Vulpișor: Șoarecele paznic - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Șoarecele paznic", a douăzeci și una poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian în care aflăm că Leul s-a apucat să facă rânduială în treburile regești și cum prăzile și plocoanele nu mai încăpeau în cămările regești, a făcut o magazie unde să le depoziteze, dar nu știa pe cine să pună paznic. Deși Lupul, Ursul și pisica s-au oferit să fie ei paznici, Vulpoiul a avut o altă idee, și l-a propus ca paznic pe Șoricel.
Citește povestea "Șoarecele paznic" (Vulpișor)
Leul se apucase iar să rânduiască treburile regești. Plocoanele, prăzile nu mai încăpeau în cămările palatului. Dădu poruncă să se facă o magazie mare, ascunsă în pădurea deasă. Dar oricât de ascunsă, magazia tot trebuia păzită. Hotărî deci să țină sfat pentru alegerea celui mai vrednic paznic de încredere. Animalele mari și mici, păsăretul, șerpii, broaștele, gângăniile, veniră fără întârziere, chemate de goarna ascultării, și se așezară după mărime, după putere și după foame.
Pisica vorbi cea dintâi, lăudându-se: nimeni nu se va apropia de bunătățile din magazie, dacă le va păzi ea. Nici chiar noaptea. Se știe doar că vede în beznă ca la lumina soarelui.
Ursul sări numaidecât la gâlceavă: Pisica e mică și slabă. Cum are să gonească ea pe hoți? Cui i-ar fi teamă de o pisică?
Încercă și Lupul să capete slujba, dar tot Ursul îl ponegri, făcându-l lacom și nesățios. Râvnea să-și sature foamea cu plinul din cămările Leului. Nu era puțin lucru să te afli singur stăpân pe bunătăți cărora nimeni nu le știe socoteala. Tot să mănânci. Și muncă de loc. Doar să nu lași pe altul să mănânce.
Veni rândul Vulpoiului:
— Lăcomia ta, zise el, știu eu cine e bun paznic. Șoarecele! Pune-l la încercare și ai să te încredințezi că am dreptate.
Izbucniră urlete, răgete, croncănituri, behăieli. Râdeau toți, fiecare în felul lui, de gândul năstrușnic al Vulpoiului. Boul mugea, Rața măcăia. Elefantul își lovea trompa de tronul Leului, țipând ascuțit. Maimuța se da tumba scoțând sunete fără nume. Râdea și Leul, uitând că regilor le stă bine să fie încruntați. Dar râsul lui îi îngrozea. Când deschidea gura să hohotească, se căsca o genune. Dar toate astea nu-l clinteau pe Vulpoi. Știa el ce știa. În învălmășeala care se răscolise, se strecură acolo unde se găseau Ursul, Lupul și Pisica și le șopti:
— Ziceți ca mine. Ne-am certat destul. Să fim prieteni. Dacă-l pune pe Șoricel paznic, cine ne va mai opri să luăm din bunătățile Leului, fiecare ce ne place?
— Vulpoiul are dreptate, șopti Ursul la urechea Lupului. șoricelul e bun de paznic. Chiar dacă se va lăsa ispitit de bunătățile ce i se vor da șn seamă, nici n-are să se cunoască. Cât poate să roadă el? Ne va rămâne destul să luăm după plac. Iar năpasta va cădea pe capul lui.
Se învoiră. Nu se mai împotrivi nimeni la alegerea Șoricelului.
— Așadar, sunteți cu toții de o părere, isprăvi Leul. Atunci să vină Șoricelul. Unde e Șoricelul?
— La locul lui, cu supușii mai mici ai Lăcomiei tale. Stă de vorbă cu broaștele și cu melcii, răspunse Maimuța. Dar îl chem. Apropie-te, Șoricelule!
— Iartă-mă, chițăi acesta abia auzit, strecurându-se cu grijă. Mi-e frică.
— De cine? se miră Leul. De mine?
— De Pisică! E puternică și are dinții ca niște ace.
Leul izbucni într-un hohot de râs, care răsună ca tunetul în furtună.
— Cât ești în slujba mea, nici Pisica și nici altă viețuitoare nu-ți poate face vreun rău. Dar să păzești cu credință. Nimeni să nu se apropie de magazie.
Dar Șoricelul o ținea morțiș:
— Nu sunt bun de paznic, Lăcomia ta. Mi-e frică... Ce mă fac dacă vine Pisica?
— Cearta noastră veche s-a terminat. Acum suntem prieteni, zise aceasta, apropiindu-se de dânsul și mângâindu-l. Nu-și scoase ghearele din pernița moale, sub care le ținea ascunse.
Vulpoiul se apropie de Șoricel și-i șopti, să nu-l audă nimeni:
— Primește, Șoricelule! Pisica și prietenii ei te vor paznic, ca să se sature din bunătățile aflate în magazie și să te scoată pe tine vinovat. Dar te apăr eu. Primește fără grijă.
Se lăsă și Șoricelul momit. Cum să bănuiască el ce pune la cale Vulpoiul? Luă cheile magaziei și se duse să-și ia slujba în primire.
Adunarea se risipi. Plecară cu toții la rosturile lor. Plecă și Vulpoiul, cu cei trei hrăpăreți.
— Eu mă duc la Șoricel, se grăbi Pisica...
— Ba să nu te duci de loc, o opri Vulpoiul, că, dacă te vede, fuge la Leu să te pârască.
Lupul și Ursul găsiră că Vulpoiul chibzuise bine. Nu Pisica trebuie să se ducă. Dar care dintre ei să dea buzna cel dintâi în magazia Leului, ca să dijmuiască bunatățile îngrămădite acolo? Ursul nu se îndura să-l lase pe Lup. Nici Lupul nu voia să i-o ia Ursul înainte.
