Vulpișor: Prietenul la nevoie se cunoaște - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Prietenul la nevoie se cunoaște", a douăzeci și treia poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian în care aflăm că Lupul, Ursul și Pisica își dau seama că nu pot să-l prindă pe Vulpoi din cauza Veveriței, care tot timpul este în apropierea lor și îl anunță pe Vulpoi și a lui familie. Cei trei se hotărăsc s-o prindă pe Veveriță. dar Vulpoiul, Vulpoaica și Vulpișor aud conversația și aleargă s-o ajute pe Veveriță.
Citește povestea "Prietenul la nevoie se cunoaște" (Vulpișor)
— Mergem la găini! hotărî Vulpoiul într-o dimineață răcoroasă.
Își luară traistele.
Cerul era senin. Dar pe drum se stârni o pală subțire de vânt, tocmai atât cât trebuie ca să le aducă în nări miros de lup, de urs și de pisică.
— Nu vreau să mă cert cu ei, hotărî Vulpoiul. Ne oprim aici. Ca să nu ne vadă și să nu ne simtă, ne încovrigăm cu capul și cu picioarele adunate sub noi. Nu suflăm și nu mișcăm. Am mai făcut eu o dată așa și am ieșit bine la socoteală... După ce trec, ne vedem iar de drum.
Cu trupul făcut roată, cu capul și picioarele ascunse sub burtă, păreau trei buturugi acoperite de mușchi.
— Miroase a Vulpoi prin apropiere, zise Lupul, când ajunseră mai aproape de ei.
- Și mie mi se pare, se învoi Ursul.
Pisica se cățără în vârful unui plop și scrută zarea. Cât vedea cu ochii, nici urmă de Vulpoi. Se liniștiră. Dacă s-ar fi încrezut mai mult în mirosul lor decât în văzul Pisicii, nu le-ar fi fost greu să-i descopere și ar fi scăpat de ce-i aștepta.
— Să mergem! îi îndemnă Pisica.
Lupul se împotrivi. Era de părere să mai zăbovească. Se așezase să se odihnească, stând pe buturuga pe care o închipuia Vulpoaica.
— Si eu zic să mai stăm, îi îndemnă Ursul. E umbră. Buturugile astea acoperite cu mușchi moale, parcă anume pentru noi sunt pregătite. Să ne odihnim și să chibzuim.
Se așezară. Pisica sta pe Vulpișor, Ursul pe Vulpoi. Le era greu, dar răbdau.
— De câte ori am încercat să răpunem vulpoii, vorbi Pisica, de atâtea ori ne-a stat Veverița în cale. Trebuie să scăpăm de ea. Se ține tot timpul după noi. Nici acum nu știm dacă nu ne vede și nu ne aude. De aceea să vorbim în taină.
— Pisica are dreptate, șopti Ursul.
— Și eu cred tot așa, șopti și Lupul.
— Atunci să nu mai pierdem timpul. S-o răpunem.
— Ușor de zis, spuse Ursul. Dar cum?
— Știu eu cum. Mergem la vizuina ei, o pândim când intră și o îngropăm, astupând intrarea cu pământ. Fără aer și lumină n-are să poată trăi.
Se ridicară să plece.
— Veverița e în primejdie! sări Vulpoiul după ce vrăjmașii se îndepărtaseră.
Ar fi zis și Vulpișor ceva, dar îl înecau lacrimile. Se stăpâni: L-ar mustra Vulpoiul dacă ar plânge.
Își luară traistele.
Cerul era senin. Dar pe drum se stârni o pală subțire de vânt, tocmai atât cât trebuie ca să le aducă în nări miros de lup, de urs și de pisică.
— Nu vreau să mă cert cu ei, hotărî Vulpoiul. Ne oprim aici. Ca să nu ne vadă și să nu ne simtă, ne încovrigăm cu capul și cu picioarele adunate sub noi. Nu suflăm și nu mișcăm. Am mai făcut eu o dată așa și am ieșit bine la socoteală... După ce trec, ne vedem iar de drum.
