Vulpișor - Lupul păcălit a doua oară - poveste pentru copii de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Lupul păcălit a doua oară", a treia poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian în care este vorba despre Lup, care pleacă la plimbare și vede că i-au dispărut șuncile. El își dă seama că Vulpoiul i le-a luat, dar când îl confruntă pe acesta, Vulpoiul viclean îl face să creadă că de fapt i le-a luat Ursul ca să i le ducă Leoaicei pentru a se da bine pe lângă ea și să-l pună paznic la oi. Când aude asta Lupul credul, imediat se duce la Urs să-i ceară socoteală, dar se alege cu o bătaie zdravănă.
Citește povestea "Lupul păcălit a doua oară" (Vulpișor)
Era ceasul când soarele își trimitea de sus razele de amiază, cele mai fierbinți și cele mai luminoase. După ce se odihni, Lupul porni să se plimbe.
Mâncase bine, dormise deajuns — ce putea fi mai plăcut decât să umble hoinar, ca să mai afle noutăți din pădure? Cine a mai fost prins în capcana vânătorului? Ursul se trezise din somnul lui lung? Pisica sălbatică scăpase teafără din iarnă?
Dar pofta de plimbare îi pieri când văzu că șuncile nu mai erau acolo unde le spânzurase. «Vulpoiul mi le-a luat», își zise, înțelegând că îl îndemnase anume să le spânzure nu prea sus.
Se duse numaidecât la vizuina Vulpoiului.
— Cu ce vești, vecine? se prefăcu mirat acesta. Te-ai răzgândit? Vrei să-mi dai o șuncă împrumut?
— Îți mai și bați joc de mine? se supără Lupul. Te faci că nu știi nimic?
— Ce să știu? se miră, prefăcându-se, Vulpoiul.
— Dă-mi șuncile! îi porunci Lupul. Și nu te mai preface că nu știi de ele.
— De șunci e vorba? respiră Vulpoiul, ca și cum abia acum ar fi înțeles ce vrea Lupul. De ce nu spui? Sigur că știu unde sunt șuncile domniei tale! Chiar mă gândeam să viu să-ți spun.
— Spune... spune repede.
— Spun, cum să nu spun, o lungi Vulpoiul, dar ai mâncat? Că n-aș vrea să te mai tulbur o dată.
— Nu te privește dacă am mâncat sau n-am mâncat. Zici că știi de șuncile mele? Ce știi? Cine mi le-a luat?
— Eu te-am învățat de bine, zise Vulpoiul, tot fără să se grăbească. De unde era să fi știut eu atunci, ceea ce știu acum?
— Ce știi? Vorbește odată! Îți poruncesc să vorbești!
— Vorbesc, vezi bine, că doar nu tac. Dar mai întâi să facem o socoteală. Câte șunci erau? Cinci?
— Ba trei.
— Trei? Mi s-a părut că am văzut cinci... ba patru... ba nu, tot trei...
— Le-ai numărat? se bucură Lupul. Așadar, le-ai văzut de aproape. Unde erau? Unde le-ai numărat?
— Unde să fie? Și unde să le fi numărat? Le-am numărat acolo unde le-am văzut. Şi le-am văzut acolo unde le-am numărat.
— Și acuma unde sunt?
— Acuma nu mai sunt nicăieri!
— Cum nicăieri, dacă zici că le-ai numărat?
— Când le-am numărat, erau. Acum nu mai sunt, că le-a mâncat.
— Cine? Cine le-a mâncat? Cine a îndrăznit să mănânce șuncile mele?
— Nu ți-am spus? vorbi alene Vulpoiul și se prefăcu iar mirat. Eu credeam că ți-am spus...
Dacă nu ți-am spus, îți spun acum.
— Repede... repede...
— Repede, că și eu mă grăbesc. De unde să încep? Eu zic să încep de la cap, că doar n-o să încep de la coadă.
Lupul fierbea de ciudă și de neastâmpăr. L-ar fi sfârtecat pe Vulpoi, dacă n-ar fi voit să afle de la el ce s-a întâmplat cu cele trei șunci.
