Vulpișor: Ca la șezătoare - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Ca la șezătoare", a optsprezecea poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian în care aflăm că Veverița a fost invitată la ospățul Vulpoiului și cum ea află multe lucruri, se simte datoare să-și înveselească gazdele cu o poveste despre un lup care are o problemă cu o barză. Apoi vine și rândul lui Vulpișor să spună o poveste și este o poveste tot despre un lup care are o problemă cu un câine de la stână.
Citește povestea "Ca la șezătoare" (Vulpișor)
Ospățului îmbelșugat îi stă bine cu veselia, iar comesenii sunt cu atât mai prețuiți, cu cât știu să povestească întâmplări culese de pe unde au umblat, ca să învețe și pe alții cum merge rânduiala lumii. Câte nu știe o veveriță! Tot stând pe sus, printre crengi. adesea nevăzută și nesimțită, aude ce se șoptește și ce se petrece la umbra copacilor. Bucuroasă că fusese poftită la ospățul Vulpoiului, se simți datoare să-și înveselească gazdele, povestindu-le ce văzuse și auzise.
— Știu o întâmplare cu un lup, zise ea.
— Cu jupânul Lup, care nu ne dă pace nouă?
— Nu cu el. Cu altul. Dar seamănă leit cu el. Lupii, dacă-i pui alături, nu-i poți deosebi unul de celălalt. Numai că lupul din povestea mea nu trăiește în pădurea asta. Cred că nu mai trăiește de loc. E un lup care a fost odată ca niciodată... Mâncase un miel și-i rămăsese un os în gât. Ar fi murit, dacă o barză cu ciocul lung nu i l-ar fi scos, ca un vraci priceput ce era. Dar barza aflase cât e lupul de hain și, înainte de a-l ajuta, voi să fie sigură că nu-i va face vreun rău.
— Nicio grijă, o liniști lupul cu glas înecat. Eu sunt altfel decât alții din neamul meu. Nici mielul nu l-aș fi mâncat, dacă nu mi s-ar fi băgat cu sila în gură.
— Nu te cred, făcu barza. Cine a mai pomenit vreodată să intre mielul singur in gura lupului?
— Așa a fost cum, îți spun...
— Cum adică? Spune-mi cum s-a întâmplat, ca să aflu și să mă minunez. Povestește-mi, dacă vrei să te cred.
— Acum nu pot, că mă înec. Scoate-mi osul și-ți spun. Scoate-mi-l. Te voi răsplăti și-ți voi rămâne prieten toată viața.
Barza s-a încrezut în vorba lui, dar lupul, când s-a văzut scăpat, nici n-a mai vrut să știe de făgăduiala dată.
— Sunt grăbit. Mă așteaptă niște oi grase la stână.
— Nu așa ne-a fost învoiala, se supără barza. Adineauri, când abia îți trăgeai sufletul, ziceai că...
— Ce ziceam? se supără lupul. Cum să fi zis ceva cu osul în gât? N-am zis nimic. și te poftesc să nu mă mai ții de vorbă. Piei din fața mea, până nu mă supăr!
— Așa-mi vorbești? răspunse barza nemulțumită. Asta ți-e răsplata?
— Răsplată? Ai stat cu ciocul în gura mea. Ce răsplată mai mare vrei, după ce te las să pleci teafără? Dacă mai zăbovești, n-are să-ți placă.
— Nu mai zăbovesc, zise barza, luându-și zborul. Dar să știi că am să țin minte și n-am să mă mai înduioșez altă dată de strigătele de ajutor ale vreunui lup.
Ascultând întâmplarea povestită de Veveriță, Vulpișor alcătuise în minte niște stihuri și se grăbi să le spună în auzul tuturor:
«Asa sunt unii la nevoie.
Promit să-ți facă orice voie,
Dar după ce i-ai ajutat,
Boieru-i altul, s-a schimbat!»
Toți cei de față îl lăudară pe Vulpișor pentru vorbele lui pline de tâlc. Când se făcu liniște, Vulpișor mai zise:
— Nu s-a purtat cinstit lupul. Barza n-ar fi trebuit să-l creadă.
— N-are nicio vină. Era o barză tânără. Nu aflase vorba care umblă prin lume, cum că lupul își schimbă părul, dar năravul ba. Dacă ar fi știut, nu s-ar fi lăsat ademenită de făgăduiala lupului.
— Știu o întâmplare cu un lup, zise ea.
— Cu jupânul Lup, care nu ne dă pace nouă?