Cu trupul făcut roată, cu capul și picioarele ascunse sub burtă, păreau trei buturugi acoperite de mușchi.
— Miroase a Vulpoi prin apropiere, zise Lupul, când ajunseră mai aproape de ei.
- Și mie mi se pare, se învoi Ursul.
Pisica se cățără în vârful unui plop și scrută zarea. Cât vedea cu ochii, nici urmă de Vulpoi. Se liniștiră. Dacă s-ar fi încrezut mai mult în mirosul lor decât în văzul Pisicii, nu le-ar fi fost greu să-i descopere și ar fi scăpat de ce-i aștepta.
— Să mergem! îi îndemnă Pisica.
Lupul se împotrivi. Era de părere să mai zăbovească. Se așezase să se odihnească, stând pe buturuga pe care o închipuia Vulpoaica.
— Si eu zic să mai stăm, îi îndemnă Ursul. E umbră. Buturugile astea acoperite cu mușchi moale, parcă anume pentru noi sunt pregătite. Să ne odihnim și să chibzuim.
Se așezară. Pisica sta pe Vulpișor, Ursul pe Vulpoi. Le era greu, dar răbdau.
— De câte ori am încercat să răpunem vulpoii, vorbi Pisica, de atâtea ori ne-a stat Veverița în cale. Trebuie să scăpăm de ea. Se ține tot timpul după noi. Nici acum nu știm dacă nu ne vede și nu ne aude. De aceea să vorbim în taină.
— Pisica are dreptate, șopti Ursul.
— Și eu cred tot așa, șopti și Lupul.
— Atunci să nu mai pierdem timpul. S-o răpunem.
— Ușor de zis, spuse Ursul. Dar cum?
— Știu eu cum. Mergem la vizuina ei, o pândim când intră și o îngropăm, astupând intrarea cu pământ. Fără aer și lumină n-are să poată trăi.
Se ridicară să plece.
— Veverița e în primejdie! sări Vulpoiul după ce vrăjmașii se îndepărtaseră.
Ar fi zis și Vulpișor ceva, dar îl înecau lacrimile. Se stăpâni: L-ar mustra Vulpoiul dacă ar plânge.
— Mergem s-o ajutăm, zise tot Vulpoiul. Să ne grăbim. Trebuie să ajungem înaintea răilor.
O găsiră dereticând. Îi plăcea curățenia și rânduiala ca unei bune gospodine. Îi povestiră ce aflaseră și, fără să piardă vremea, se apucară să pregătească o ieșire la capătul înfundat al vizuinii. Pe acolo avea să scape Veverița, după ce Ursul, Lupul și Pisica o vor crede îngropată de vie.
— Vin! vesti Vulpoaica.
Se ascunseră.
Rămasă singură, Veverița căra alune în vizuina pe care tocmai isprăvise să o deretice. Au lăsat-o să pătrundă înăuntru și numaidecât s-au apucat să ridice o moviliță de pământ, acoperind intrarea. Erau încredințați că nu va mai ieși niciodată de acolo.
Dar Veverița n-a zăbovit nicio clipă. Când a simțit ce se întâmplă, s-a strecurat din vizuină, folosindu-se de drumul pe care-l deschiseseră prietenii.
— Dar n-o să plecăm de aci flămânzi! zise Ursul. Să dăm buzna peste ea.
— Acum, după ce-am zidit intrarea? se împotrivi Lupul.
— Stricăm ce am zidit, se încăpățână Ursul.
— Și cum o să intrăm într-o vizuină de veveriță? Nici eu nu încap. De domnia ta, nici nu mai vorbesc. Poate doar Pisica.
— Intrarea în vizuina Veveriței e îngustă, își dădu cu părerea Pisica. Dar înăuntru e încăpătoare.
