Vulpișor: Eleșteul - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Eleșteul", a patra poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian în care este vorba despre Lup, care se vorbise cu Ursul să-l prindă pe Vulpoi și să-l jupoaie, iar acum tocmai a venit la vizuina Vulpoiului și cu voce mieroasă, încearcă să-l prindă pe acesta. Dar vicleanul Vulpoi nu se lasă păcălit și dându-și seama de planul Lupului, îl face pe acesta să meargă amândoi la pescuit la eleșteu pentru a nu-l lăsa pe Urs să fie singurul care pescuiește acolo. Se pare că Lupul va cădea iar într-o capcană a Vulpoiului.
Citește povestea "Eleșteul" (Vulpișor)
Se făcuse târziu. Pe cerul spuzit de stele se ivise luna, cu zâmbetul ei de lumină, care risipea negurile nopții și parcă cernea liniște peste oameni și locuri.
După ce-l învățase pe Lup cum să scoată peștele din căruța Ursului, Vulpoiul s-a întors la ai lui. Era mulțumit de ceea ce pusese la cale. Dacă Ursul se lăsa păcălit, crezându-l pe Lup
mort, rămânea fără pește. Iar dacă nu se lăsa păcălit, vai de Lup! își zicea el: «Altă dată să-și ajute vecinul la nevoie».
Dar bucuria Vulpoiului a fost scurtă. Lupul se arătase la intrarea vizuinei.
— Eu sunt, făcu el cu glas mieros. Eu, Lupul, vărul tău.
— Dar de când suntem veri? se arătă mirat Vulpoiul.
— De mult, de când bunicii noștri erau frați. Am venit să-ți mulțumesc pentru pește. A fost bun și mult. Zicând, oftă adânc, gândindu-se ce fel de pește mâncase.
— Ai mâncat și bătaie? întrebă Vulpoiul, fără să se lase păcălit.
Lupul nu se putu stăpâni.
— Ești îndrăzneț, Vulpoiule! Ia seama cum vorbești cu mine! îi răspunse, vorbindu-i de data asta în felul lui aspru și rău.
— De ce te superi, vere? se prefăcu mirat Vulpoiul. Bătaia e un pește... așa-i zice... un pește cu oasele rupte... E scurt și gros... seamănă a retevei. N-ai mâncat vreo bătaie de felul acesta?
Acum Lupului îi păru rău că se dase de gol cu supărarea. Va fi existând un asemenea peste. De unde să știe el?
— Oi fi mâncat... nu țin minte... Dar nu vrei să ieși puțin afară? Aș avea o vorbă...
Nu-i fu greu Vulpoiului să ghicească de ce-l poftea Lupul să iasă din vizuină. De bună seamă se învoise cu Ursul să-i vorbească frumos, ca să-l aducă aproape de bârlogul acestuia. Acolo aveau să sară amândoi pe el și să-l răpună. Și numaidecât îi veni în minte o nouă șotie. Lupul vrea să pună laba pe el ?... Să încerce. Are să se vadă care pe care.
— Viu, cum să nu viu, zise el. Chiar mă grăbesc, că iar mă duc la pescuit.
Luă o găleată și se pregăti de drum, dar Vulpoaica i se puse in cale. Îi era frică. Începu și Vulpișor să scâncească.
— N-aveți grijă! îi liniști Vulpoiul, și-și duse iar laba la frunte: «Am aici ce-mi trebuie ca să-l prind cu undița pe jupânul Lup.»
— Lup prins cu undița n-am mai văzut, șopti Vulpoaica.
— Dacă pui momeala care i se potrivește, se prinde și Lupul.
— Ce momeală?
— Lăcomia... Asta îl pierde pe Lup.
Dar n-apucă să pună piciorul afară din vizuină, că Lupul îi și sări în spinare.
— Am pus gheara pe tine! Acum ești al meu.
— Sigur că sunt al Înălțimii tale, recunoscu Vulpoiul, fără să se arate speriat. Slugă supusă a Înălțimii tale.
— N-ai să-mi mai scapi!
