Vulpișor: Ospățul de sub plop - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Ospățul de sub plop", a unsprezecea poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian în care este vorba despre Vulpișor, care află de la un cârcăiac că Vulpoiul a fost închis în celula din Plop. El apelează la istețimea Veveriței pentru a-l învăța și a face un plan împreună pentru a-l elibera pe tatăl său din turnul din plop. Vulpișor, Vulpoaica și Veverița pleacă către plop și cu planul făcut, reușesc să-l elibereze pe Vulpoi din celulă, însă pentru că Ursul, Lupul și Pisica voiau să facă un ospăț chiar sub plop pentru a-i face în necaz Vulpoiului, Vulpișor cere permisiunea pentru a rămâne în urmă și a se răzbuna pe cei trei petrecăreți.
Citește povestea "Ospățul de sub plop" (Vulpișor)
Vulpișor prinsese o găină golașe și se ducea grăbit spre casă, nerăbdător să-i povestească Vulpoiului cum se târâse pe burtă, cum o ochise, cum s-a repezit dintr-o singură zvâcnitură și i-a înfipt dinții în ceafă. Găina nici n-a mai avut timp să cârâie a primejdie. Până să priceapă ce i se întâmplă, s-a trezit în desagă. Răsuna pădurea de glasul lui Vulpișor, iar Vulpoaicei îi creștea inima auzindu-l cântând:
«Trece Vulpișor cel mic,
O fi mic, dar e voinic,
Nu se teme de nimic.»
Vestea cea rea le-o aduse un cârcăiac. Văzuse cum fusese închis Vulpoiul și-i păruse rău, căci îl îngăduia în ungherele întunecate ale vizuinii. Avea să umble mult cu cele patruzeci de picioare ale lui până va găsi vreun adăpost tot atât de bun. Vulpea îl liniști. Va fi bine-venit în vizuină. Să poftească oricând. Dar acum să spună repede. Ce știe? Ce s-a întâmplat?
Cârcăiacul era tăcut de felul lui. Nu-i plăcea vorba lungă. Le povesti repede ce văzuse și încheie:
— Vulpoiul trăiește. Și chiar dacă l-au închis în turn, tot scapă el...
Cât a vorbit Cârcăiacul, Vulpișor a chibzuit adânc. Îl învățase o dată Vulpoiul, și nu uitase de atunci, că pripeala și spaima nu sunt bune la nimic. Numai chibzuiala te scapă de greu. Te mai scapă și prietenii, dacă sunt buni și credincioși.
Își aduse aminte de Veveriță. Are s-o cheme și are să se sfătuiască cu ea.
Veverița nu era departe. Când se auzi chemată de Vulpișor, lăsă joaca și alergă la el.
— Vreau să-l ajut pe tăticul, zise Vulpișor. Dar cum să fac? Învață-mă.
Veverița nu era numai șugubeață. Era și înțeleaptă. Știa o sumedenie de vorbe cu tâlc, pe care le spunea tocmai atunci când era nevoie de ele.
— Zici că vrei să-l scapi pe Vulpoi ? Voința e putere mare. Dacă vrei, atunci treaba e pe jumătate făcută. Te ajut și eu. Numai să asculți și să faci ce-ți spun.
— Fac orice, cât de greu, se legă Vulpișor.
— Nici eu nu mă dau înapoi de la nimic, zise Vulpoaica.
— Atunci să mergem la rădăcina plopului cu turnul. Acolo vă spun eu ce trebuie să faceți.
— Ba să ne spui chiar acum, stărui Vulpișor.
Veverița îi făcu pe plac. Ceea ce punea ea la cale îi plăcu atât de mult, încât își uitase supărarea și cânta. De când se făcuse mare, luase deprinderea stihuitului. Porni spre plop cântând:
«Îl scot din turn pe Vulpoi,
Cât ai zice unu-doi.»
— Ușurel, Vulpișor, îl sfătui Veverița. întâi să faci isprava și numai după aceea să vorbești despre ceea ce ai făcut.
Ajunseră și se încredințară că totul era întocmai cum le povestise Cârcăiacul. De jos se vedea cușca cu gratii. La rădăcina plopului, pe trei butuci, sta întinsă o masă, parcă așteptând oaspeții.
