvească într-un ceas?
Zbura tocmai pe acolo un fluture, care se împrietenise cu Veverița. A dat fuga la Vulpoi.
— Veverița e în primejdie. Trebuie s-o ajutați. N-au stat pe gânduri. Cum să n-o ajute pe Veveriță, prietena lor bună? Au împărțit alunele în grămezi... N-a trecut un ceas și totul a fost gata.
Ursul, Lupul și Pisica hotărâseră să-i taie Veveriței coada, dacă nu vor găsi alunele curățate. Era cea mai crudă pedeapsă care i se putea da. Fără coadă, Veverița nici nu s-ar vedea. Abia ar fi cât un șoarece.
Dar n-avură parte de o asemenea bucurie. O găsiră legată așa cum o lăsaseră. Lângă ea, două grămezi mari. De o parte cojile, de alta, miejii.
— De când vă aștept! zise Veverița. Dați-mi drumul. Sacul e gol. Alunele sunt curățate.
— Să-ți dăm drumul? se oțărî Pisica. Nici vorbă nu poate fi. Te ținem aci și te punem la alte treburi.
— Ba să vă căutați pe altcineva, vorbi Vulpoiul ivindu-se cu Vulpoaica și Vulpișor.
Vulpișor ținea între labe o plasă de pescar. O aruncă cu îndemânare și-i cuprinse pe toți trei tocmai când, alăturați, se pregăteau să sară asupra Vulpoiului. Se zbăteau să scape, dar smuciturile nu le folosiră decât ca să-și agațe ghearele și să se încurce și mai tare în rețeaua care-i cuprinsese.
— Prietenă Veveriță, ce pedeapsă vrei să le dai? întrebă Vulpoiul.
— Să facă așa cum s-au lăudat, răspunse ea, cărând din vizuină trei saci plini. Să curețe fiecare câte un sac de alune. Legați-i. Peste un ceas să găsesc alunele curățate...
— Și le-au curățat? întrebară ascultătorii.
— Nu le-au curățat, le răspunse Trubadurul.
— Atunci ce-au pățit?
— Nimic... că le-am dat eu drumul. Dar i-am pus să se lege că se vor cuminți.
— Și-au făgăduit?
— Au făgăduit...
— Dar s-au ținut de cuvânt?
Trubadurul râse.
— Dacă s-ar fi ținut, n-as mai fi avut ce povesti...
Citește toate poveștile din volumul Vulpișor de Sergiu Milorian
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT