Vulpișor o pedepsește pe Pisică - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Vulpișor o pedepsește pe Pisică", a treisprezecea poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian în care este vorba despre Pisică, care în dorința ei de a se răzbuna pe Vulpoi, îl caută pe Vulpișor și încearcă să-l facă să-i spună unde se ascunde Vulpoiul. Vulpișor nu se încrede în Pisică și îi spune acesteia că nu știe unde se ascunde Vulpoiul, așa că Pisica se hotărăște să-l prindă pe Vulpișor, dar cade în propria capcană.
Citește povestea "Vulpișor o pedepsește pe Pisică" (Vulpișor)
Vulpoiul nu ieșea din vizuină. Pădurea o cerceta Vulpoaica. Ea umbla să afle de la unii și de la alții ce primejdii îl mai pândesc. Știa de la Veveriță că Ursul și Lupul nu se gândeau decât la răzbunare. Rămăseseră în preajma palatului. Iar ca să știe de unde să-l ia pe Vulpoi, dacă Leul nu s-ar mai trezi, o trimise pe Pisică să afle unde se ascunde. Se ducea și Vulpișor după hrană. Crescuse, prinsese puteri, era cutezător. Umblând după ale gurii ajunse dincolo de marginea pădurii, la o vie unde veneau găinile să ciugulească boabele de struguri căzute de pe araci.
Acolo se întâlni cu Pisica.
— Bună vreme, Vulpișor, îl întâmpină aceasta. Tocmai te căutam. Să fim prieteni. Du-mă la Vulpoi, să mă fac prietenă și cu el.
Glasul Pisicii suna plăcut, dar lui Vulpișor nu-i venea să se încreadă. Îl învățase Vulpoiul că sunt unii care se pricep să-și îndulcească vorba și să-și ascundă gândul.
— Te-aș duce, făcu el, prefăcându-se întristat, dar nici eu nu mai dau de urma lui. S-a dus la palat, să-l vindece pe Leu, și nu s-a mai întors. Ce i se va fi întâmplat acolo, nu știu, că n-am aflat.
«Așadar, Vulpoiul nu e în vizuină», își zise Pisica. Bun! Trebuie să afle totuși unde s-a ascuns. Are să-l ia zălog pe Vulpișor. A pus ea într-un loc o capcană. Are să-l priponească acolo. Vulpoiul va afla că Vulpișor e prins, va veni să-l scape și atunci...
— Cum văd, umbli după hrană. Dar ce cauți tocmai la vie? Ah, mi se pare că ghicesc. Ai mânca struguri, dar n-ajungi până la ei. Dacă ne împăcăm, și ne împrietenim, mă cațăr eu pe araci, ciugulesc boabe pârguite, cu zeamă dulce și parfumată și ți le arunc jos. Vrei?
Lui Vulpișor i-ar fi plăcut într-adevăr să mănânce struguri. I se ivise un prilej minunat. De ce n-ar încerca? Ce rău poate să-i facă Pisica ? E mică şi slabă.
— Nu mă crezi? se arăta mirată Pisica. Am spus eu vreodată minciuni?
— Eh... s-a mai întâmplat...
— Să uităm ce s-a întâmplat. Acum nu mint. Aține-te la aracul ăsta. Înfige bine picioarele dinainte... Așa...
Îl făcuse să-și bage picioarele într-o capcană pe care o știa acolo de când ea însăși se prinsese și abia scăpase cu laba julită. Cât s-a lins până s-a vindecat!
— Acum mișcă, dacă poți, îl batjocori Pisica, după ce-l văzu prins.
Lui Vulpișor îi era mai mult rușine decât frică. Ce-o să zică Vulpoiul, când va afla că s-a lăsat prins ca un șoricel? Cum să scape? Și cum s-o pedepsească pe înșelătoare?
Trubadurul se opri din povestit și — așa cum făcea întotdeauna când îi seca izvorul închipuirii — își struni chitara și cântă:
«Așa, Pisica cea haină
L-a prins în laț pe Vulpișor;
El n-avea, bietul, altă vină
Decât c-a fost încrezător.»
— Dar a scăpat? îl întrebă, întrerupându-i cântecul, un om din mulțime.
— Firește. S-a prefăcut nepăsător, ca și cum nici n-ar fi fost prins într-o capcană.