— Masa au pregătit-o după ce l-au închis, îi lămuri Cârcăiacul. Îl luaseră cu ei, ca să fie de față. Vor să se ospăteze aci, sub ochii Vulpoiului, și să-l batjocorească. S-au dus după merinde. Trebuie să sosească.
— Atunci să ne grăbim, hotărî Veverița.
«Trece Vulpișor cel mic,
O fi mic, dar e voinic,
Nu se teme de nimic.»
Vestea cea rea le-o aduse un cârcăiac. Văzuse cum fusese închis Vulpoiul și-i păruse rău, căci îl îngăduia în ungherele întunecate ale vizuinii. Avea să umble mult cu cele patruzeci de picioare ale lui până va găsi vreun adăpost tot atât de bun. Vulpea îl liniști. Va fi bine-venit în vizuină. Să poftească oricând. Dar acum să spună repede. Ce știe? Ce s-a întâmplat?
Cârcăiacul era tăcut de felul lui. Nu-i plăcea vorba lungă. Le povesti repede ce văzuse și încheie:
— Vulpoiul trăiește. Și chiar dacă l-au închis în turn, tot scapă el...
Cât a vorbit Cârcăiacul, Vulpișor a chibzuit adânc. Îl învățase o dată Vulpoiul, și nu uitase de atunci, că pripeala și spaima nu sunt bune la nimic. Numai chibzuiala te scapă de greu. Te mai scapă și prietenii, dacă sunt buni și credincioși.
Își aduse aminte de Veveriță. Are s-o cheme și are să se sfătuiască cu ea.
Veverița nu era departe. Când se auzi chemată de Vulpișor, lăsă joaca și alergă la el.
— Vreau să-l ajut pe tăticul, zise Vulpișor. Dar cum să fac? Învață-mă.
Veverița nu era numai șugubeață. Era și înțeleaptă. Știa o sumedenie de vorbe cu tâlc, pe care le spunea tocmai atunci când era nevoie de ele.
— Zici că vrei să-l scapi pe Vulpoi ? Voința e putere mare. Dacă vrei, atunci treaba e pe jumătate făcută. Te ajut și eu. Numai să asculți și să faci ce-ți spun.
— Fac orice, cât de greu, se legă Vulpișor.
— Nici eu nu mă dau înapoi de la nimic, zise Vulpoaica.
— Atunci să mergem la rădăcina plopului cu turnul. Acolo vă spun eu ce trebuie să faceți.
— Ba să ne spui chiar acum, stărui Vulpișor.
Veverița îi făcu pe plac. Ceea ce punea ea la cale îi plăcu atât de mult, încât își uitase supărarea și cânta. De când se făcuse mare, luase deprinderea stihuitului. Porni spre plop cântând:
«Îl scot din turn pe Vulpoi,
Cât ai zice unu-doi.»
— Ușurel, Vulpișor, îl sfătui Veverița. întâi să faci isprava și numai după aceea să vorbești despre ceea ce ai făcut.
Ajunseră și se încredințară că totul era întocmai cum le povestise Cârcăiacul. De jos se vedea cușca cu gratii. La rădăcina plopului, pe trei butuci, sta întinsă o masă, parcă așteptând oaspeții.
— Masa au pregătit-o după ce l-au închis, îi lămuri Cârcăiacul. Îl luaseră cu ei, ca să fie de față. Vor să se ospăteze aci, sub ochii Vulpoiului, și să-l batjocorească. S-au dus după merinde. Trebuie să sosească.
— Atunci să ne grăbim, hotărî Veverița.
Îl luă în cârcă pe Vulpișor și se cățără cu el până la turn.
— Eu te țiu. Tu roade gratiile cu dinții, îl învăță ea.
Îl dureau dinții și gingiile, dar izbuti să rupă gratiile făcute din lemn tare. Vulpoiul era liber.
— Cum îl dăm jos? întrebă Vulpișor, știind că Vulpoiul nu poate nici sări ca pisica de la înălțimi, și nici să se cațere.
— Îl iau eu în cârcă și-l cobor, zise Veverița, apoi mă sui iar și te dau jos pe tine.
Cum se văzu între ai lui, Vulpoiul se grăbi să-i mulțumească Veveriței.