— Cel mai bine ar fi să mă duc eu întâi, zise Vulpoiul.
— De ce tocmai tu? făcură într-un glas Lupul, Ursul și Pisica. Erau cu toții de-o părere: dacă intră Vulpoiul, se înfruptă el cu ce-i mai bun. Lor nu le lasă nimic.
— Ascultați-mă, stărui Vulpoiul. Am o iarbă de leac. Am să-i fac Șoricelului o băutură adormitoare. După ce-l adorm, vă chem. Nu vă va simți și n-are să poată pune mărturie că v-a văzut... Dar să nu ne grăbi. Să-l lăsăm liniștit până mâine dimineață, ca să se simtă sigur. Mâine dimineață ne întâlnim și mergem împreuna acolo.
Pisica vorbi cea dintâi, lăudându-se: nimeni nu se va apropia de bunătățile din magazie, dacă le va păzi ea. Nici chiar noaptea. Se știe doar că vede în beznă ca la lumina soarelui.
Ursul sări numaidecât la gâlceavă: Pisica e mică și slabă. Cum are să gonească ea pe hoți? Cui i-ar fi teamă de o pisică?
Încercă și Lupul să capete slujba, dar tot Ursul îl ponegri, făcându-l lacom și nesățios. Râvnea să-și sature foamea cu plinul din cămările Leului. Nu era puțin lucru să te afli singur stăpân pe bunătăți cărora nimeni nu le știe socoteala. Tot să mănânci. Și muncă de loc. Doar să nu lași pe altul să mănânce.
Veni rândul Vulpoiului:
— Lăcomia ta, zise el, știu eu cine e bun paznic. Șoarecele! Pune-l la încercare și ai să te încredințezi că am dreptate.
Izbucniră urlete, răgete, croncănituri, behăieli. Râdeau toți, fiecare în felul lui, de gândul năstrușnic al Vulpoiului. Boul mugea, Rața măcăia. Elefantul își lovea trompa de tronul Leului, țipând ascuțit. Maimuța se da tumba scoțând sunete fără nume. Râdea și Leul, uitând că regilor le stă bine să fie încruntați. Dar râsul lui îi îngrozea. Când deschidea gura să hohotească, se căsca o genune. Dar toate astea nu-l clinteau pe Vulpoi. Știa el ce știa. În învălmășeala care se răscolise, se strecură acolo unde se găseau Ursul, Lupul și Pisica și le șopti:
— Ziceți ca mine. Ne-am certat destul. Să fim prieteni. Dacă-l pune pe Șoricel paznic, cine ne va mai opri să luăm din bunătățile Leului, fiecare ce ne place?
— Vulpoiul are dreptate, șopti Ursul la urechea Lupului. șoricelul e bun de paznic. Chiar dacă se va lăsa ispitit de bunătățile ce i se vor da șn seamă, nici n-are să se cunoască. Cât poate să roadă el? Ne va rămâne destul să luăm după plac. Iar năpasta va cădea pe capul lui.
Se învoiră. Nu se mai împotrivi nimeni la alegerea Șoricelului.
— Așadar, sunteți cu toții de o părere, isprăvi Leul. Atunci să vină Șoricelul. Unde e Șoricelul?
— La locul lui, cu supușii mai mici ai Lăcomiei tale. Stă de vorbă cu broaștele și cu melcii, răspunse Maimuța. Dar îl chem. Apropie-te, Șoricelule!
— Iartă-mă, chițăi acesta abia auzit, strecurându-se cu grijă. Mi-e frică.
— De cine? se miră Leul. De mine?
— De Pisică! E puternică și are dinții ca niște ace.
Leul izbucni într-un hohot de râs, care răsună ca tunetul în furtună.
— Cât ești în slujba mea, nici Pisica și nici altă viețuitoare nu-ți poate face vreun rău. Dar să păzești cu credință. Nimeni să nu se apropie de magazie.
Dar Șoricelul o ținea morțiș:
— Nu sunt bun de paznic, Lăcomia ta. Mi-e frică... Ce mă fac dacă vine Pisica?
— Cearta noastră veche s-a terminat. Acum suntem prieteni, zise aceasta, apropiindu-se de dânsul și mângâindu-l. Nu-și scoase ghearele din pernița moale, sub care le ținea ascunse.
Vulpoiul se apropie de Șoricel și-i șopti, să nu-l audă nimeni:
— Primește, Șoricelule! Pisica și prietenii ei te vor paznic, ca să se sature din bunătățile aflate în magazie și să te scoată pe tine vinovat. Dar te apăr eu. Primește fără grijă.
Se lăsă și Șoricelul momit. Cum să bănuiască el ce pune la cale Vulpoiul? Luă cheile magaziei și se duse să-și ia slujba în primire.
Adunarea se risipi. Plecară cu toții la rosturile lor. Plecă și Vulpoiul, cu cei trei hrăpăreți.
— Eu mă duc la Șoricel, se grăbi Pisica...
— Ba să nu te duci de loc, o opri Vulpoiul, că, dacă te vede, fuge la Leu să te pârască.
Lupul și Ursul găsiră că Vulpoiul chibzuise bine. Nu Pisica trebuie să se ducă. Dar care dintre ei să dea buzna cel dintâi în magazia Leului, ca să dijmuiască bunatățile îngrămădite acolo? Ursul nu se îndura să-l lase pe Lup. Nici Lupul nu voia să i-o ia Ursul înainte.
— Cel mai bine ar fi să mă duc eu întâi, zise Vulpoiul.