— De la cap, de la coadă... de unde o fi... dar spune odată!
— Chiar spun...
— Repede!
— Repede, repede... Stai să vezi. Mă duceam la eleșteu și m-am întâlnit cu Ursul. Pescuise și se grăbea să ducă pestele Lăcomiei sale Leul. Avea și cinci șunci... ba patru... ba trei... Zicea că le duce plocon Leoaicei, ca să-l pună vătaf peste oi și peste miei.
— Șuncile mele!
Mâncase bine, dormise deajuns — ce putea fi mai plăcut decât să umble hoinar, ca să mai afle noutăți din pădure? Cine a mai fost prins în capcana vânătorului? Ursul se trezise din somnul lui lung? Pisica sălbatică scăpase teafără din iarnă?
Dar pofta de plimbare îi pieri când văzu că șuncile nu mai erau acolo unde le spânzurase. «Vulpoiul mi le-a luat», își zise, înțelegând că îl îndemnase anume să le spânzure nu prea sus.
Se duse numaidecât la vizuina Vulpoiului.
— Cu ce vești, vecine? se prefăcu mirat acesta. Te-ai răzgândit? Vrei să-mi dai o șuncă împrumut?
— Îți mai și bați joc de mine? se supără Lupul. Te faci că nu știi nimic?
— Ce să știu? se miră, prefăcându-se, Vulpoiul.
— Dă-mi șuncile! îi porunci Lupul. Și nu te mai preface că nu știi de ele.
— De șunci e vorba? respiră Vulpoiul, ca și cum abia acum ar fi înțeles ce vrea Lupul. De ce nu spui? Sigur că știu unde sunt șuncile domniei tale! Chiar mă gândeam să viu să-ți spun.
— Spune... spune repede.
— Spun, cum să nu spun, o lungi Vulpoiul, dar ai mâncat? Că n-aș vrea să te mai tulbur o dată.
— Nu te privește dacă am mâncat sau n-am mâncat. Zici că știi de șuncile mele? Ce știi? Cine mi le-a luat?
— Eu te-am învățat de bine, zise Vulpoiul, tot fără să se grăbească. De unde era să fi știut eu atunci, ceea ce știu acum?
— Ce știi? Vorbește odată! Îți poruncesc să vorbești!
— Vorbesc, vezi bine, că doar nu tac. Dar mai întâi să facem o socoteală. Câte șunci erau? Cinci?
— Ba trei.
— Trei? Mi s-a părut că am văzut cinci... ba patru... ba nu, tot trei...
— Le-ai numărat? se bucură Lupul. Așadar, le-ai văzut de aproape. Unde erau? Unde le-ai numărat?
— Unde să fie? Și unde să le fi numărat? Le-am numărat acolo unde le-am văzut. Şi le-am văzut acolo unde le-am numărat.
— Și acuma unde sunt?
— Acuma nu mai sunt nicăieri!
— Cum nicăieri, dacă zici că le-ai numărat?
— Când le-am numărat, erau. Acum nu mai sunt, că le-a mâncat.
— Cine? Cine le-a mâncat? Cine a îndrăznit să mănânce șuncile mele?
— Nu ți-am spus? vorbi alene Vulpoiul și se prefăcu iar mirat. Eu credeam că ți-am spus...
Dacă nu ți-am spus, îți spun acum.
— Repede... repede...
— Repede, că și eu mă grăbesc. De unde să încep? Eu zic să încep de la cap, că doar n-o să încep de la coadă.
Lupul fierbea de ciudă și de neastâmpăr. L-ar fi sfârtecat pe Vulpoi, dacă n-ar fi voit să afle de la el ce s-a întâmplat cu cele trei șunci.
— De la cap, de la coadă... de unde o fi... dar spune odată!
— Chiar spun...
— Repede!
— Repede, repede... Stai să vezi. Mă duceam la eleșteu și m-am întâlnit cu Ursul. Pescuise și se grăbea să ducă pestele Lăcomiei sale Leul. Avea și cinci șunci... ba patru... ba trei... Zicea că le duce plocon Leoaicei, ca să-l pună vătaf peste oi și peste miei.
— Șuncile mele!