— Cine să te fi ajutat, dacă nu eu? Doar suntem prieteni. Se adresă apoi lui Vulpișor: Acum treaba e făcută. Poți să te bucuri.
Vulpișor nu se lăsă rugat. Se da tumba cântând.
Vulpoiul, Vulpoaica și Veverița se bucurau de voia bună a lui Vulpișor. Cârcăiacul însă sta tăcut. Poate ca ar fi râs și el, dar își aduse aminte că gândacii încă nu învățaseră să râdă. Se bucura într-un fel pe care nu vi-l pot spune, fiindcă nici eu nu știu cum se bucură gândacii.
— Ar fi bine să plecați... spuse tot el, grijuliu. În curând trebuie să sosească vrăjmașii.
— Tăticule, mămico, se rugă Vulpișor cu ochii sticlind, duceți-vă, dar pe mine vă rog să mă mai lăsați aici. Am eu ceva de gând. Nu vă spun ce anume. Să n-aveți grijă. Mie n-are să mi se întâmple nimic. Dar Ursul, Lupul și Pisica își vor aduce aminte multă vreme de ospățul de sub plop.
Vulpoiul și Vulpoaica se hotărâră să-i facă pe plac. Le plăcea și lor să se arate Vulpișor mai strașnic decât cei trei vrăjmași. Rugară totuși pe Veveriță să stea cățărată în copac, ca să vadă și să le dea de știre dacă i s-ar întâmpla vreun rău. Apoi plecară, cu Cârcăiacul după ei.
Vulpișor rămase singur. Era sprinten și voios. Își aștepta vrăjmașii cântând:
«Hai, veniți la masa mare,
Încărcată cu mâncare.»
Din copac, Veverița îi dădu de veste:
— Vin... se apropie... Ascunde-te,..
Vulpișor se vârî sub masă. Tocmai la timp, căci Ursul, Lupul și Pisica sosiră, se apucară să-și deșerte desagii și numaidecât se așezară la ospăț.
— Nu poftești la masă, jupâne Vulpoi? strigă în batjocură Pisica, privind spre cușca din vârful plopului. Vino... vino dacă poți.
De unde să știe ea că în turn nu era nimeni? Gratiile erau la locul lor. De jos nu se vedea că fuseseră pilite cu dinții.
Începură să se ospăteze, bucuroși că-l știau neputincios și silit să le rabde batjocura.
— Am să vă pun o întrebare, făcu Ursul ca la șezătoare, ducând la gură un fagure de miere. Toate apele au nisip. Dar este una care n-are. O știți?
— Eu n-o știu, zise Lupul înghițând o halcă de miel.
— Nici eu, mieună Pisica, lingându-se pe bot după ce băuse tot laptele dulce dintr-un blid.
— Poate că știe Vulpoiul, zise Ursul, și se ridică în două labe, ca să se uite spre turn. Ehei, Vulpoiule... știi o apă fără nisip?
Nu veni niciun răspuns.
— Nu știi? strigă Ursul. Degeaba te lauzi că ești isteț la minte. Să ți-o spun eu: apa care n-are nisip e lacrima pe care o verși de când te-am închis în turn.
Se sculară citeșitrei de la masă, hohotind, și se apucară să joace în jurul plopului.
«Râdeți, răilor, își spuse Vulpișor ieșind din ascunzătoare și săltându-se pe labele din urmă, ca să ajungă în dreptul mesei. Râdeți! Dar o să învățați îndată că cine râde la urmă râde mai bine». Trase un iepure din cei trei aduși de Lup, îl băgă în traistă și se ascunse iar:
Hora în răstimp se isprăvise. Cei trei se așezară iar.
— Am adus trei iepuri! se miră Lupul. Cine mi-a luat un iepure? Ursule, tu mi l-ai mâncat?
— Nu știu nimic, se miră învinovățitul. Mă bănuiești degeaba. Poate Pisica.
— N-am luat niciun iepure, se apără smiorcăind Pisica, știind ce ar putea păți dacă bănuiala ar cădea asupra ei. Nici nu-mi trebuie. Ai mai văzut vreodată pisică să mănânce iepure? Tot Ursul l-o fi luat.
— Eu te țiu. Tu roade gratiile cu dinții, îl învăță ea.