— De ce tocmai tu? făcură într-un glas Lupul, Ursul și Pisica. Erau cu toții de-o părere: dacă intră Vulpoiul, se înfruptă el cu ce-i mai bun. Lor nu le lasă nimic.
— Ascultați-mă, stărui Vulpoiul. Am o iarbă de leac. Am să-i fac Șoricelului o băutură adormitoare. După ce-l adorm, vă chem. Nu vă va simți și n-are să poată pune mărturie că v-a văzut... Dar să nu ne grăbi. Să-l lăsăm liniștit până mâine dimineață, ca să se simtă sigur. Mâine dimineață ne întâlnim și mergem împreuna acolo.
— Vrei să-i faci Șoricelului vreun rău? se sperie Vulpișor, când Vulpoiul, ajuns acasă, îi povesti ce pusese la cale.
— Dimpotrivă. Dacă aveam astfel de gânduri, o lăsam pe Pisică să se ducă înaintea mea. L-am îndemnat să fie paznic, acum trebuie să-l ajut să scape de răul pe care vor să i-l facă Lupul, Ursul și Pisica.
— Dar dacă știai că vor să-i facă rău, de ce l-ai îndemnat să primească slujba?
— Pentru că nu numai eu pot să-l ajut pe Șoricel, ci și el poate să mă ajute pe mine la răfuială. Oricât ai fi de mare, tot ai nevoie de unul mai mic ca tine. Acum să ne odihnim. Mâine, în zori, să te duci la Șoricel și să-i spui să facă așa cum am să te învăț eu...
Se lăsase noaptea. Pe cerul spuzit de stele, luna își trimitea zâmbetul ei tainic. Ai fi zis că știa ce a pus Vulpoiul la cale și că se bucura de cele ce aveau să se întâmple sub privirile ei.
Nu se iviră încă zorile, când Vulpișor plecă voios prin pădure, cântând:
«Lupul, Ursul și Pisica
S-ar alege cu nimica,
Căci Vulpoi și Vulpișor
Au ac de cojocul lor.»
— Șoricelule... Șoricelule, strigă el, ciocănind la ușa ferecată a magaziei.
— Cine e? întrebă paznicul, arătându-se la o fereastră cu gratii.
— Eu, Vulpișor. Am venit să te ajut. Ursul, Lupul și Pisica vor să jefuiască magazia și să te ucidă. M-a trimis Vulpoiul să te învăț cum să-i primești, ca să nu mai uite și să nu mai încerce a doua oară.
Ca și când nici n-ar fi auzit că e vorba de Lup și Urs, Șoricelul făcu speriat:
— Vine Pisica? Mi-e frică.
— Dacă faci cum te învăț eu, n-ai de ce te teme. Deschide.
Magazia era plină cu bunătăți spânzurate de pereți sau așezate cu rost în dulapuri, rânduite cu meșteșug. Goana prin pădure și aerul proaspăt îi stârniseră lui Vulpișor o foame care-i mușca măruntaiele, iar bunătățile ce i se arătau înaintea ochilor o sporiră de zece ori. Ce-ar mai fi mâncat! Dar avea de făcut o treabă și nu se cuvenea s-o lase neisprăvită. Pe urmă, vede el.
— Ai o găleată? îl întrebă pe Șoricel.
— Am. Dar e plină cu lapte dulce.
— Cu atât mai bine. Ajută-mă s-o aduc aci.
Apucară amândoi găleata și o așezară după ușă.
— Așa... Acum culcă-te, porunci Vulpișor.
— N-am voie să dorm în timpul slujbei. Dacă mă prinde Lăcomia sa dormind...
— Nu trebuie să dormi. Numai să te faci. Dar orice vei vedea, orice vei auzi, să nu te miști.
— Și ce are să se întâmple?
— Știu eu ce are să se întâmple... adică eu nu știu, dar știe Vulpoiul. Fă ce a spus el. Culcă-te, să te găsească așa cum a hotărât.
Cum se întinse Șoricelul, Vulpișor scoase din desagă niște buruieni de leac, mari și cu miros plăcut, și le amestecă în găleata de lapte. Erau frunze și flori de mac. Cine le mănâncă doarme dus, somn fără vise... Nu degeaba li se zice și somnișor. Isprăvi de amestecat, ieși din magazie, trăgând ușa după el, și o întinse cu pași mari spre palatul Leului. La timp a plecat. Dacă ar mai fi zăbovit, Lupul, Ursul și Pisica ar fi dat peste el în magazie. Veneau cu Vulpoiul, crezând că s-a dat de partea lor.
— Aci e magazia, le spuse el. Intrați.
- Să nu ne simtă, se feri Lupul.
— Nu vă simte. Doarme dus și n-o să se trezească așa de repede.
— De unde știi? se miră Pisica.
— Eh... dacă mă întrebați, aflați că am mai fost azi-noapte pe aici și i-am dat Șoricelului să guste din iarba mea de leac. Acum doarme și visează. Intrați fără grijă.
Șoricelului i se făcuse inima cât un bob de grâu, dar nu se clintea. Sta întins și se făcea că sforăie, ca unul care doarme adânc și greu.
— Morrr... morrr... morr... de râs zise Ursul voios. Lupul și Pisica își arătară și ei bucuria, unul cântând, celălalt mieunând. Nu se putea mai bună potriveală a lucrurilor. Bine făcuseră însoțindu-se cu Vulpoiul. Încinseră o horă în juru micuțului paznic pe care-l credeau adormit.
«Șoricelul păzitor
Doarme și visează... sforr!
Dar din somn când s-o trezi,
N-o să aibă ce păzi.»
— Eh, destul cântec, zise Lupul... Hai să mâncăm câte ceva și pe urmă să punem în sac, să mai avem și altă dată.