— Eu zic să ne mai odihnim, i-a spus el Pisicii. Voiam tocmai să-ți povestesc o întâmplare cu o pisică și un vulpișor oarecare.
Pisicii îi plăceau poveștile. Iarna sta pe cuptor torcând și trăgea cu urechea la vorbele unora și altora, ca să afle și ea ce-i prin lume. I-ar fi părut rău să nu asculte povestea Vulpișorului. Timp avea destul.
Vulpoiul nu ieșea din vizuină. Pădurea o cerceta Vulpoaica. Ea umbla să afle de la unii și de la alții ce primejdii îl mai pândesc. Știa de la Veveriță că Ursul și Lupul nu se gândeau decât la răzbunare. Rămăseseră în preajma palatului. Iar ca să știe de unde să-l ia pe Vulpoi, dacă Leul nu s-ar mai trezi, o trimise pe Pisică să afle unde se ascunde. Se ducea și Vulpișor după hrană. Crescuse, prinsese puteri, era cutezător. Umblând după ale gurii ajunse dincolo de marginea pădurii, la o vie unde veneau găinile să ciugulească boabele de struguri căzute de pe araci.
Acolo se întâlni cu Pisica.
— Bună vreme, Vulpișor, îl întâmpină aceasta. Tocmai te căutam. Să fim prieteni. Du-mă la Vulpoi, să mă fac prietenă și cu el.
Glasul Pisicii suna plăcut, dar lui Vulpișor nu-i venea să se încreadă. Îl învățase Vulpoiul că sunt unii care se pricep să-și îndulcească vorba și să-și ascundă gândul.
— Te-aș duce, făcu el, prefăcându-se întristat, dar nici eu nu mai dau de urma lui. S-a dus la palat, să-l vindece pe Leu, și nu s-a mai întors. Ce i se va fi întâmplat acolo, nu știu, că n-am aflat.
«Așadar, Vulpoiul nu e în vizuină», își zise Pisica. Bun! Trebuie să afle totuși unde s-a ascuns. Are să-l ia zălog pe Vulpișor. A pus ea într-un loc o capcană. Are să-l priponească acolo. Vulpoiul va afla că Vulpișor e prins, va veni să-l scape și atunci...
— Cum văd, umbli după hrană. Dar ce cauți tocmai la vie? Ah, mi se pare că ghicesc. Ai mânca struguri, dar n-ajungi până la ei. Dacă ne împăcăm, și ne împrietenim, mă cațăr eu pe araci, ciugulesc boabe pârguite, cu zeamă dulce și parfumată și ți le arunc jos. Vrei?
Lui Vulpișor i-ar fi plăcut într-adevăr să mănânce struguri. I se ivise un prilej minunat. De ce n-ar încerca? Ce rău poate să-i facă Pisica ? E mică şi slabă.
— Nu mă crezi? se arăta mirată Pisica. Am spus eu vreodată minciuni?
— Eh... s-a mai întâmplat...
— Să uităm ce s-a întâmplat. Acum nu mint. Aține-te la aracul ăsta. Înfige bine picioarele dinainte... Așa...
Îl făcuse să-și bage picioarele într-o capcană pe care o știa acolo de când ea însăși se prinsese și abia scăpase cu laba julită. Cât s-a lins până s-a vindecat!
— Acum mișcă, dacă poți, îl batjocori Pisica, după ce-l văzu prins.
Lui Vulpișor îi era mai mult rușine decât frică. Ce-o să zică Vulpoiul, când va afla că s-a lăsat prins ca un șoricel? Cum să scape? Și cum s-o pedepsească pe înșelătoare?
Trubadurul se opri din povestit și — așa cum făcea întotdeauna când îi seca izvorul închipuirii — își struni chitara și cântă:
«Așa, Pisica cea haină
L-a prins în laț pe Vulpișor;
El n-avea, bietul, altă vină
Decât c-a fost încrezător.»
— Dar a scăpat? îl întrebă, întrerupându-i cântecul, un om din mulțime.
— Firește. S-a prefăcut nepăsător, ca și cum nici n-ar fi fost prins într-o capcană.
