Vulpișor: Vulpoiul păcălit de cocoș - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Vulpoiul păcălit de cocoș", a șasea poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian în care este vorba din nou despre Vulpoi, care deși primește veste de la Veveriță că este chemat la judecata Leului de către Lup și Urs pentru păcăleala cu șuncile și pentru căruța cu pește, el se hotărăște să se ducă să prindă niște găini și pentru a avea vreo șansă, întâi trebuie să prindă Cocoșul. Vulpoiul pleacă către locul unde erau găinile, dar cocoșul îl vede și zboară pe o creangă de copac un Vulpoiul nu-l poate ajunge. Dar cu istețimea lui vicleană, Vulpoiul reușește să-l facă pe Cocoș să coboare și atunci...
Citește povestea "Vulpoiul păcălit de cocoș" (Vulpișor)
Veverița, prietena lor bună, dădu buzna în vizuină. Aducea vești proaspete.
— Lupul s-a învoit cu Ursul să te cheme la judecata Leului, pentru șunci, pentru pește, pentru păcăleala cu broaștele, pentru toate câte le-ai făcut.
Vulpoaica se sperie. Știa bine că judecățile Leului se termină într-un singur fel și nu ar fi voit să-l vadă pe Vulpoi rupt de colții judecătorului.
Răsună tocmai atunci glasul unui cocoș. Vulpoiul ciuli urechile, să se lămurească dincotro vine cântatul și uită de judecată. Unde se aude cocoșul sunt și găini. Are să se ducă după ele. Îl va prinde întâi pe cântăreț. Cu el e mai greu, că sare la bătaie. Trebuie să-l apuce bine, altfel îi scoate ochii cu pliscul. Dacă-l răpune pe cocoș, găinile sunt ușor de înhățat.
— Vei fi chemat la judecata Leului, îi aminti înspăimântată Vulpoaica. La găini ți-e gândul, când te amenință cea mai mare dintre primejdii?
Vulpoiul o liniști.
— Până să se ducă pârâtorii la Leu și până să trimită Leul după mine, trece timp. Nu te speria de Leu. Despre judecată, mai vorbim noi. Acum pune o oală la fiert. Până dă apa în clocot mă întorc cu cocoșul și cu vreo găină, două.
Găinile nu erau departe. Din câteva sărituri ajunge la ele. Apoi știe el ce are de făcut. Se lasă pe burtă, se târăște nesimțit și nevăzut până în preajma Cocoșului, și-i sare în spinare. Până să priceapă ce se întâmplă, Cocoșul se va întâlni cu găinile lui în oala cu apă fiartă a Vulpoaicei. Altă dată are să-l ia și pe Vulpișor, să-l învețe meșteșugul vânatului. Îl va apăra el de primejdie. Dacă se vor răscoli dulăii și se vor năpusti împotriva lor, Vulpoiul îi va atrage pe urmele sale, iar Vulpișor se va duce acasă cu prada. O dată, de două ori, până când va ști cum să se descurce. Atunci are să-l lase și singur. Tot făcându-și astfel de socoteli, Vulpoiul ajunse în preajma Cocoșului, care se plimba țanțoș printre găinile sale, neștiutor de ceea ce i se putea întâmpla. Dar găinile simțiră. Cârâiră a primejdie, chemându-și puii să-i pună la adăpost.
O moțată se apropie de Cocoș.
— Fugi, iubitule, îi zise în limba ei... Ascunde-te!
— De ce? făcu mândru Cocoșul! De ce v-ați speriat? Şi ție, de ce-ți tremură pipota?
— Mi-e frică.
— Frică? De ce? De cine? Și cum poate să-ți fie frică atâta timp cât te afli lângă mine?
— Am zărit un ghemotoc cenușiu-roșcat, dar parcă mai mult roșcat decât cenușiu, care se mișcă pe după puietele acela de fag. Mă tem că-i Vulpoiul.
— Vulpoiul? se oțărî Cocoșul. Cât sunt eu aici nu îndrăznește el să se apropie de voi.
— Lupul s-a învoit cu Ursul să te cheme la judecata Leului, pentru șunci, pentru pește, pentru păcăleala cu broaștele, pentru toate câte le-ai făcut.