— Nu cu el. Cu altul. Dar seamănă leit cu el. Lupii, dacă-i pui alături, nu-i poți deosebi unul de celălalt. Numai că lupul din povestea mea nu trăiește în pădurea asta. Cred că nu mai trăiește de loc. E un lup care a fost odată ca niciodată... Mâncase un miel și-i rămăsese un os în gât. Ar fi murit, dacă o barză cu ciocul lung nu i l-ar fi scos, ca un vraci priceput ce era. Dar barza aflase cât e lupul de hain și, înainte de a-l ajuta, voi să fie sigură că nu-i va face vreun rău.
— Nicio grijă, o liniști lupul cu glas înecat. Eu sunt altfel decât alții din neamul meu. Nici mielul nu l-aș fi mâncat, dacă nu mi s-ar fi băgat cu sila în gură.
— Nu te cred, făcu barza. Cine a mai pomenit vreodată să intre mielul singur in gura lupului?
— Așa a fost cum, îți spun...
— Cum adică? Spune-mi cum s-a întâmplat, ca să aflu și să mă minunez. Povestește-mi, dacă vrei să te cred.
— Acum nu pot, că mă înec. Scoate-mi osul și-ți spun. Scoate-mi-l. Te voi răsplăti și-ți voi rămâne prieten toată viața.
Barza s-a încrezut în vorba lui, dar lupul, când s-a văzut scăpat, nici n-a mai vrut să știe de făgăduiala dată.
— Sunt grăbit. Mă așteaptă niște oi grase la stână.
— Nu așa ne-a fost învoiala, se supără barza. Adineauri, când abia îți trăgeai sufletul, ziceai că...
— Ce ziceam? se supără lupul. Cum să fi zis ceva cu osul în gât? N-am zis nimic. și te poftesc să nu mă mai ții de vorbă. Piei din fața mea, până nu mă supăr!
— Așa-mi vorbești? răspunse barza nemulțumită. Asta ți-e răsplata?
— Răsplată? Ai stat cu ciocul în gura mea. Ce răsplată mai mare vrei, după ce te las să pleci teafără? Dacă mai zăbovești, n-are să-ți placă.
— Nu mai zăbovesc, zise barza, luându-și zborul. Dar să știi că am să țin minte și n-am să mă mai înduioșez altă dată de strigătele de ajutor ale vreunui lup.
Ascultând întâmplarea povestită de Veveriță, Vulpișor alcătuise în minte niște stihuri și se grăbi să le spună în auzul tuturor:
«Asa sunt unii la nevoie.
Promit să-ți facă orice voie,
Dar după ce i-ai ajutat,
Boieru-i altul, s-a schimbat!»
Toți cei de față îl lăudară pe Vulpișor pentru vorbele lui pline de tâlc. Când se făcu liniște, Vulpișor mai zise:
— Nu s-a purtat cinstit lupul. Barza n-ar fi trebuit să-l creadă.
— N-are nicio vină. Era o barză tânără. Nu aflase vorba care umblă prin lume, cum că lupul își schimbă părul, dar năravul ba. Dacă ar fi știut, nu s-ar fi lăsat ademenită de făgăduiala lupului.
- Știu și eu o poveste, zise Vulpișor. O poveste mai frumoasă ca a Veveriței. Mi-a spus-o o data un câine, Grivei pe nume. O știa de la bunicul lui, care fusese pândar la stână. E tot cu un lup hain și mincinos. Dar acesta n-a scăpat cu pielea întreagă... Să vedeți cum a fost. Lupul se prinsese într-o capcană și urla după ajutor. Uuu... uuu... Până departe se auzeau urletele lui. Grivei, care trecea pe acolo, se opri.
— Ți s-a înfundat, jupâne. Așa pățește cine umblă pe unde n-are ce căuta.
— Grivel, se rugă lupul, ajută-mă, prietene.
— Prieteni, noi ? N-am fost niciodată prieteni. Tu umbli să furi oile de la stână, iar eu le păzesc. Cum să fi fost prieteni?
- N-am fost... dar am putea fi, stărui lupul. Dacă mă scoți din blestemata asta de capcană, nu mai mănânc niciodată carne de oaie sau de miel.
— Nu te cred. Vorbești așa pentru că ești la strâmtoare. Dar dacă-ți dau drumul, altfel o să vorbești.
- Îndură-te... se rugă Lupul. Am să-mi țin făgăduiala.
— Bine ar fi... Bine ar fi să te faci lup de treabă. Dar parcă nu-mi vine a crede.
— Mă jur!
— Bine. 0 să-ți dau drumul. Dar dacă te prind că ai umblat cu vicleșug, n-o să-ti placă ce ai să pați.
Deschise capcana și-l eliberă. Lupul avea laba julită. Se linse și făcu câțiva pași.
— Caută o frunză de leac și oblojește-te, îl sfătui Grivei.
— N-am nevoie de oblojeală, răspunse lupul aspru și se pregăti de drum. Mă grăbesc spre casă. Mă așteaptă lupoaica.