— Nici nu vreau. Chiar mă gândeam să te caut, ca să mergem împreună la eleșteu și să ne facem stăpâni pe el. De ce să pescuiască numai Ursul ? De ce să ia tot peștele?
După ce-l învățase pe Lup cum să scoată peștele din căruța Ursului, Vulpoiul s-a întors la ai lui. Era mulțumit de ceea ce pusese la cale. Dacă Ursul se lăsa păcălit, crezându-l pe Lup
mort, rămânea fără pește. Iar dacă nu se lăsa păcălit, vai de Lup! își zicea el: «Altă dată să-și ajute vecinul la nevoie».
Dar bucuria Vulpoiului a fost scurtă. Lupul se arătase la intrarea vizuinei.
— Eu sunt, făcu el cu glas mieros. Eu, Lupul, vărul tău.
— Dar de când suntem veri? se arătă mirat Vulpoiul.
— De mult, de când bunicii noștri erau frați. Am venit să-ți mulțumesc pentru pește. A fost bun și mult. Zicând, oftă adânc, gândindu-se ce fel de pește mâncase.
— Ai mâncat și bătaie? întrebă Vulpoiul, fără să se lase păcălit.
Lupul nu se putu stăpâni.
— Ești îndrăzneț, Vulpoiule! Ia seama cum vorbești cu mine! îi răspunse, vorbindu-i de data asta în felul lui aspru și rău.
— De ce te superi, vere? se prefăcu mirat Vulpoiul. Bătaia e un pește... așa-i zice... un pește cu oasele rupte... E scurt și gros... seamănă a retevei. N-ai mâncat vreo bătaie de felul acesta?
Acum Lupului îi păru rău că se dase de gol cu supărarea. Va fi existând un asemenea peste. De unde să știe el?
— Oi fi mâncat... nu țin minte... Dar nu vrei să ieși puțin afară? Aș avea o vorbă...
Nu-i fu greu Vulpoiului să ghicească de ce-l poftea Lupul să iasă din vizuină. De bună seamă se învoise cu Ursul să-i vorbească frumos, ca să-l aducă aproape de bârlogul acestuia. Acolo aveau să sară amândoi pe el și să-l răpună. Și numaidecât îi veni în minte o nouă șotie. Lupul vrea să pună laba pe el ?... Să încerce. Are să se vadă care pe care.
— Viu, cum să nu viu, zise el. Chiar mă grăbesc, că iar mă duc la pescuit.
Luă o găleată și se pregăti de drum, dar Vulpoaica i se puse in cale. Îi era frică. Începu și Vulpișor să scâncească.
— N-aveți grijă! îi liniști Vulpoiul, și-și duse iar laba la frunte: «Am aici ce-mi trebuie ca să-l prind cu undița pe jupânul Lup.»
— Lup prins cu undița n-am mai văzut, șopti Vulpoaica.
— Dacă pui momeala care i se potrivește, se prinde și Lupul.
— Ce momeală?
— Lăcomia... Asta îl pierde pe Lup.
Dar n-apucă să pună piciorul afară din vizuină, că Lupul îi și sări în spinare.
— Am pus gheara pe tine! Acum ești al meu.
— Sigur că sunt al Înălțimii tale, recunoscu Vulpoiul, fără să se arate speriat. Slugă supusă a Înălțimii tale.
— N-ai să-mi mai scapi!
— Nici nu vreau. Chiar mă gândeam să te caut, ca să mergem împreună la eleșteu și să ne facem stăpâni pe el. De ce să pescuiască numai Ursul ? De ce să ia tot peștele?
— Nu se mai prinde, zise Lupul, bănuind un gând ascuns în vorbele Vulpoiului.
— Ba se prinde, răspunse Vulpoiul, fără să se tulbure. Dacă știi să pescuiești, se prinde. De ce crezi că am luat eu găleata asta cu mine? O bag goală în eleșteu și o scot plină de pește. Dacă vrei, te învăț și pe domnia ta cum să faci. Îți dăruiesc și găleata...
De ce să fie numai Ursul stăpân pe pește?