Vulpoaica se sperie. Știa bine că judecățile Leului se termină într-un singur fel și nu ar fi voit să-l vadă pe Vulpoi rupt de colții judecătorului.
Răsună tocmai atunci glasul unui cocoș. Vulpoiul ciuli urechile, să se lămurească dincotro vine cântatul și uită de judecată. Unde se aude cocoșul sunt și găini. Are să se ducă după ele. Îl va prinde întâi pe cântăreț. Cu el e mai greu, că sare la bătaie. Trebuie să-l apuce bine, altfel îi scoate ochii cu pliscul. Dacă-l răpune pe cocoș, găinile sunt ușor de înhățat.
— Vei fi chemat la judecata Leului, îi aminti înspăimântată Vulpoaica. La găini ți-e gândul, când te amenință cea mai mare dintre primejdii?
Vulpoiul o liniști.
— Până să se ducă pârâtorii la Leu și până să trimită Leul după mine, trece timp. Nu te speria de Leu. Despre judecată, mai vorbim noi. Acum pune o oală la fiert. Până dă apa în clocot mă întorc cu cocoșul și cu vreo găină, două.
Găinile nu erau departe. Din câteva sărituri ajunge la ele. Apoi știe el ce are de făcut. Se lasă pe burtă, se târăște nesimțit și nevăzut până în preajma Cocoșului, și-i sare în spinare. Până să priceapă ce se întâmplă, Cocoșul se va întâlni cu găinile lui în oala cu apă fiartă a Vulpoaicei. Altă dată are să-l ia și pe Vulpișor, să-l învețe meșteșugul vânatului. Îl va apăra el de primejdie. Dacă se vor răscoli dulăii și se vor năpusti împotriva lor, Vulpoiul îi va atrage pe urmele sale, iar Vulpișor se va duce acasă cu prada. O dată, de două ori, până când va ști cum să se descurce. Atunci are să-l lase și singur. Tot făcându-și astfel de socoteli, Vulpoiul ajunse în preajma Cocoșului, care se plimba țanțoș printre găinile sale, neștiutor de ceea ce i se putea întâmpla. Dar găinile simțiră. Cârâiră a primejdie, chemându-și puii să-i pună la adăpost.
O moțată se apropie de Cocoș.
— Fugi, iubitule, îi zise în limba ei... Ascunde-te!
— De ce? făcu mândru Cocoșul! De ce v-ați speriat? Şi ție, de ce-ți tremură pipota?
— Mi-e frică.
— Frică? De ce? De cine? Și cum poate să-ți fie frică atâta timp cât te afli lângă mine?
— Am zărit un ghemotoc cenușiu-roșcat, dar parcă mai mult roșcat decât cenușiu, care se mișcă pe după puietele acela de fag. Mă tem că-i Vulpoiul.
— Vulpoiul? se oțărî Cocoșul. Cât sunt eu aici nu îndrăznește el să se apropie de voi.
Cocoșul nu era chiar atât de liniștit cât voia să pară. Se temea de Vulpoi. Aflase de la alți cocoși, mai bătrâni, că nu e chip să scapi din dinții lui, mici, ascuțiți și răi. Și se mira că nu se găsise niciodată vreun cocoș mai isteț să dea Vulpea de rușine.
«Vulpoiul e primejdios, îi spusese o dată un cocoș bunic. Nu numai pe noi ne biruiește, ci și pe alte viețuitoare mai mari și mai puternice decât el.» Își aducea aminte de vorbele astea și se gândea ce bine i-ar sta lui să fie cel dintâi cocoș care l-ar răpune pe dușmanul de totdeauna al orătăniilor.
Tocmai atunci, Vulpoi făcu o mișcare greșită. Puietele de fag sub care se ascunsese se mișcă mai mult decât s-ar fi cuvenit. Cocoșul îl zări pe vrăjmaș și, fără să zăbovească, zbură pe o creangă. Acolo sus nu avea cum să-l ajungă. Asta o înțelesese și Vulpoiul. Dar nu-și pierdu cumpătul. Își făcu repede planul cum să-l bage pe Cocoș în oală.
— Vere Cocoșule, zise el cu glasul înmuiat în miere, așa primire îmi faci? N-am mai dat pe aci de astă-vară. Fugi de mine, în loc să mă lași să te strâng în brate?