Îl dureau dinții și gingiile, dar izbuti să rupă gratiile făcute din lemn tare. Vulpoiul era liber.
— Cum îl dăm jos? întrebă Vulpișor, știind că Vulpoiul nu poate nici sări ca pisica de la înălțimi, și nici să se cațere.
— Îl iau eu în cârcă și-l cobor, zise Veverița, apoi mă sui iar și te dau jos pe tine.
Cum se văzu între ai lui, Vulpoiul se grăbi să-i mulțumească Veveriței.
— Cine să te fi ajutat, dacă nu eu? Doar suntem prieteni. Se adresă apoi lui Vulpișor: Acum treaba e făcută. Poți să te bucuri.
Vulpișor nu se lăsă rugat. Se da tumba cântând.
Vulpoiul, Vulpoaica și Veverița se bucurau de voia bună a lui Vulpișor. Cârcăiacul însă sta tăcut. Poate ca ar fi râs și el, dar își aduse aminte că gândacii încă nu învățaseră să râdă. Se bucura într-un fel pe care nu vi-l pot spune, fiindcă nici eu nu știu cum se bucură gândacii.
— Ar fi bine să plecați... spuse tot el, grijuliu. În curând trebuie să sosească vrăjmașii.
— Tăticule, mămico, se rugă Vulpișor cu ochii sticlind, duceți-vă, dar pe mine vă rog să mă mai lăsați aici. Am eu ceva de gând. Nu vă spun ce anume. Să n-aveți grijă. Mie n-are să mi se întâmple nimic. Dar Ursul, Lupul și Pisica își vor aduce aminte multă vreme de ospățul de sub plop.
Vulpoiul și Vulpoaica se hotărâră să-i facă pe plac. Le plăcea și lor să se arate Vulpișor mai strașnic decât cei trei vrăjmași. Rugară totuși pe Veveriță să stea cățărată în copac, ca să vadă și să le dea de știre dacă i s-ar întâmpla vreun rău. Apoi plecară, cu Cârcăiacul după ei.
Vulpișor rămase singur. Era sprinten și voios. Își aștepta vrăjmașii cântând:
«Hai, veniți la masa mare,
Încărcată cu mâncare.»
Din copac, Veverița îi dădu de veste:
— Vin... se apropie... Ascunde-te,..
Vulpișor se vârî sub masă. Tocmai la timp, căci Ursul, Lupul și Pisica sosiră, se apucară să-și deșerte desagii și numaidecât se așezară la ospăț.
— Nu poftești la masă, jupâne Vulpoi? strigă în batjocură Pisica, privind spre cușca din vârful plopului. Vino... vino dacă poți.
De unde să știe ea că în turn nu era nimeni? Gratiile erau la locul lor. De jos nu se vedea că fuseseră pilite cu dinții.
Începură să se ospăteze, bucuroși că-l știau neputincios și silit să le rabde batjocura.
— Am să vă pun o întrebare, făcu Ursul ca la șezătoare, ducând la gură un fagure de miere. Toate apele au nisip. Dar este una care n-are. O știți?
— Eu n-o știu, zise Lupul înghițând o halcă de miel.
— Nici eu, mieună Pisica, lingându-se pe bot după ce băuse tot laptele dulce dintr-un blid.
— Poate că știe Vulpoiul, zise Ursul, și se ridică în două labe, ca să se uite spre turn. Ehei, Vulpoiule... știi o apă fără nisip?
Nu veni niciun răspuns.
— Nu știi? strigă Ursul. Degeaba te lauzi că ești isteț la minte. Să ți-o spun eu: apa care n-are nisip e lacrima pe care o verși de când te-am închis în turn.
Se sculară citeșitrei de la masă, hohotind, și se apucară să joace în jurul plopului.
«Râdeți, răilor, își spuse Vulpișor ieșind din ascunzătoare și săltându-se pe labele din urmă, ca să ajungă în dreptul mesei. Râdeți! Dar o să învățați îndată că cine râde la urmă râde mai bine». Trase un iepure din cei trei aduși de Lup, îl băgă în traistă și se ascunse iar:
Hora în răstimp se isprăvise. Cei trei se așezară iar.