Se repezi fiecare la ce-i plăcea mai mult: Ursul la miere, Pisica la pește, Lupul la hălcile de vițel.
Dar Vulpoiul, care-și băgase botul în lapte și se făcea că bea, îi opri să mănânce:
— Beți întâi, ca să vi se deschidă pofta de mâncare. Am dat de o căldare cu lapte. Tocmai am gustat din el. E dulce și gras.
Pisica nu așteptă să i se spună de două ori. Lapte dulce! De mult nu mai gustase.
Când o văzură cu botul în căldare, hăpăind cu nesaț, Lupul și Ursul se repeziră și ei să bea. Doar n-aveau să o lase să golească singură căldarea!
— Bun lapte, zise lingându-și mustățile Pisica și se întinse să se odihnească. Dar adormi numaidecât.
— De bun, e bun, recunoscu și Ursul, prăbușindu-se cât era de greu. Dar parcă mi s-au împăienjenit ochii.
Atât spuse și adormi și el.
Nici cu Lupul n-a fost altfel. A căscat lung, s-a întins și nu s-a mai mișcat.
— Scoală, paznice, strigă Vulpoiul când îi văzu pe toți dormind.
— Ce facem cu ei? voi să știe Șoricelul.
Răspunsul îl aduse Vulpișor, care venise cu Veverița, trăgând amândoi o cușcă mare pusă pe roate.
— Ai făcut cum te-am învățat? întrebă Vulpoiul.
— Întocmai. Întâi am dat fuga la palat și i-am spus Leului că paznicul a prins trei hoți în magazine. Apoi, ajutat de Veveriță, am adus cușca asta. Lăcomia sa vine aici cu Elefantul și cu Maimuța.
— Atunci să ne grăbim! hotărî Vulpoiul. Să-i găsească așa cum se cuvine. Îi băgară în cușcă, ajutați și de Șoricel, care se opintea din greu, trăgând hoții de coadă, ca să fie bun și el la ceva. Isprăviră treaba la timp. Tocmai atunci se auzi goarna Maimuței, vestind sosirea Leului.
— Unde sunt hoții? întrebă acesta, sărind din spinarea Elefantului, care-l purtase până aci.
— În cușcă, răspunse Vulpoiul. Iată-i!
— Cine i-a închis?
— Șoricelul. El i-a prins, el i-a închis.
— Dar tu de unde știi? Cum ai aflat de prinderea lor?
— Dimpotrivă. Dacă aveam astfel de gânduri, o lăsam pe Pisică să se ducă înaintea mea. L-am îndemnat să fie paznic, acum trebuie să-l ajut să scape de răul pe care vor să i-l facă Lupul, Ursul și Pisica.
— Dar dacă știai că vor să-i facă rău, de ce l-ai îndemnat să primească slujba?
— Pentru că nu numai eu pot să-l ajut pe Șoricel, ci și el poate să mă ajute pe mine la răfuială. Oricât ai fi de mare, tot ai nevoie de unul mai mic ca tine. Acum să ne odihnim. Mâine, în zori, să te duci la Șoricel și să-i spui să facă așa cum am să te învăț eu...
Se lăsase noaptea. Pe cerul spuzit de stele, luna își trimitea zâmbetul ei tainic. Ai fi zis că știa ce a pus Vulpoiul la cale și că se bucura de cele ce aveau să se întâmple sub privirile ei.
Nu se iviră încă zorile, când Vulpișor plecă voios prin pădure, cântând:
«Lupul, Ursul și Pisica
S-ar alege cu nimica,
Căci Vulpoi și Vulpișor
Au ac de cojocul lor.»
— Șoricelule... Șoricelule, strigă el, ciocănind la ușa ferecată a magaziei.
— Cine e? întrebă paznicul, arătându-se la o fereastră cu gratii.
— Eu, Vulpișor. Am venit să te ajut. Ursul, Lupul și Pisica vor să jefuiască magazia și să te ucidă. M-a trimis Vulpoiul să te învăț cum să-i primești, ca să nu mai uite și să nu mai încerce a doua oară.
Ca și când nici n-ar fi auzit că e vorba de Lup și Urs, Șoricelul făcu speriat:
— Vine Pisica? Mi-e frică.
— Dacă faci cum te învăț eu, n-ai de ce te teme. Deschide.
Magazia era plină cu bunătăți spânzurate de pereți sau așezate cu rost în dulapuri, rânduite cu meșteșug. Goana prin pădure și aerul proaspăt îi stârniseră lui Vulpișor o foame care-i mușca măruntaiele, iar bunătățile ce i se arătau înaintea ochilor o sporiră de zece ori. Ce-ar mai fi mâncat! Dar avea de făcut o treabă și nu se cuvenea s-o lase neisprăvită. Pe urmă, vede el.
— Ai o găleată? îl întrebă pe Șoricel.
— Am. Dar e plină cu lapte dulce.
— Cu atât mai bine. Ajută-mă s-o aduc aci.
Apucară amândoi găleata și o așezară după ușă.
— Așa... Acum culcă-te, porunci Vulpișor.
— N-am voie să dorm în timpul slujbei. Dacă mă prinde Lăcomia sa dormind...
— Nu trebuie să dormi. Numai să te faci. Dar orice vei vedea, orice vei auzi, să nu te miști.
— Și ce are să se întâmple?
— Știu eu ce are să se întâmple... adică eu nu știu, dar știe Vulpoiul. Fă ce a spus el. Culcă-te, să te găsească așa cum a hotărât.