Încrezător, ca toți cântăreții, Cocoșului îi plăcu felul prietenos al Vulpoiului. Dacă-i zice văr, înseamnă că se înrudesc. Poate că s-or fi schimbat rânduielile. Poate că Vulpile nu mai mănâncă orătănii. Or fi ieșit niște legi noi, de care încă n-a aflat.
— Dar de când suntem noi rude, că-mi zici văr? întrebă el descumpănit.
— Eh, e mult de atunci. Tu nu știi, că ești cocoș tânăr... Am fost văr bun și cu tatăl tău. Ce glas avea! Era o adevărată plăcere să-l asculți cântând. Stam treaz toată noaptea, numai ca să-l aud vestind zorii zilei. Abia spre dimineață, după ce-mi săturam urechile cu glasul lui, ațipeam și eu un ceas, două. Ce pagubă pentru noi toți că s-a apucat nu știu cine să facă ciorbă dintr-un cântăreț ca el!
Cocoșului îi daseră lacrimile ascultând asemenea laudă pe seama părintelui său. și, ca să nu fie crezut mai prejos decât răposatul, se lăudă:
— Să știi că și eu cânt frumos.
— Nu ca tatăl tău! stărui Vulpoiul. Nu ca tatăl tău! Parcă-l văd: se sprijinea puternic în labe, da capul pe spate, își umplea pieptul cu aer, închidea ochii, deschidea pliscul mare... Ah, ce glas! Păcat că nu cânți ca el!
— Găinile mele zic că am glasul cel mai frumos.
— Poate că au dreptate. Poate că glasul tău este tot atât de frumos ca al tatălui tău. Dar eu n-am de unde să știu. Nu te-am auzit niciodată cântând.
Cocoșul făcu atunci să răsune un cucurigu puternic, care răscoli împrejurimile. Și se mirau unii ce i-o fi venit să cânte la vremea asta, când nu mai cântase niciodată vreun cocoș.
— Nu e rău, nu e rău, zise Vulpoiul. Dar nu e tot atât de frumos. Trebuie să-ți dai capul mai mult pe spate, să te sprijini tare pe labe, să închizi ochii... Altfel nu poți să cânți ca părintele tău.
Cocoșul făcu întocmai. Avea totuși o îndoială. Dacă Vulpoiul îl amăgește? Trebuie să ia bine seama: să nu se lase păcălit. Închise numai un ochi. Celălalt îl ținu întredeschis, să nu-i scape nicio mișcare a aceluia care-și zice văr. Dar Vulpoiul văzu șiretlicul Cocoșului și nu se clinti. Sta ca dus pe gânduri, îl ascultă cântând, apoi, ca și când ar fi rostit o judecată bine chibzuită, zise:
«Vulpoiul e primejdios, îi spusese o dată un cocoș bunic. Nu numai pe noi ne biruiește, ci și pe alte viețuitoare mai mari și mai puternice decât el.» Își aducea aminte de vorbele astea și se gândea ce bine i-ar sta lui să fie cel dintâi cocoș care l-ar răpune pe dușmanul de totdeauna al orătăniilor.
Tocmai atunci, Vulpoi făcu o mișcare greșită. Puietele de fag sub care se ascunsese se mișcă mai mult decât s-ar fi cuvenit. Cocoșul îl zări pe vrăjmaș și, fără să zăbovească, zbură pe o creangă. Acolo sus nu avea cum să-l ajungă. Asta o înțelesese și Vulpoiul. Dar nu-și pierdu cumpătul. Își făcu repede planul cum să-l bage pe Cocoș în oală.
— Vere Cocoșule, zise el cu glasul înmuiat în miere, așa primire îmi faci? N-am mai dat pe aci de astă-vară. Fugi de mine, în loc să mă lași să te strâng în brate?
Încrezător, ca toți cântăreții, Cocoșului îi plăcu felul prietenos al Vulpoiului. Dacă-i zice văr, înseamnă că se înrudesc. Poate că s-or fi schimbat rânduielile. Poate că Vulpile nu mai mănâncă orătănii. Or fi ieșit niște legi noi, de care încă n-a aflat.
— Dar de când suntem noi rude, că-mi zici văr? întrebă el descumpănit.
— Eh, e mult de atunci. Tu nu știi, că ești cocoș tânăr... Am fost văr bun și cu tatăl tău. Ce glas avea! Era o adevărată plăcere să-l asculți cântând. Stam treaz toată noaptea, numai ca să-l aud vestind zorii zilei. Abia spre dimineață, după ce-mi săturam urechile cu glasul lui, ațipeam și eu un ceas, două. Ce pagubă pentru noi toți că s-a apucat nu știu cine să facă ciorbă dintr-un cântăreț ca el!
Cocoșului îi daseră lacrimile ascultând asemenea laudă pe seama părintelui său. și, ca să nu fie crezut mai prejos decât răposatul, se lăudă:
— Să știi că și eu cânt frumos.
— Nu ca tatăl tău! stărui Vulpoiul. Nu ca tatăl tău! Parcă-l văd: se sprijinea puternic în labe, da capul pe spate, își umplea pieptul cu aer, închidea ochii, deschidea pliscul mare... Ah, ce glas! Păcat că nu cânți ca el!
— Găinile mele zic că am glasul cel mai frumos.
— Poate că au dreptate. Poate că glasul tău este tot atât de frumos ca al tatălui tău. Dar eu n-am de unde să știu. Nu te-am auzit niciodată cântând.
Cocoșul făcu atunci să răsune un cucurigu puternic, care răscoli împrejurimile. Și se mirau unii ce i-o fi venit să cânte la vremea asta, când nu mai cântase niciodată vreun cocoș.
— Nu e rău, nu e rău, zise Vulpoiul. Dar nu e tot atât de frumos. Trebuie să-ți dai capul mai mult pe spate, să te sprijini tare pe labe, să închizi ochii... Altfel nu poți să cânți ca părintele tău.
Cocoșul făcu întocmai. Avea totuși o îndoială. Dacă Vulpoiul îl amăgește? Trebuie să ia bine seama: să nu se lase păcălit. Închise numai un ochi. Celălalt îl ținu întredeschis, să nu-i scape nicio mișcare a aceluia care-și zice văr. Dar Vulpoiul văzu șiretlicul Cocoșului și nu se clinti. Sta ca dus pe gânduri, îl ascultă cântând, apoi, ca și când ar fi rostit o judecată bine chibzuită, zise:
— Sigur...glasul seamănă cu al tatălui tău. Dar nu răsună ca al lui. N-am să-l uit niciodată. Era o adevărată încântare! N-ai să cânți ca el, dacă nu te dai jos. Pe creangă nu te poți sprijini bine. Așa făcea tatăl tău. Niciodată nu cânta cocoțat. Numai cocoșii de rând cântă așa.
Cocoșul nu se mai împotrivi. Trebuia să arate ce știe! Sări jos, închise ochii, își umflă pieptul, lăsă capul pe spate, deschise larg pliscul, dar nu mai apucă să cânte. Cucurigul îi rămase în pipotă. Dintr-o smucitură Vulpoiul se repezi, înfipse dinții în carnea lui fragedă și-o întinse la drum cu el. Zadarnic se zbătea Cocoșul. N-avea cum să mai scape. Găinile care priviseră nemișcate și nevăzute, începură să alerge care încotro, cârâind a spaimă.
— Ne-a furat Cocoșul! Ne-a furat Cocoșul! Săriți, dulăilor! Prindeți Vulpoiul.
Dulăii se răscoliră de pe unde stăteau tolăniți și se năpustiră pe urmele Vulpoiului. Dar acesta apucase să se depărteze destul, ca să nu poată fi ajuns din urmă. Când se simți în afară de primejdie, se opri să se odihnească cu Cocoșul în dinți.
— Ai fost mai isteț decât mine, zise acesta cu glasul înecat. Acum știu ce mă așteaptă. O să mă mănânci. Dar înainte de a mă mânca, te-aș ruga smerit să-mi împlinești o dorință.
— Care? întrebă Vulpoiul.
Dar, ca să vorbească, deschise gura și lăsă prada să-i scape din dinți. Până să-și dea seama, Cocoșul bătu puternic din aripi, își luă avânt, zbură și se așeză pe o creangă înaltă de stejar.