— Eu zic să ne mai odihnim, i-a spus el Pisicii. Voiam tocmai să-ți povestesc o întâmplare cu o pisică și un vulpișor oarecare.
Pisicii îi plăceau poveștile. Iarna sta pe cuptor torcând și trăgea cu urechea la vorbele unora și altora, ca să afle și ea ce-i prin lume. I-ar fi părut rău să nu asculte povestea Vulpișorului. Timp avea destul.
— Dacă mi-o spui, și dacă e frumoasă, îți dau drumul, minți ea. Cum o cheamă pe pisica din povestea ta?
Vulpișor se prefăcu încrezător și-i răspunse cântând:
«Eroii din povestea mea
Sunt doi și ții voi prezenta:
Pisica se numește Minu,
Iar celălalt e Vulpișor.
În taină ei se sfătuiau,
De șoareci albi vorbeau de zor.»
- Șoareci albi? se miră Pisica. Șoarecii albi sunt rari și greu de găsit. Mi se pare că nici nu există.
Avea dreptate să vorbească așa. Pe vremea când se întâmplau cele ce vă povestesc, puțini șoareci aveau blănițe albe. Umblau doar cu ponositele lor de piei cenușii.
- Zici că nu există? zise Vulpişor, înțelegând că minciuna lui o prinsese pe Pisică într-o capcană mai rea decât aceea în care se zbătea el. Cunosc un loc unde trăiesc numai șoareci albi. Carnea lor e mai gustoasă decât a celor de pădure.
- Cunoști un asemenea loc? se miră Pisica, lingându-și botul.
— Sigur. Și te-aș fi dus să vezi, dacă te-ai fi arătat prietenoasă cu mine. Acum nu mai am ce face... Stau în capcană. Dar nu sunt supărat ca m-ai amăgit. Aci am s-o duc bine. Cad de sus boabe pârguite... Am să mă satur de struguri.
Pisica rămase descumpănită. Tare i-ar fi plăcut să mănânce șoareci albi. Dar cum să facă? își prefăcu iar glasul, mieunând prietenos:
— Cu capcana a fost o glumă. N-aveam de gând sa te las aici. Îți dau drumul. Dar mă duci la șoarecii albi?
Vorbind, își făcea socoteala că are să-l mai prindă o dată. Întâi să afle unde e locul cu hrana minunată din care nu gustase până atunci nicio pisică.
— Te duc, sigur, zise Vulpișor, bucuros că tot el avea să se dovedească mai isteț la minte.
Porniră la drum ca niște buni prieteni. Cunoștea și Vulpişor un loc cu o capcană mare, atât de mare că putea să cuprindă și o pisică. Un șoricel de cânepă alb, prins în arcuri, se mișca părând viu și atrăgea în cursă alți șoareci adevărați.
— Aci e orașul șoarecilor albi, zise Vulpişor. Uite unul, și-i arătă ghemotocul de cânepă albă.
— Numai unul? se miră Pisica.
— E paznicul orașului... Veghează să nu pătrundă nimeni între zidurile lui, îngropate în pământ. Dar dacă te strecori binișor, să nu te simtă, și-i bagi dinții în ceafă, îți va fi ușor să intri și să-ți alegi șoareci albi, după poftă: mici și fragezi, mari și rotofei.
Pisica nu stătu pe gânduri. Dar, cum puse o labă, pereții cursei se închiseră în jurul ei. Nu mai era chip să scape.
— Ajută-mă, Vulpişor... se ruga ea. Nu mă lăsa aci...
— Ba aci te las, îi răspunse Vulpişor. Să te scoată Ursul și Lupul, că ești iscoada lor. Se auzi atunci glasul lui Grivei... Pe vremea aceea pisicile încă nu se certaseră cu câinii.
— Grivei, se rugă Pisica, Scapă-mă. N-am făcut niciun rău... M-a închis Vulpişor degeaba.
— Te scot! o încredință Grivei. Dar numai dacă te iei la trântă cu mine. Trebuie să se aleagă odată între noi doi, ca să se știe cine e mai tare. Primești?
— Primesc orice! minți Pisica, grăbită să scape. Dar scoate-mă de aci.