— Am adus trei iepuri! se miră Lupul. Cine mi-a luat un iepure? Ursule, tu mi l-ai mâncat?
— Nu știu nimic, se miră învinovățitul. Mă bănuiești degeaba. Poate Pisica.
— N-am luat niciun iepure, se apără smiorcăind Pisica, știind ce ar putea păți dacă bănuiala ar cădea asupra ei. Nici nu-mi trebuie. Ai mai văzut vreodată pisică să mănânce iepure? Tot Ursul l-o fi luat.
— Îndrăznești să mă învinovățești pe mine? se supără Ursul, ciocănind-o cu laba lui grea.
Lupul sări s-o scape, că-i ținuse partea, dar nu i-a fost ușor. Ursul îl plesni. Voind să se apere, îl mușcă pe Urs și primi la rândul său o zgârietură strașnică de la Pisică. În învălmășeală, nu se mai știa cine în cine dă, cine pe cine mușcă.
Vulpișor nici nu aștepta altceva. Se ridică iar și trase cei doi iepuri care mai rămăseseră, Mai trase brânza și fagurii, golind masa de toate bucatele. Tocmai când apucase iar să se ascundă, cu traista doldora de merinde, cearta comesenilor se potolise.
— Poate că n-au fost trei... Voi fi greșit la numărat, zise Lupul. De ce să ne certăm?
— Chiar asa! zise Ursul. Am venit să petrecem, nu să ne supărăm.
Se așezară, dar nu mică le-a fost mirarea văzând că pe masă nu mai era nimic.
— Cine mi-a mâncat fagurii de miere? țipă ca mușcat Ursul. Erau toți aici și nu mai e niciunul.
— Unde mi-e brânza? mieună Pisica.
— Mai erau doi iepurași... se văită Lupul. I-ați văzut și voi.
Iar se încăierară. Lupul îl învinovăți pe Urs că i-a ascuns iepurii, ca să-i mănânce numai el. Ursul se arătă încredințat că Pisica i-a mâncat fagurii. Pisica se jura că unul sau celălalt i-a furat brânza. Până să se dezmeticească ei, Vulpișor se strecură cu desagă cu tot, și o întinse la drum spre vizuină. Comesenii făceau atâta larmă, că nici nu-l simțiră plecând, tot asa cum nu-l simțiseră când le golise masa...
Încăierarea era în toi când se ivi Elefantul. Umblase să-i caute și aflând unde sunt venise repede să-i găsească.
— Ce-i cu voi? le strigă el. De ce vă certați?
— Ursul e de vină, sări Lupul. Mi-a mâncat iepurii.
— Chiar așa! făcu Pisica, bucuroasă că n-o învinovățise pe ea.
— Mi-a luat fagurii și tot pe mine mă scoate vinovat! strigă Ursul, gata să sară iar la Lup.
— Vă certați pentru mâncare și nu știți că Lăcomia sa Leul s-a îmbolnăvit! N-auziți goarna? Pieriți din ochii mei! Risipiți-vă în pădure și dați tuturor de veste. Cine îl vindecă pe Lăcomia sa primește răsplată mare.
— Îl vindec eu, sări Ursul, dar să mă pună vătaf peste albine.
— Ba eu îl vindec, zise Lupul. Și n-am să-i cer lucru mare. Câte o oaie pe zi.
— Eu mă pricep la ierburi de leac. se lăudă Pisica. Dacă mă face mai mare peste șoareci, îl scap.
— Nu mai la plată vă e gândul! se supără Elefantul. Fie. Dar să știți că cine încearcă să-l vindece și nu izbutește va fi pus la pedeapsă grea.
Vorbele Elefantului căzură ca trăsnetul.
— Eu am zis numai așa... își luă seama Ursul.
— Așa ai zis, așa să faci! sări Lupul, bucuros să-l vadă pedepsit pe Urs.
— Să-l vindece Pisica, strigă Ursul. Eu nu mă pricep la leacuri.
— Iarba mea nu e pentru regi! se apără Pisica, speriată de osânda care o aștepta dacă nu-l vindeca pe Leu.
— Isprăviți, strigă Elefantul. Isprăviți, lăudăroșilor și fricoșilor! Pieriți din ochii mei! Dați de veste în pădure că Leul e bolnav. Se va găsi cine să-l vindece pe Lăcomia sa.