— Stai, lupule! Nu pleca. Mi-am prins laba în capcana din care ai scăpat tu. E rândul tău să mă ajuți.
— Eu să te ajut? zise lupul cu răutate. Eu să te scap din capcană? Nici nu mă gândesc. Dau fuga la stână. Acum, când pândarul e prins, cine să mă mai oprească să dijmuiesc oile și mieii?
— Prietene! îl rugă Grivei.
— Prieten? îi întoarse vorba lupul. Nici nu vreau să te cunosc. Ai să stai în capcană până-ți vor ieși coastele prin piele.
La vorbele astea, Grivei, care se prefăcuse că e prins, sări și-l apucă de ceafă. Lupul, luat pe nepusă masă, nu mai avu cum să se apere. Grivei îl izbi de pământ și-i trecu o funie pe după gât:
— Te duc la stână, să te judece baciul după legea lui. Te duc legat, ca pe un hoț și un mincinos ce ești. Să nu încerci să scapi, că mie nu mi-e frică de colții tăi. Am și eu colți! Și n-ai să fii primul lup față de care m-am dovedit mai puternic...
— Dar nu ne-ai spus ce-a pățit lupul de la baci? voi să știe Veverița.
— Ce-a pățit nu știu. Atât am aflat că din blana lupului și-a făcut baciul cojoc de iarnă, răspunse zâmbind Vuipișor. Și bucuros că dusese la capăt o întâmplare pe care abia o scornise, isprăvi cântând:
«Pe barză lupul o mințit-o,
Dar până la urmă o pățit-o:
Căci cu Grivei i s-a-nfundat;
Astfel cu toți am învățat
Că totdeauna mincinosul
S-alege numai cu ponosul.»
— Ți s-a înfundat, jupâne. Așa pățește cine umblă pe unde n-are ce căuta.
— Grivel, se rugă lupul, ajută-mă, prietene.
— Prieteni, noi ? N-am fost niciodată prieteni. Tu umbli să furi oile de la stână, iar eu le păzesc. Cum să fi fost prieteni?
- N-am fost... dar am putea fi, stărui lupul. Dacă mă scoți din blestemata asta de capcană, nu mai mănânc niciodată carne de oaie sau de miel.
— Nu te cred. Vorbești așa pentru că ești la strâmtoare. Dar dacă-ți dau drumul, altfel o să vorbești.
- Îndură-te... se rugă Lupul. Am să-mi țin făgăduiala.
— Bine ar fi... Bine ar fi să te faci lup de treabă. Dar parcă nu-mi vine a crede.
— Mă jur!
— Bine. 0 să-ți dau drumul. Dar dacă te prind că ai umblat cu vicleșug, n-o să-ti placă ce ai să pați.
Deschise capcana și-l eliberă. Lupul avea laba julită. Se linse și făcu câțiva pași.
— Caută o frunză de leac și oblojește-te, îl sfătui Grivei.
— N-am nevoie de oblojeală, răspunse lupul aspru și se pregăti de drum. Mă grăbesc spre casă. Mă așteaptă lupoaica.
— Stai, lupule! Nu pleca. Mi-am prins laba în capcana din care ai scăpat tu. E rândul tău să mă ajuți.
— Eu să te ajut? zise lupul cu răutate. Eu să te scap din capcană? Nici nu mă gândesc. Dau fuga la stână. Acum, când pândarul e prins, cine să mă mai oprească să dijmuiesc oile și mieii?
— Prietene! îl rugă Grivei.
— Prieten? îi întoarse vorba lupul. Nici nu vreau să te cunosc. Ai să stai în capcană până-ți vor ieși coastele prin piele.
La vorbele astea, Grivei, care se prefăcuse că e prins, sări și-l apucă de ceafă. Lupul, luat pe nepusă masă, nu mai avu cum să se apere. Grivei îl izbi de pământ și-i trecu o funie pe după gât:
— Te duc la stână, să te judece baciul după legea lui. Te duc legat, ca pe un hoț și un mincinos ce ești. Să nu încerci să scapi, că mie nu mi-e frică de colții tăi. Am și eu colți! Și n-ai să fii primul lup față de care m-am dovedit mai puternic...
— Dar nu ne-ai spus ce-a pățit lupul de la baci? voi să știe Veverița.
— Ce-a pățit nu știu. Atât am aflat că din blana lupului și-a făcut baciul cojoc de iarnă, răspunse zâmbind Vuipișor. Și bucuros că dusese la capăt o întâmplare pe care abia o scornise, isprăvi cântând:
«Pe barză lupul o mințit-o,
Dar până la urmă o pățit-o:
Căci cu Grivei i s-a-nfundat;
Astfel cu toți am învățat
Că totdeauna mincinosul
S-alege numai cu ponosul.»
Citește toate poveștile din volumul Vulpișor de Sergiu Milorian
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT