Vulpișor: Un ospăț cum nu s-a mai pomenit - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Un ospăț cum nu s-a mai pomenit", a douăzeci și șaptea poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian din care aflăm că Elefantul se credea mai isteț de Vulpoiul și pune la cale un plan să arate tuturor că el este mai isteț. O pune pe Maimuță să stea sub masă pentru a vedea și a povesti apoi și îl cheamă pe Vulpoi la ospăț. Îi pune acestuia în față frunză de oleandru și îl îndeamnă să mănânce, dar Vulpoiul își dă seama imediat că Elefantul vrea să râdă de el și dă drumul la contra atac.
Citește povestea "Un ospăț cum nu s-a mai pomenit" (Vulpișor)
Elefantul credea despre sine că este mai isteț decât acela care-l păcălise până și pe Leu. Trimise deci vorbă Vulpoiului să poftească la el la masă, iar pe Maimuță o rugă să fie judecător între ei, cum fusese el la întrecerea cu Leul.
— Să stai sub masă, să vezi, să auzi şi să hotărăşti care e învingătorul.
Abia apucase Maimuța să se ascundă sub masă — bucuroasă să petreacă o dată pe seama Vulpoiului — că acesta se şi ivi la adăpostul de frunze al Elefantului.
— Bun găsit şi multumesc pentru poftire.
— Bun sosit. Ospăţul e gata.
Se aşezară la masă. În dreapta scaunului fiecăruia era câte un talger cu un fel de mâncare din care Vulpoiul nu gustase niciodată.
— Ce-i asta? întrebă el.
— Frunză fragedă de oleandru.
Mai mult nu i-a trebuit Vulpoiului să înțeleagă că Elefantul face haz pe socoteala lui. Frunza de oleandru o fi bună de leac, dar la gust e amară. Şi cine a mai pomenit vulpoi să mănânce frunze? Îl chemase ca să-şi râdă de el! Dar se va vedea la urmă cine râde mai bine. Se prefăcu bucuros:
— Frunze de oleandru? Bine se nimerește. Doresc de mult să cunosc felurile din care se înfruptă Înălţimea ta. După cât ai crescut de mare, frunzele astea trebuie să fie foarte hrănitoare. Am să mănânc şi eu, că am rămas scund și aş vrea să mai cresc.
— N-ai mâncat niciodată frunze? se prefăcu mirat Elefantul.
— N-am mâncat. Eu am gusturi proaste. Mănânc numai găini și iepuri.
— Atunci gustă.
Vulpoiul puse botul în talger, ca şi cum s-ar fi pregatit să mănânce. dar se opri...
— Întîi să cinstim un pahar...
— Băutură n-am, zise Elefantul. Şi nici pahare. Eu beau numai apă. Iar paharul meu e trompa.
— Se nimereşte bine, răspunse Vulpoiul. Am adus eu de băut. Cum să fi venit fară plocon la cinstita masă a Înălțimii tale?
Scoase din desagă o carafă cu gâtul lung şi îl îmbie pe Elefant...
— Bea dumneata întâi... Pe urmă o să beau şi eu. Apoi o să mâncăm... Iar dacă zici că nu bei decât apă, încearcă o dată şi licoarea mea, că nici eu n-am mai mâncat frunze, dar am să mă ospatez din prânzul pregătit de Înălţimea ta.
— Să stai sub masă, să vezi, să auzi şi să hotărăşti care e învingătorul.
Abia apucase Maimuța să se ascundă sub masă — bucuroasă să petreacă o dată pe seama Vulpoiului — că acesta se şi ivi la adăpostul de frunze al Elefantului.
— Bun găsit şi multumesc pentru poftire.
— Bun sosit. Ospăţul e gata.
Se aşezară la masă. În dreapta scaunului fiecăruia era câte un talger cu un fel de mâncare din care Vulpoiul nu gustase niciodată.
— Ce-i asta? întrebă el.
— Frunză fragedă de oleandru.
Mai mult nu i-a trebuit Vulpoiului să înțeleagă că Elefantul face haz pe socoteala lui. Frunza de oleandru o fi bună de leac, dar la gust e amară. Şi cine a mai pomenit vulpoi să mănânce frunze? Îl chemase ca să-şi râdă de el! Dar se va vedea la urmă cine râde mai bine. Se prefăcu bucuros:
— Frunze de oleandru? Bine se nimerește. Doresc de mult să cunosc felurile din care se înfruptă Înălţimea ta. După cât ai crescut de mare, frunzele astea trebuie să fie foarte hrănitoare. Am să mănânc şi eu, că am rămas scund și aş vrea să mai cresc.
— N-ai mâncat niciodată frunze? se prefăcu mirat Elefantul.
— N-am mâncat. Eu am gusturi proaste. Mănânc numai găini și iepuri.
— Atunci gustă.
Vulpoiul puse botul în talger, ca şi cum s-ar fi pregatit să mănânce. dar se opri...
— Întîi să cinstim un pahar...
— Băutură n-am, zise Elefantul. Şi nici pahare. Eu beau numai apă. Iar paharul meu e trompa.