Cum se întinse Șoricelul, Vulpișor scoase din desagă niște buruieni de leac, mari și cu miros plăcut, și le amestecă în găleata de lapte. Erau frunze și flori de mac. Cine le mănâncă doarme dus, somn fără vise... Nu degeaba li se zice și somnișor. Isprăvi de amestecat, ieși din magazie, trăgând ușa după el, și o întinse cu pași mari spre palatul Leului. La timp a plecat. Dacă ar mai fi zăbovit, Lupul, Ursul și Pisica ar fi dat peste el în magazie. Veneau cu Vulpoiul, crezând că s-a dat de partea lor.
— Aci e magazia, le spuse el. Intrați.
- Să nu ne simtă, se feri Lupul.
— Nu vă simte. Doarme dus și n-o să se trezească așa de repede.
— De unde știi? se miră Pisica.
— Eh... dacă mă întrebați, aflați că am mai fost azi-noapte pe aici și i-am dat Șoricelului să guste din iarba mea de leac. Acum doarme și visează. Intrați fără grijă.
Șoricelului i se făcuse inima cât un bob de grâu, dar nu se clintea. Sta întins și se făcea că sforăie, ca unul care doarme adânc și greu.
— Morrr... morrr... morr... de râs zise Ursul voios. Lupul și Pisica își arătară și ei bucuria, unul cântând, celălalt mieunând. Nu se putea mai bună potriveală a lucrurilor. Bine făcuseră însoțindu-se cu Vulpoiul. Încinseră o horă în juru micuțului paznic pe care-l credeau adormit.
«Șoricelul păzitor
Doarme și visează... sforr!
Dar din somn când s-o trezi,
N-o să aibă ce păzi.»
— Eh, destul cântec, zise Lupul... Hai să mâncăm câte ceva și pe urmă să punem în sac, să mai avem și altă dată.
Se repezi fiecare la ce-i plăcea mai mult: Ursul la miere, Pisica la pește, Lupul la hălcile de vițel.
Dar Vulpoiul, care-și băgase botul în lapte și se făcea că bea, îi opri să mănânce:
— Beți întâi, ca să vi se deschidă pofta de mâncare. Am dat de o căldare cu lapte. Tocmai am gustat din el. E dulce și gras.
Pisica nu așteptă să i se spună de două ori. Lapte dulce! De mult nu mai gustase.
Când o văzură cu botul în căldare, hăpăind cu nesaț, Lupul și Ursul se repeziră și ei să bea. Doar n-aveau să o lase să golească singură căldarea!
— Bun lapte, zise lingându-și mustățile Pisica și se întinse să se odihnească. Dar adormi numaidecât.
— De bun, e bun, recunoscu și Ursul, prăbușindu-se cât era de greu. Dar parcă mi s-au împăienjenit ochii.
Atât spuse și adormi și el.
Nici cu Lupul n-a fost altfel. A căscat lung, s-a întins și nu s-a mai mișcat.
— Scoală, paznice, strigă Vulpoiul când îi văzu pe toți dormind.
— Ce facem cu ei? voi să știe Șoricelul.
Răspunsul îl aduse Vulpișor, care venise cu Veverița, trăgând amândoi o cușcă mare pusă pe roate.
— Ai făcut cum te-am învățat? întrebă Vulpoiul.
— Întocmai. Întâi am dat fuga la palat și i-am spus Leului că paznicul a prins trei hoți în magazine. Apoi, ajutat de Veveriță, am adus cușca asta. Lăcomia sa vine aici cu Elefantul și cu Maimuța.
— Atunci să ne grăbim! hotărî Vulpoiul. Să-i găsească așa cum se cuvine. Îi băgară în cușcă, ajutați și de Șoricel, care se opintea din greu, trăgând hoții de coadă, ca să fie bun și el la ceva. Isprăviră treaba la timp. Tocmai atunci se auzi goarna Maimuței, vestind sosirea Leului.
— Unde sunt hoții? întrebă acesta, sărind din spinarea Elefantului, care-l purtase până aci.
— În cușcă, răspunse Vulpoiul. Iată-i!
— Cine i-a închis?
— Șoricelul. El i-a prins, el i-a închis.
— Dar tu de unde știi? Cum ai aflat de prinderea lor?
— Treceam pe aci... că luasem din greșeală o cloșcă dintr-un cuibar și mă duceam s-o pun la loc până nu se răcesc ouăle. Am văzut isprava, Șoricelului și l-am trimis pe Vulpișor să dea de veste Lăcomiei tale.
Șoricelul prinsese curaj. Pisica dormea dusă și pe deasupra mai era și închisă în cușcă. De cine să-i mai fie frică? Povesti cum s-au întâmplat lucrurile, țopăind.
— Bravo, îl lăudă Leul. N-aș fi crezut că, pe cât ești de mic pe atât poți fi și de voinic. Cum să te răsplătesc? Cere-mi orice. Ce vrei să te fac?
— Aș vrea să fiu mai mare peste pisici, chițăi Șoricelul. Să le poruncesc să nu-i mai mănânce pe frații mei.
— Cum vrei, așa va fi! hotărî Leul. Dar cu cei din cușcă ce facem?
— Să-i trezim din somn, ca să știe că sunt prinși și să le pară rău, zise Vulpoiul.
— Așa vom face, hotărî Leul. Se adresă apoi Elefantului: Ai apă în trompă?
— Destulă.
— Atunci scaldă-i, ce mai aștepți?
Șoricelul simți că i se zbârlește părul. Cu Pisica trează nu stă de vorbă! Se strecură din magazie, ieși pe poartă și o luă la fugă. Vulpoiul îl văzu și se luă după el, să-l aducă înapoi. Chiar atunci, prinșii din cușcă, treziți de dușul Elefantului, făcură ochi.
— Bună dimineața, voinicilor! le zise batjocoritor Leul. Ce-i cu voi? Cum ați intrat în cușcă? Și cum o să mai ieșiți?