— Acum sunt ale Leoaicei!
— Dacă le duceam eu, mă punea pe mine vătaf, se văită Lupul, zicându-și că Ursul avea să se facă stăpân tocmai pe ceea ce râvnea el mai mult pe lume.
— Unde-i Ursul acum? voi el să afle.
— De unde să știu? Când l-am întâlnit se ducea la palat. Zicea că se mai întoarce o dată la eleșteu, că Lăcomiei sale nu-i ajunge o singură căruță de pește.
— Mă duc la eleșteu! se hotărî Lupul.
— Chiar așa să faci. Te învăț eu să-i plătești Ursului pentru șuncă. Dacă faci cum te învăț, iei prețul îndoit și întreit.
— Învață-mă, zise Lupul. Dar repede.
— Repede, vezi bine. Merg cu domnia ta spre eleșteu. Pe drum îți spun ce să faci.
Vulpoaicei nu-i plăcea că Vulpoiul pleca cu Lupul la drum. Dar Vulpoiul îți duse o labă la frunte, vrând să-i spună, ca de atâtea ori până acum, că el nu se teme de colții Lupului, atâta vreme cât mintea îl ajută să scape din orice impas.
Au mers cât au mers, Vulpoiul învățându-l pe Lup cum să-l pedepsească pe Urs, iar Lupul ascultând cu luare-aminte vorbele șirete ale Vulpoiului.
La o răspântie se despărțiră.
— Acum eu mă duc acasă, zise Vulpoiul. Să faci cum am vorbit și o să ieși bine la socoteală.
Ursul, în răstimpul acesta, își vedea de drum grăbit să ajungă la eleșteu, și nu mică i-a fost mirarea când la un loc, unde poteca din pădure se îngusta, văzu iar o jivină întinsă de-a curmezișul, împiedicându-l să ajungă cu căruța la eleșteu.
«Ăsta e Lupul!» îl recunoscu el, apropiindu-se și lovindu-l cu laba lui grea, ca să-l măture din drum. Dar Lupul nu sufla, nu mișca. Aștepta să se vadă aruncat în căruța Ursului, să mănânce pe săturate, ba să mai ducă și acasă. Asa îl învățase Vulpoiul. N-a găsit ce a căutat, dar a găsit în schimb ceea ce n-a căutat. Căci Ursul n-avea chef să se lase păcălit a doua oară. Luă un ciomag și-l lovi din toate puterile.
— Nu mai da, vere Ursule, zise în cele din urmă, sărind cât colo și înțelegând, la o croială mai zdravănă că nu e de glumit.
— De ăștia îmi ești ? îi răspunse, continuând să-l ciomăgească, Ursul. Faci pe mortul, ca să mă lași fără pește? Uite pește! Ține pește!
— Ajunge, vere Ursule, strigă Lupul cât îl ținea gura. Nu mai da, că nu mai rabd. Isprăvește!
Ursul se făcea că nu pricepe.
— Pește? Mai vrei pește? Uite pește, să te saturi. Uite știucă. Și plătică. Și mreană, și crăpcean.
Și iar îl croi.
— Destul, Ursule! Isprăvește, urlă Lupul, nemaiștiind cum să scape de sub ploaia de ciomege.
— Nu se isprăvește, că mai este. Îi răspunse Ursul, tot măsurându-l.
Nu scăpă până când Ursul, obosit, se opri să mai răsufle.
— Mă odihnesc nițel și-ți mai dau! se încruntă el.
— Ba să nu mai dai, se văită Lupul, că nu sunt eu de vină, Vulpoiul m-a învățat.
— Vulpoiul? se miră Ursul și iar se încruntă. Nu i-a ajuns că m-a lăsat o dată cu căruța goală? Așteaptă, că-ți dau și pentru el...
Și apucă iar ciomagul cu laba.
— Iartă-mă, Ursule, făcu iar Lupul. Iartă-mă că și eu te iert pentru șunci.
— Care șunci?
— Care mi le-ai luat, să le dai plocon Leoaicei, ca să te pună dregător peste oi și miei. Te-a văzut Vulpoiul când le numărai. Trei șunci grase și frumoase.