— Se nimereşte bine, răspunse Vulpoiul. Am adus eu de băut. Cum să fi venit fară plocon la cinstita masă a Înălțimii tale?
Scoase din desagă o carafă cu gâtul lung şi îl îmbie pe Elefant...
— Bea dumneata întâi... Pe urmă o să beau şi eu. Apoi o să mâncăm... Iar dacă zici că nu bei decât apă, încearcă o dată şi licoarea mea, că nici eu n-am mai mâncat frunze, dar am să mă ospatez din prânzul pregătit de Înălţimea ta.
Elefantul încercă sa bea, dar trompa nu încăpea în gâtul îngust al carafei.
— Aș gusta, dar nu pot.
— Am eu leac și pentru asta! i-o întoarse Vulpoiul. Îți subțiez trompa.
Scoase din desagă o unealtă și se pregăti să facă așa cum a spus.
— Nu te las să-mi pilești trompa, se apără Elefantul. Și nu beau din licoarea domniei tale.
— Atunci nu mănânc nici eu din felul pe care mi l-ai pregătit.
Elefantul n-ar fi voit să strice prietenia cu Vulpoiul, nici să se afle în pădure că nu știuse să-și cinstească oaspetele. Se gândise la o glumă, dar iată că lucrurile ieșeau prost la socoteală.
— Nu vreau să ne certăm. Dar nu pot să beau. Cere-mi altceva. Ce să fac să rămânem prieteni?
Maimuța ieși de sub masă.
— Dacă vrei să rămâneți prieteni, trebuie să te recunoști învins. Și să nu fii supărat pe el, că între voi n-a fost ceartă. A învins cine a fost mai isteț. I-ai pregătit frunze, știind că n-are să le mănânce, iar el ți-a adus o licoare în carafă, știind că n-ai să o poți bea.
— Fie, zise Elefantul, și adăugă voios: Da' eu tot aș vrea să gust din băutura Vulpoiului. Am să sparg carafa, ca să încapă trompa.
— N-ai ce bea! râse Vulpoiul. Carafa e goală. Nici eu n-am ce mânca la ospățul dumitale. Ar râde vulpile din toate pădurile, dacă m-aș apuca să mănânc frunze.
— S-au despărțit rămânând totuși prieteni, încheie Trubadurul. Să fi fost Ursul și Lupul în locul lor, altfel s-ar fi isprăvit lucrurile. Dar Elefantul și Vulpoiul nu erau ca ei.
Ci, amândoi fiind isteți,
Și mucaliți, și șugubeți,
Nici s-au certat, nici s-au mâncat.
Ci, cum v-am spus, s-au împăcat.
Cântară cu toții până târziu. Apoi veni ceasul binefăcător al odihnei. Se duseră la culcușurile lor. Numai Trubadurul veghea. Sta de vorbă cu noaptea și învăța de la ea povestea pe care avea s-o spună a doua zi în amurg.
— Aș gusta, dar nu pot.
— Am eu leac și pentru asta! i-o întoarse Vulpoiul. Îți subțiez trompa.
Scoase din desagă o unealtă și se pregăti să facă așa cum a spus.
— Nu te las să-mi pilești trompa, se apără Elefantul. Și nu beau din licoarea domniei tale.
— Atunci nu mănânc nici eu din felul pe care mi l-ai pregătit.
Elefantul n-ar fi voit să strice prietenia cu Vulpoiul, nici să se afle în pădure că nu știuse să-și cinstească oaspetele. Se gândise la o glumă, dar iată că lucrurile ieșeau prost la socoteală.
— Nu vreau să ne certăm. Dar nu pot să beau. Cere-mi altceva. Ce să fac să rămânem prieteni?
Maimuța ieși de sub masă.
— Dacă vrei să rămâneți prieteni, trebuie să te recunoști învins. Și să nu fii supărat pe el, că între voi n-a fost ceartă. A învins cine a fost mai isteț. I-ai pregătit frunze, știind că n-are să le mănânce, iar el ți-a adus o licoare în carafă, știind că n-ai să o poți bea.
— Fie, zise Elefantul, și adăugă voios: Da' eu tot aș vrea să gust din băutura Vulpoiului. Am să sparg carafa, ca să încapă trompa.
— N-ai ce bea! râse Vulpoiul. Carafa e goală. Nici eu n-am ce mânca la ospățul dumitale. Ar râde vulpile din toate pădurile, dacă m-aș apuca să mănânc frunze.
— S-au despărțit rămânând totuși prieteni, încheie Trubadurul. Să fi fost Ursul și Lupul în locul lor, altfel s-ar fi isprăvit lucrurile. Dar Elefantul și Vulpoiul nu erau ca ei.
Ci, amândoi fiind isteți,
Și mucaliți, și șugubeți,
Nici s-au certat, nici s-au mâncat.
Ci, cum v-am spus, s-au împăcat.
Cântară cu toții până târziu. Apoi veni ceasul binefăcător al odihnei. Se duseră la culcușurile lor. Numai Trubadurul veghea. Sta de vorbă cu noaptea și învăța de la ea povestea pe care avea s-o spună a doua zi în amurg.