Apa rece și vorbele tăioase ale Leului îi limpeziră de-a binelea. Și nu le-a trebuit mult ca să-și aducă aminte cum s-au întâmplat lucrurile.
— Asta e isprava Vulpoiului, spuse Pisica, înțelegând că în laptele din care băuse fusese amestecată o iarbă adormitoare.
— El ne-a îndemnat să jefuim! zise Lupul. El ne-a închis.
— Așa s-a întâmplat! puse și Ursul mărturie.
Leul nu îngăduia nedreptatea decât atunci când o făcea el.
— Așa stau lucrurile? Trebuie să mă încredințez. Unde e Șoricelul?
— Șoricelul a fugit de frica Pisicii, îl lămuri Maimuța.
— Nu numai de frica mea. Știa ce-l așteaptă pentru minciuna lui. A fugit de pedeapsa Lăcomiei tale.
— Dar Vulpoiul unde e?
— S-a luat după Șoricel, să-l aducă înapoi, încercă să-l lămurească Maimuța.
— Tot de frica pedepsei a fugit. El a pus totul la cale, zise Pisica.
Leul se supără.
— Așadar, m-au înșelat. N-am să îngădui una ca asta. Trebuie să-i prindem. Toți la drum!
Ajuns aici cu povestirea, Trubadurul se opri. Bău o înghițitură de cidru, ciupi coardele chitarei și cântă:
«Și-au plecat la vânătoare
Leu, Lup, Urs, în graba mare.
Înarmați ca la răzbel.
Să vâneze-un șoricel.»
Văzând cum se întorc lucrurile, Veverița a zbughit-o, i-a ajuns din urmă și i-a îndemnat să se ascundă, ca să scape de urgia Lupului.
— Ne ascundem, hotărî Vulpoiul, dar întâi să ne pregătim de oaspeți.
Acum treaba grea avea s-o facă Veverița.
— Știi să arunci lațul? o întrebă Vulpoiul.
— N-am mai încercat, dar dacă-mi arăți...
O chemă și pe Vulpoaică. Ea se pricepea să împletească. Făcu în grabă din frânghie trei lațuri, fiecare cu câte un ochi pe măsura celor pentru care erau pregătite. Un ochi mic, să încapă grumazul Pisicii; ochiul mai mare, pentru Lup; al treilea, cel mai încăpător, pentru Urs.
— Suie-te in copac, Veverițo. Stai acolo nesimțită și aruncă lațurile, să ne prinzi pe noi. Încearcă. Dar vezi să ochești bine. Hai, să te vedem.
Veverița avea ochi buni și era foarte îndemânatică. Cât ai clipi, Vulpoiul, Vulpoaica și Vulpișor erau cu lațul de gât.
— Bravo! o lăudă Vulpoiul. Așa să faci. Iar noi, fără să pierdem vremea, vom lega capetele lațurilor de trunchiul câte unui copac. Pisica, Lupul și Ursul, cu cât se vor zbate mai mult, cu atât li se va strânge lațul în jurul grumazului. Așa că nu vor avea încotro. Vor sta cuminți. Pregătiți și niște crengi. După ce-i prindem, îi acoperim, să nu se vadă. Știu eu de ce... O să vedeți. Se adresă apoi Șoricelului: Acum e rândul tău. Stai aici, să te găsească Pisica. Ea are să vină cea dintâi, ca de obicei. O trimit prietenii să iscodească. Nu te teme. Nu-ți va face niciun rău. Până să-și dea seama, va fi cu lațul de gât, ferecată. Ceilalți vor veni după ea. Știi ce-i așteaptă.
Mai de voie, mai de nevoie, Șoricelul a făcut cum i s-a spus. Zburda ca și când de nimic nu i-ar fi fost frică și chițăia a voie bună. Dar ce era în inima lui, numai el știa. Spaima lui n-avea să dureze mult, căci lucrurile s-au petrecut întocmai asa cum le prevăzuse Vulpoiul. În scurtă vreme, Pisica, Lupul și Ursul zăceau legați, cu lațurile de gât și acoperiți de crengi. Amuțiseră. Nu s-ar fi așteptat la una ca asta.
- Bravo, Șoricelule! zise mulțumit Vulpoiul. Bravo și ție, Veverițo! Te-ai dovedit un ochitor strașnic. Dar pedeapsa lor abia începe.
— Ce fel de pedeapsă? voi să știe Șoricelul.
— Așteaptă și vei vedea.
Leul sosi chiar atunci cu Elefantul și Maimuța.
— Vulpoiule! urlă el. Răule și mincinosule! Ai mai fugit și altă dată de urgia mea, dar acum nu mai scapi.
— N-am fugit de Lăcomia ta! Am alergat să-l aduc înapoi pe Șoricel! Se strecurase din magazie, de frica Pisicii. I-am spus să nu se teamă, că n-ai s-o lași să-i facă vreun rău. M-a crezut și ne-am întors, dar Lăcomia ta porniseși să ne prinzi. Am dat fuga să te găsim și am ajuns aici.
— Nu cred. Spune tu, Șoricelule, așa s-a întâmplat?
— Chiar așa... Mi-a fost frică de Pisică. De aceea am fugit.
Leul sta pe gânduri, Să creadă, să nu creadă... Vorbele Șoricelului îi risipiră supărarea. Izbucni în râs.
— Bine faci că râzi, Lăcomia ta, zise Vulpoiul. Cine râde iartă.
Leul se încruntă iar.
— N-am zis vorba asta. Întâi să vină Ursul, Lupul și Pisica. Să spună ei cum a fost.
— Ursul, Lupul și Pisica sunt aici, răspunse Vulpoiul. Îți ascultă glasul și își așteaptă pedeapsa.