Lupul își zise că Ursului nu i-ar strica o învățătură de minte pentru bătaia pe care i-o dase. Vulpoiul n-are să scape de ceea ce i-au hotărât împreună. Dar pentru asta mai era vreme. Întâi să afle meșteșugul pescuitului cu găleata. Pe urmă are să-l ducă viu și neatins acolo unde-i aștepta Ursul. Împreună îl vor răpune, îl vor jupui și îl vor împărți.
Îl slăbi din strânsoare și porni cu el la drum.
Eleșteul nu era departe. Sta nemișcat și liniștit, cum îi era felul și nu se supăra că veneau unii și alții să scoată pește din apele lui. Dimpotrivă, se bucura că stând mai mult degeaba, putea și el să fie de vreun folos. Celor ce veneau să pescuiască nu le cerea decât să nu facă zgomot. Eleșteului îi plăcea tăcerea plină de înțelepciune, când gândurile se deapănă netulburate și se încheagă în păreri temeinice. «Cine știe să tacă să poftească la pescuit. Gălăgioșii, vorbăreții, n-au ce căuta în apele mele»: asta era legea eleșteului.
De aceea se miră când îi văzu venind împreună pe Lup și Vulpoi. Cu asemenea pescari certăreți nu prea era învățat.
— Să știi că partea mea trebuie să fie mai mare ca a ta, zise Lupul îndată ce se văzu la eleșteu.
— De ce? se miră Vulpoiul. Domnia ta nici nu știi să pescuiești. Eu te învăț. Găleata eu am dus-o. O leg de coada mea, o las ]n apă, scot pe;te. Nu-mi e;ti de niciun folos, Și în loc să te mulțumești că-ți dau jumătate, ca unui văr bun și unui prieten...
— Am și eu coadă! se împotrivi Lupul. Leagă găleata de coada mea! Pescuiesc eu! Ca să fie partea mea mai mare. Asta voia și Vulpoiul: să-l vadă pe Lup cu găleata legată de coadă. Se prefăcu totuși că se împotrivește.
— S-ar cuveni să mă lași pe mine...
— Am hotărât! făcu Lupul cu glas ce nu mai îngăduia împotrivire. Eu pescuiesc, eu împart, eu iau partea cea mai mare. Mulțumește-te cu ce-ți dau. Și să mai știi că de azi înainte eleșteul e al meu. Să nu te mai prind că pui laba pe aici. Când vei avea nevoie de pește, să-mi ceri mie.
— Fie! se învoi Vulpoiul, abia stăpânindu-se să nu-și arate bucuria. Îi legă găleata de coadă și, fără ca el să bage de seamă, rostogoli un pietroi mare și greu în ea. Găleata se scufundă trăgând după ea pe Lup.
— Mă duc la fund, Vulpoiule, strigă Lupul, silindu-se din răsputeri să-și țină capul deasupra apei.
— E bine și la fund, Înălțimea ta. Acolo e pește mult. Alegi ce-ți place.
— Ajută-mă... mă înec!
Vulpoiul, ca și când nu ar fi auzit, se depărtase de eleșteu.
— Întoarce-te din drum, cumetre... vino de mă scoate din apă.
— Nu pot. Mi-ai poruncit să nu mai pun laba pe aci.
— Am zis și eu o vorbă, încercă Lupul să dreagă lucrurile. Ajută-mă. Scoate-mă din apă și te iert de toate câte mi-ai făcut. Te iert și pentru șunci, și pentru bătaia pe care mi-a tras-o Ursul. Ajută-mă.
— Să te ajute Ursul, că v-ați învoit amândoi să mă răpuneți pe mine.
— Mă înec...
— Eleșteul nu e adânc. Nu te îneci. Te răcorești. Dacă dau de Urs, ți-l trimit să vă scăldați împreună.
Plecă voios spre casă, lăsându-l pe Lup să iasă cum o ști din impas.
— Ba se prinde, răspunse Vulpoiul, fără să se tulbure. Dacă știi să pescuiești, se prinde. De ce crezi că am luat eu găleata asta cu mine? O bag goală în eleșteu și o scot plină de pește. Dacă vrei, te învăț și pe domnia ta cum să faci. Îți dăruiesc și găleata...