Cum deschise Grivei cușca, Pisica dădu să fugă. Nici nu se gândea să se încaiere. Nu era curajoasă. Punea pe alții să se bată. Dar Grivei se luă după ea, o ajunse din urmă și o scutură să-i ajungă și să-i prisosească. N-a scăpat de colții lui decât sărind într-un copac, unde a rămas până i s-au vindecat rănile.
Vulpișor se prefăcu încrezător și-i răspunse cântând:
«Eroii din povestea mea
Sunt doi și ții voi prezenta:
Pisica se numește Minu,
Iar celălalt e Vulpișor.
În taină ei se sfătuiau,
De șoareci albi vorbeau de zor.»
- Șoareci albi? se miră Pisica. Șoarecii albi sunt rari și greu de găsit. Mi se pare că nici nu există.
Avea dreptate să vorbească așa. Pe vremea când se întâmplau cele ce vă povestesc, puțini șoareci aveau blănițe albe. Umblau doar cu ponositele lor de piei cenușii.
- Zici că nu există? zise Vulpişor, înțelegând că minciuna lui o prinsese pe Pisică într-o capcană mai rea decât aceea în care se zbătea el. Cunosc un loc unde trăiesc numai șoareci albi. Carnea lor e mai gustoasă decât a celor de pădure.
- Cunoști un asemenea loc? se miră Pisica, lingându-și botul.
— Sigur. Și te-aș fi dus să vezi, dacă te-ai fi arătat prietenoasă cu mine. Acum nu mai am ce face... Stau în capcană. Dar nu sunt supărat ca m-ai amăgit. Aci am s-o duc bine. Cad de sus boabe pârguite... Am să mă satur de struguri.
Pisica rămase descumpănită. Tare i-ar fi plăcut să mănânce șoareci albi. Dar cum să facă? își prefăcu iar glasul, mieunând prietenos:
— Cu capcana a fost o glumă. N-aveam de gând sa te las aici. Îți dau drumul. Dar mă duci la șoarecii albi?
Vorbind, își făcea socoteala că are să-l mai prindă o dată. Întâi să afle unde e locul cu hrana minunată din care nu gustase până atunci nicio pisică.
— Te duc, sigur, zise Vulpișor, bucuros că tot el avea să se dovedească mai isteț la minte.
Porniră la drum ca niște buni prieteni. Cunoștea și Vulpişor un loc cu o capcană mare, atât de mare că putea să cuprindă și o pisică. Un șoricel de cânepă alb, prins în arcuri, se mișca părând viu și atrăgea în cursă alți șoareci adevărați.
— Aci e orașul șoarecilor albi, zise Vulpişor. Uite unul, și-i arătă ghemotocul de cânepă albă.
— Numai unul? se miră Pisica.
— E paznicul orașului... Veghează să nu pătrundă nimeni între zidurile lui, îngropate în pământ. Dar dacă te strecori binișor, să nu te simtă, și-i bagi dinții în ceafă, îți va fi ușor să intri și să-ți alegi șoareci albi, după poftă: mici și fragezi, mari și rotofei.
Pisica nu stătu pe gânduri. Dar, cum puse o labă, pereții cursei se închiseră în jurul ei. Nu mai era chip să scape.
— Ajută-mă, Vulpişor... se ruga ea. Nu mă lăsa aci...
— Ba aci te las, îi răspunse Vulpişor. Să te scoată Ursul și Lupul, că ești iscoada lor. Se auzi atunci glasul lui Grivei... Pe vremea aceea pisicile încă nu se certaseră cu câinii.
— Grivei, se rugă Pisica, Scapă-mă. N-am făcut niciun rău... M-a închis Vulpişor degeaba.
— Te scot! o încredință Grivei. Dar numai dacă te iei la trântă cu mine. Trebuie să se aleagă odată între noi doi, ca să se știe cine e mai tare. Primești?
— Primesc orice! minți Pisica, grăbită să scape. Dar scoate-mă de aci.
Cum deschise Grivei cușca, Pisica dădu să fugă. Nici nu se gândea să se încaiere. Nu era curajoasă. Punea pe alții să se bată. Dar Grivei se luă după ea, o ajunse din urmă și o scutură să-i ajungă și să-i prisosească. N-a scăpat de colții lui decât sărind într-un copac, unde a rămas până i s-au vindecat rănile.
Citește toate poveștile din volumul Vulpișor de Sergiu Milorian
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