Zicând, îi arătă pe cei trei prinși, care se zbăteau în laț.
— Ce caută ei cu lațurile de gât? se supără Leul. Cine i-a pedepsit?
— Singuri s-au băgat în laț, umblând după răutăți; dar i-a ajutat și Șoricelul. Iar pe Șoricel l-am ajutat eu.
— Ați auzit vorbele Vulpoiului? tună Leul.
— Am auzit! ziseră înfricoșați cei trei.
— Așa s-au întâmplat lucrurile?
Lupul și Ursul nu răspunseră nimic. Cum s-ar fi putut apăra, de vreme ce Șoricelul era de față, mărturie? Numai Pisica încercă să se lepede:
— Eu n-am vrut, făcu ea... Eu sunt mică... m-am luat după ei...
— Al tău a fost planul, zise Ursul. Îndrăznești să spui că n-ai vrut?
— Tu ne-ai arătat drumul! Cutezi să zici că noi te-am învățat pe tine?
Acum Leul nu mai avu nicio îndoială.
— Aduceți cușca, porunci el. Plecați repede și veniți cu ea.
Vulpior, care se ținuse deoparte cu Veverița, se înfățișă la vedere:
— Nu mai trimite după cușcă. E aci. Am adus-o noi. Eu și Veverița.
Îi închiseră între gratii și-i urcară în spinarea Elefantului.
— La palat cu ei... Am să-i țin acolo, să-i vadă toți și să afle ce pățește cine minte și înșală.
Plecară, dar la o răspântie se despărțiră. Alaiul împărătesc porni cu prinșii în cușcă spre palat; Vulpoiul, Vulpișor și Veverița se îndreptară spre vizuină, unde-i aștepta Vulpoaica. Le dusese grija. Acum, bucuroasă că s-au întors acasă, întinse masă mare, cu belșug de bucate și mâncară după poftă, ascultând cântecul anume ticluit de Vulpișor:
«Asa e-n viată: lăcomie
E soră bună cu prostia.
Dar înțeleptul chibzuit
Rămâne tot nebiruit.»
Șoricelul prinsese curaj. Pisica dormea dusă și pe deasupra mai era și închisă în cușcă. De cine să-i mai fie frică? Povesti cum s-au întâmplat lucrurile, țopăind.
— Bravo, îl lăudă Leul. N-aș fi crezut că, pe cât ești de mic pe atât poți fi și de voinic. Cum să te răsplătesc? Cere-mi orice. Ce vrei să te fac?
— Aș vrea să fiu mai mare peste pisici, chițăi Șoricelul. Să le poruncesc să nu-i mai mănânce pe frații mei.
— Cum vrei, așa va fi! hotărî Leul. Dar cu cei din cușcă ce facem?
— Să-i trezim din somn, ca să știe că sunt prinși și să le pară rău, zise Vulpoiul.
— Așa vom face, hotărî Leul. Se adresă apoi Elefantului: Ai apă în trompă?
— Destulă.
— Atunci scaldă-i, ce mai aștepți?
Șoricelul simți că i se zbârlește părul. Cu Pisica trează nu stă de vorbă! Se strecură din magazie, ieși pe poartă și o luă la fugă. Vulpoiul îl văzu și se luă după el, să-l aducă înapoi. Chiar atunci, prinșii din cușcă, treziți de dușul Elefantului, făcură ochi.
— Bună dimineața, voinicilor! le zise batjocoritor Leul. Ce-i cu voi? Cum ați intrat în cușcă? Și cum o să mai ieșiți?
Apa rece și vorbele tăioase ale Leului îi limpeziră de-a binelea. Și nu le-a trebuit mult ca să-și aducă aminte cum s-au întâmplat lucrurile.
— Asta e isprava Vulpoiului, spuse Pisica, înțelegând că în laptele din care băuse fusese amestecată o iarbă adormitoare.
— El ne-a îndemnat să jefuim! zise Lupul. El ne-a închis.
— Așa s-a întâmplat! puse și Ursul mărturie.
Leul nu îngăduia nedreptatea decât atunci când o făcea el.
— Așa stau lucrurile? Trebuie să mă încredințez. Unde e Șoricelul?
— Șoricelul a fugit de frica Pisicii, îl lămuri Maimuța.
— Nu numai de frica mea. Știa ce-l așteaptă pentru minciuna lui. A fugit de pedeapsa Lăcomiei tale.
— Dar Vulpoiul unde e?
— S-a luat după Șoricel, să-l aducă înapoi, încercă să-l lămurească Maimuța.
— Tot de frica pedepsei a fugit. El a pus totul la cale, zise Pisica.
Leul se supără.
— Așadar, m-au înșelat. N-am să îngădui una ca asta. Trebuie să-i prindem. Toți la drum!
Ajuns aici cu povestirea, Trubadurul se opri. Bău o înghițitură de cidru, ciupi coardele chitarei și cântă:
«Și-au plecat la vânătoare
Leu, Lup, Urs, în graba mare.
Înarmați ca la răzbel.
Să vâneze-un șoricel.»
Văzând cum se întorc lucrurile, Veverița a zbughit-o, i-a ajuns din urmă și i-a îndemnat să se ascundă, ca să scape de urgia Lupului.
— Ne ascundem, hotărî Vulpoiul, dar întâi să ne pregătim de oaspeți.
Acum treaba grea avea s-o facă Veverița.
— Știi să arunci lațul? o întrebă Vulpoiul.
— N-am mai încercat, dar dacă-mi arăți...