Se risipiră, bucuroși că scăpaseră din încurcătură. Plecă și Veverița. Era grăbită să ajungă la vizuina Vulpoiului, să-i spună ce văzuse și ce auzise.
Lupul sări s-o scape, că-i ținuse partea, dar nu i-a fost ușor. Ursul îl plesni. Voind să se apere, îl mușcă pe Urs și primi la rândul său o zgârietură strașnică de la Pisică. În învălmășeală, nu se mai știa cine în cine dă, cine pe cine mușcă.
Vulpișor nici nu aștepta altceva. Se ridică iar și trase cei doi iepuri care mai rămăseseră, Mai trase brânza și fagurii, golind masa de toate bucatele. Tocmai când apucase iar să se ascundă, cu traista doldora de merinde, cearta comesenilor se potolise.
— Poate că n-au fost trei... Voi fi greșit la numărat, zise Lupul. De ce să ne certăm?
— Chiar asa! zise Ursul. Am venit să petrecem, nu să ne supărăm.
Se așezară, dar nu mică le-a fost mirarea văzând că pe masă nu mai era nimic.
— Cine mi-a mâncat fagurii de miere? țipă ca mușcat Ursul. Erau toți aici și nu mai e niciunul.
— Unde mi-e brânza? mieună Pisica.
— Mai erau doi iepurași... se văită Lupul. I-ați văzut și voi.
Iar se încăierară. Lupul îl învinovăți pe Urs că i-a ascuns iepurii, ca să-i mănânce numai el. Ursul se arătă încredințat că Pisica i-a mâncat fagurii. Pisica se jura că unul sau celălalt i-a furat brânza. Până să se dezmeticească ei, Vulpișor se strecură cu desagă cu tot, și o întinse la drum spre vizuină. Comesenii făceau atâta larmă, că nici nu-l simțiră plecând, tot asa cum nu-l simțiseră când le golise masa...
Încăierarea era în toi când se ivi Elefantul. Umblase să-i caute și aflând unde sunt venise repede să-i găsească.
— Ce-i cu voi? le strigă el. De ce vă certați?
— Ursul e de vină, sări Lupul. Mi-a mâncat iepurii.
— Chiar așa! făcu Pisica, bucuroasă că n-o învinovățise pe ea.
— Mi-a luat fagurii și tot pe mine mă scoate vinovat! strigă Ursul, gata să sară iar la Lup.
— Vă certați pentru mâncare și nu știți că Lăcomia sa Leul s-a îmbolnăvit! N-auziți goarna? Pieriți din ochii mei! Risipiți-vă în pădure și dați tuturor de veste. Cine îl vindecă pe Lăcomia sa primește răsplată mare.
— Îl vindec eu, sări Ursul, dar să mă pună vătaf peste albine.
— Ba eu îl vindec, zise Lupul. Și n-am să-i cer lucru mare. Câte o oaie pe zi.
— Eu mă pricep la ierburi de leac. se lăudă Pisica. Dacă mă face mai mare peste șoareci, îl scap.
— Nu mai la plată vă e gândul! se supără Elefantul. Fie. Dar să știți că cine încearcă să-l vindece și nu izbutește va fi pus la pedeapsă grea.
Vorbele Elefantului căzură ca trăsnetul.
— Eu am zis numai așa... își luă seama Ursul.
— Așa ai zis, așa să faci! sări Lupul, bucuros să-l vadă pedepsit pe Urs.
— Să-l vindece Pisica, strigă Ursul. Eu nu mă pricep la leacuri.
— Iarba mea nu e pentru regi! se apără Pisica, speriată de osânda care o aștepta dacă nu-l vindeca pe Leu.
— Isprăviți, strigă Elefantul. Isprăviți, lăudăroșilor și fricoșilor! Pieriți din ochii mei! Dați de veste în pădure că Leul e bolnav. Se va găsi cine să-l vindece pe Lăcomia sa.
Se risipiră, bucuroși că scăpaseră din încurcătură. Plecă și Veverița. Era grăbită să ajungă la vizuina Vulpoiului, să-i spună ce văzuse și ce auzise.
Citește toate poveștile din volumul Vulpișor de Sergiu Milorian
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