Se apucară să înlăture movilița pe care tot ei o ridicaseră. Lupul își vârî capul, se opinti și lărgi intrarea. La fel făcu și Ursul. După ei pătrunse cu ușurință și Pisica.
Dar Veverița și prietenii ei atât așteptau. Cât ai clipi, zidiră intrarea. Ocoliră apoi vizuina și o astupară și de cealaltă parte. Ursul, Lupul și Pisica erau prinși. Nu mai aveau cum să iasă la lumină.
Vesel și mândru de isprava pe care o ticluise, Vulpișor alcătui repede stihuri potrivite și le cântă să le audă și prinșii:
«Hei, jupâni cu gânduri rele,
Ascultați vorbele mele:
Când sapi groapa altuia,
Singur poți să cazi în ea»
S-ar fi bucurat mai puțin dacă ar fi știut că de data aceasta Pisica se dovedise folositoare. Cu ghearele ei ascuțite a izbutit să-și facă drum în movilița de pământ pe care o ridicaseră și să se strecoare afară. După ea ieși Lupul, apoi Ursul. Cum s-au văzut liberi, au pornit la drum cu gând de răzbunare.
O găsiră dereticând. Îi plăcea curățenia și rânduiala ca unei bune gospodine. Îi povestiră ce aflaseră și, fără să piardă vremea, se apucară să pregătească o ieșire la capătul înfundat al vizuinii. Pe acolo avea să scape Veverița, după ce Ursul, Lupul și Pisica o vor crede îngropată de vie.
— Vin! vesti Vulpoaica.
Se ascunseră.
Rămasă singură, Veverița căra alune în vizuina pe care tocmai isprăvise să o deretice. Au lăsat-o să pătrundă înăuntru și numaidecât s-au apucat să ridice o moviliță de pământ, acoperind intrarea. Erau încredințați că nu va mai ieși niciodată de acolo.
Dar Veverița n-a zăbovit nicio clipă. Când a simțit ce se întâmplă, s-a strecurat din vizuină, folosindu-se de drumul pe care-l deschiseseră prietenii.
— Dar n-o să plecăm de aci flămânzi! zise Ursul. Să dăm buzna peste ea.
— Acum, după ce-am zidit intrarea? se împotrivi Lupul.
— Stricăm ce am zidit, se încăpățână Ursul.
— Și cum o să intrăm într-o vizuină de veveriță? Nici eu nu încap. De domnia ta, nici nu mai vorbesc. Poate doar Pisica.
— Intrarea în vizuina Veveriței e îngustă, își dădu cu părerea Pisica. Dar înăuntru e încăpătoare.
Se apucară să înlăture movilița pe care tot ei o ridicaseră. Lupul își vârî capul, se opinti și lărgi intrarea. La fel făcu și Ursul. După ei pătrunse cu ușurință și Pisica.
Dar Veverița și prietenii ei atât așteptau. Cât ai clipi, zidiră intrarea. Ocoliră apoi vizuina și o astupară și de cealaltă parte. Ursul, Lupul și Pisica erau prinși. Nu mai aveau cum să iasă la lumină.
Vesel și mândru de isprava pe care o ticluise, Vulpișor alcătui repede stihuri potrivite și le cântă să le audă și prinșii:
«Hei, jupâni cu gânduri rele,
Ascultați vorbele mele:
Când sapi groapa altuia,
Singur poți să cazi în ea»
S-ar fi bucurat mai puțin dacă ar fi știut că de data aceasta Pisica se dovedise folositoare. Cu ghearele ei ascuțite a izbutit să-și facă drum în movilița de pământ pe care o ridicaseră și să se strecoare afară. După ea ieși Lupul, apoi Ursul. Cum s-au văzut liberi, au pornit la drum cu gând de răzbunare.
Citește toate poveștile din volumul Vulpișor de Sergiu Milorian
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