O chemă și pe Vulpoaică. Ea se pricepea să împletească. Făcu în grabă din frânghie trei lațuri, fiecare cu câte un ochi pe măsura celor pentru care erau pregătite. Un ochi mic, să încapă grumazul Pisicii; ochiul mai mare, pentru Lup; al treilea, cel mai încăpător, pentru Urs.
— Suie-te in copac, Veverițo. Stai acolo nesimțită și aruncă lațurile, să ne prinzi pe noi. Încearcă. Dar vezi să ochești bine. Hai, să te vedem.
Veverița avea ochi buni și era foarte îndemânatică. Cât ai clipi, Vulpoiul, Vulpoaica și Vulpișor erau cu lațul de gât.
— Bravo! o lăudă Vulpoiul. Așa să faci. Iar noi, fără să pierdem vremea, vom lega capetele lațurilor de trunchiul câte unui copac. Pisica, Lupul și Ursul, cu cât se vor zbate mai mult, cu atât li se va strânge lațul în jurul grumazului. Așa că nu vor avea încotro. Vor sta cuminți. Pregătiți și niște crengi. După ce-i prindem, îi acoperim, să nu se vadă. Știu eu de ce... O să vedeți. Se adresă apoi Șoricelului: Acum e rândul tău. Stai aici, să te găsească Pisica. Ea are să vină cea dintâi, ca de obicei. O trimit prietenii să iscodească. Nu te teme. Nu-ți va face niciun rău. Până să-și dea seama, va fi cu lațul de gât, ferecată. Ceilalți vor veni după ea. Știi ce-i așteaptă.
Mai de voie, mai de nevoie, Șoricelul a făcut cum i s-a spus. Zburda ca și când de nimic nu i-ar fi fost frică și chițăia a voie bună. Dar ce era în inima lui, numai el știa. Spaima lui n-avea să dureze mult, căci lucrurile s-au petrecut întocmai asa cum le prevăzuse Vulpoiul. În scurtă vreme, Pisica, Lupul și Ursul zăceau legați, cu lațurile de gât și acoperiți de crengi. Amuțiseră. Nu s-ar fi așteptat la una ca asta.
- Bravo, Șoricelule! zise mulțumit Vulpoiul. Bravo și ție, Veverițo! Te-ai dovedit un ochitor strașnic. Dar pedeapsa lor abia începe.
— Ce fel de pedeapsă? voi să știe Șoricelul.
— Așteaptă și vei vedea.
Leul sosi chiar atunci cu Elefantul și Maimuța.
— Vulpoiule! urlă el. Răule și mincinosule! Ai mai fugit și altă dată de urgia mea, dar acum nu mai scapi.
— N-am fugit de Lăcomia ta! Am alergat să-l aduc înapoi pe Șoricel! Se strecurase din magazie, de frica Pisicii. I-am spus să nu se teamă, că n-ai s-o lași să-i facă vreun rău. M-a crezut și ne-am întors, dar Lăcomia ta porniseși să ne prinzi. Am dat fuga să te găsim și am ajuns aici.
— Nu cred. Spune tu, Șoricelule, așa s-a întâmplat?
— Chiar așa... Mi-a fost frică de Pisică. De aceea am fugit.
Leul sta pe gânduri, Să creadă, să nu creadă... Vorbele Șoricelului îi risipiră supărarea. Izbucni în râs.
— Bine faci că râzi, Lăcomia ta, zise Vulpoiul. Cine râde iartă.
Leul se încruntă iar.
— N-am zis vorba asta. Întâi să vină Ursul, Lupul și Pisica. Să spună ei cum a fost.
— Ursul, Lupul și Pisica sunt aici, răspunse Vulpoiul. Îți ascultă glasul și își așteaptă pedeapsa.
Zicând, îi arătă pe cei trei prinși, care se zbăteau în laț.
— Ce caută ei cu lațurile de gât? se supără Leul. Cine i-a pedepsit?
— Singuri s-au băgat în laț, umblând după răutăți; dar i-a ajutat și Șoricelul. Iar pe Șoricel l-am ajutat eu.
— Ați auzit vorbele Vulpoiului? tună Leul.
— Am auzit! ziseră înfricoșați cei trei.
— Așa s-au întâmplat lucrurile?
Lupul și Ursul nu răspunseră nimic. Cum s-ar fi putut apăra, de vreme ce Șoricelul era de față, mărturie? Numai Pisica încercă să se lepede:
— Eu n-am vrut, făcu ea... Eu sunt mică... m-am luat după ei...
— Al tău a fost planul, zise Ursul. Îndrăznești să spui că n-ai vrut?
— Tu ne-ai arătat drumul! Cutezi să zici că noi te-am învățat pe tine?
Acum Leul nu mai avu nicio îndoială.
— Aduceți cușca, porunci el. Plecați repede și veniți cu ea.
Vulpior, care se ținuse deoparte cu Veverița, se înfățișă la vedere:
— Nu mai trimite după cușcă. E aci. Am adus-o noi. Eu și Veverița.
Îi închiseră între gratii și-i urcară în spinarea Elefantului.
— La palat cu ei... Am să-i țin acolo, să-i vadă toți și să afle ce pățește cine minte și înșală.
Plecară, dar la o răspântie se despărțiră. Alaiul împărătesc porni cu prinșii în cușcă spre palat; Vulpoiul, Vulpișor și Veverița se îndreptară spre vizuină, unde-i aștepta Vulpoaica. Le dusese grija. Acum, bucuroasă că s-au întors acasă, întinse masă mare, cu belșug de bucate și mâncară după poftă, ascultând cântecul anume ticluit de Vulpișor:
«Asa e-n viată: lăcomie
E soră bună cu prostia.
Dar înțeleptul chibzuit
Rămâne tot nebiruit.»
Citește toate poveștile din volumul Vulpișor de Sergiu Milorian
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