— Mulțumesc, făcu el de sus. Acum nu-mi mai trebuie nimic. Deși mi-ai găurit gâtlejul, tot am să pot cânta destul de tare ca să mă audă dulăii și să vină să mă scape. Dacă vrei, așteaptă-i. Îi aud lătrând.
Cum era să mai stea Vulpoiul? Cocoșul fusese mai tare. Îl păcălise. O porni abătut spre casă. N-avea să uite pățania asta.
— Ne mai întâlnim noi, Cocoșule! zise amenințător.
— Ba eu cred că nu ne mai întâlnim, răspunse Cocoșul. Și, ca să scape mai repede de Vulpoi, scoase un cucurigu prelung, dând de știre dulăilor să se grăbească.
Un gușter tocmai trecuse pe acolo și stând să se odihnească, auzise și văzuse tot.
— Cine te-a pus Vulpoiule, să vorbești întâi și abia pe urmă să te gândești? îl întrebă în limba lui cea veninoasă.
Vulpoiul nu stătu să-l asculte. O întinse la drum, lăsându-l fără răspuns. Îl chinuia foamea. Îl neliniștea gândul că Vulpoaica și Vulpișor îl așteaptă flămânzi. Și-i era rușine că se lăsase păcălit de un cocoș.
Dar întrebarea gușterului n-avea s-o uite.
Cocoșul nu se mai împotrivi. Trebuia să arate ce știe! Sări jos, închise ochii, își umflă pieptul, lăsă capul pe spate, deschise larg pliscul, dar nu mai apucă să cânte. Cucurigul îi rămase în pipotă. Dintr-o smucitură Vulpoiul se repezi, înfipse dinții în carnea lui fragedă și-o întinse la drum cu el. Zadarnic se zbătea Cocoșul. N-avea cum să mai scape. Găinile care priviseră nemișcate și nevăzute, începură să alerge care încotro, cârâind a spaimă.
— Ne-a furat Cocoșul! Ne-a furat Cocoșul! Săriți, dulăilor! Prindeți Vulpoiul.
Dulăii se răscoliră de pe unde stăteau tolăniți și se năpustiră pe urmele Vulpoiului. Dar acesta apucase să se depărteze destul, ca să nu poată fi ajuns din urmă. Când se simți în afară de primejdie, se opri să se odihnească cu Cocoșul în dinți.
— Ai fost mai isteț decât mine, zise acesta cu glasul înecat. Acum știu ce mă așteaptă. O să mă mănânci. Dar înainte de a mă mânca, te-aș ruga smerit să-mi împlinești o dorință.
— Care? întrebă Vulpoiul.
Dar, ca să vorbească, deschise gura și lăsă prada să-i scape din dinți. Până să-și dea seama, Cocoșul bătu puternic din aripi, își luă avânt, zbură și se așeză pe o creangă înaltă de stejar.
— Mulțumesc, făcu el de sus. Acum nu-mi mai trebuie nimic. Deși mi-ai găurit gâtlejul, tot am să pot cânta destul de tare ca să mă audă dulăii și să vină să mă scape. Dacă vrei, așteaptă-i. Îi aud lătrând.
Cum era să mai stea Vulpoiul? Cocoșul fusese mai tare. Îl păcălise. O porni abătut spre casă. N-avea să uite pățania asta.
— Ne mai întâlnim noi, Cocoșule! zise amenințător.
— Ba eu cred că nu ne mai întâlnim, răspunse Cocoșul. Și, ca să scape mai repede de Vulpoi, scoase un cucurigu prelung, dând de știre dulăilor să se grăbească.
Un gușter tocmai trecuse pe acolo și stând să se odihnească, auzise și văzuse tot.
— Cine te-a pus Vulpoiule, să vorbești întâi și abia pe urmă să te gândești? îl întrebă în limba lui cea veninoasă.
Vulpoiul nu stătu să-l asculte. O întinse la drum, lăsându-l fără răspuns. Îl chinuia foamea. Îl neliniștea gândul că Vulpoaica și Vulpișor îl așteaptă flămânzi. Și-i era rușine că se lăsase păcălit de un cocoș.
Dar întrebarea gușterului n-avea s-o uite.
Citește toate poveștile din volumul Vulpișor de Sergiu Milorian
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