De ce să fie numai Ursul stăpân pe pește?
Lupul își zise că Ursului nu i-ar strica o învățătură de minte pentru bătaia pe care i-o dase. Vulpoiul n-are să scape de ceea ce i-au hotărât împreună. Dar pentru asta mai era vreme. Întâi să afle meșteșugul pescuitului cu găleata. Pe urmă are să-l ducă viu și neatins acolo unde-i aștepta Ursul. Împreună îl vor răpune, îl vor jupui și îl vor împărți.
Îl slăbi din strânsoare și porni cu el la drum.
Eleșteul nu era departe. Sta nemișcat și liniștit, cum îi era felul și nu se supăra că veneau unii și alții să scoată pește din apele lui. Dimpotrivă, se bucura că stând mai mult degeaba, putea și el să fie de vreun folos. Celor ce veneau să pescuiască nu le cerea decât să nu facă zgomot. Eleșteului îi plăcea tăcerea plină de înțelepciune, când gândurile se deapănă netulburate și se încheagă în păreri temeinice. «Cine știe să tacă să poftească la pescuit. Gălăgioșii, vorbăreții, n-au ce căuta în apele mele»: asta era legea eleșteului.
De aceea se miră când îi văzu venind împreună pe Lup și Vulpoi. Cu asemenea pescari certăreți nu prea era învățat.
— Să știi că partea mea trebuie să fie mai mare ca a ta, zise Lupul îndată ce se văzu la eleșteu.
— De ce? se miră Vulpoiul. Domnia ta nici nu știi să pescuiești. Eu te învăț. Găleata eu am dus-o. O leg de coada mea, o las ]n apă, scot pe;te. Nu-mi e;ti de niciun folos, Și în loc să te mulțumești că-ți dau jumătate, ca unui văr bun și unui prieten...
— Am și eu coadă! se împotrivi Lupul. Leagă găleata de coada mea! Pescuiesc eu! Ca să fie partea mea mai mare. Asta voia și Vulpoiul: să-l vadă pe Lup cu găleata legată de coadă. Se prefăcu totuși că se împotrivește.
— S-ar cuveni să mă lași pe mine...
— Am hotărât! făcu Lupul cu glas ce nu mai îngăduia împotrivire. Eu pescuiesc, eu împart, eu iau partea cea mai mare. Mulțumește-te cu ce-ți dau. Și să mai știi că de azi înainte eleșteul e al meu. Să nu te mai prind că pui laba pe aici. Când vei avea nevoie de pește, să-mi ceri mie.
— Fie! se învoi Vulpoiul, abia stăpânindu-se să nu-și arate bucuria. Îi legă găleata de coadă și, fără ca el să bage de seamă, rostogoli un pietroi mare și greu în ea. Găleata se scufundă trăgând după ea pe Lup.
— Mă duc la fund, Vulpoiule, strigă Lupul, silindu-se din răsputeri să-și țină capul deasupra apei.
— E bine și la fund, Înălțimea ta. Acolo e pește mult. Alegi ce-ți place.
— Ajută-mă... mă înec!
Vulpoiul, ca și când nu ar fi auzit, se depărtase de eleșteu.
— Întoarce-te din drum, cumetre... vino de mă scoate din apă.
— Nu pot. Mi-ai poruncit să nu mai pun laba pe aci.
— Am zis și eu o vorbă, încercă Lupul să dreagă lucrurile. Ajută-mă. Scoate-mă din apă și te iert de toate câte mi-ai făcut. Te iert și pentru șunci, și pentru bătaia pe care mi-a tras-o Ursul. Ajută-mă.
— Să te ajute Ursul, că v-ați învoit amândoi să mă răpuneți pe mine.
— Mă înec...
— Eleșteul nu e adânc. Nu te îneci. Te răcorești. Dacă dau de Urs, ți-l trimit să vă scăldați împreună.
Plecă voios spre casă, lăsându-l pe Lup să iasă cum o ști din impas.
Citește toate poveștile din volumul Vulpișor de Sergiu Milorian
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