Se lămuriră în cele din urmă. Acum Ursul nu se mai îndoia că Vulpoiul îi luase peștele, iar Lupul înțelese că tot Vulpoiul îl lăsase fără șunci.
— M-a asmuțit împotriva domniei tale. Zicea că le duci plocon să te guduri pe lângă Leoaică.
Vorba asta îl supără pe Urs.
— Eu nu mă gudur pe lângă nimeni. Poate domnia ta. Toată pădurea te știe prefăcut. Ți s-a scos și vorbă: «Lupul își schimbă părul, dar năravul ba.»
— Lasă, că nici domnia ta nu ești mai breaz, îndrăzni Lupul, mai prinzând curaj. Nu degeaba se zice: «Ferește-te de îmbrățișarea Ursului.»
— Așa se zice? se supără Ursul. Și te iei după ce se zice? Mă vorbești de rău după ce te-am iertat? Atunci am să te strâng o dată în brațe...
— Să nu ne mai certăm, vorbi grăbit Lupul, știind că de la o asemenea îmbrățișare nu avea să se aștepte la nimic bun. Mai bine să fim prieteni și să ne adunăm puterile împotriva Vulpoiului. Să-l prindem și sa-l pedepsim.
— Bine, făcu Ursul. Mă învoiesc.
Dar abia se împăcară, că iar se certară...
— Îl prindem viu și-l jupuim, hotărî Lupul. Blana o iau eu și mă despăgubesc de șunci.
— Ba tu să iei carnea, că-ți ajunge, se împotrivi Ursul. Blana Vulpoiului să fie a mea, că mi-a mâncat peștele.
— Șuncile sunt mai de preț decât peștele.
— Dar erau numai trei. Eu aveam o căruță plină. Și dacă nu înțelegi de vorbă bună...
— Fie cum zici, se grăbi Lupul, văzând că Ursul apucase ciomagul.
Se învoiră să-l prindă pe Vulpoi și să împartă între ei carnea și blana. Apoi porniră la
drum, fiecare gândindu-se cum să-l înșele pe celălalt la împărțeală.
— Dacă le duceam eu, mă punea pe mine vătaf, se văită Lupul, zicându-și că Ursul avea să se facă stăpân tocmai pe ceea ce râvnea el mai mult pe lume.
— Unde-i Ursul acum? voi el să afle.
— De unde să știu? Când l-am întâlnit se ducea la palat. Zicea că se mai întoarce o dată la eleșteu, că Lăcomiei sale nu-i ajunge o singură căruță de pește.
— Mă duc la eleșteu! se hotărî Lupul.
— Chiar așa să faci. Te învăț eu să-i plătești Ursului pentru șuncă. Dacă faci cum te învăț, iei prețul îndoit și întreit.
— Învață-mă, zise Lupul. Dar repede.
— Repede, vezi bine. Merg cu domnia ta spre eleșteu. Pe drum îți spun ce să faci.
Vulpoaicei nu-i plăcea că Vulpoiul pleca cu Lupul la drum. Dar Vulpoiul îți duse o labă la frunte, vrând să-i spună, ca de atâtea ori până acum, că el nu se teme de colții Lupului, atâta vreme cât mintea îl ajută să scape din orice impas.
Au mers cât au mers, Vulpoiul învățându-l pe Lup cum să-l pedepsească pe Urs, iar Lupul ascultând cu luare-aminte vorbele șirete ale Vulpoiului.
La o răspântie se despărțiră.
— Acum eu mă duc acasă, zise Vulpoiul. Să faci cum am vorbit și o să ieși bine la socoteală.
Ursul, în răstimpul acesta, își vedea de drum grăbit să ajungă la eleșteu, și nu mică i-a fost mirarea când la un loc, unde poteca din pădure se îngusta, văzu iar o jivină întinsă de-a curmezișul, împiedicându-l să ajungă cu căruța la eleșteu.
«Ăsta e Lupul!» îl recunoscu el, apropiindu-se și lovindu-l cu laba lui grea, ca să-l măture din drum. Dar Lupul nu sufla, nu mișca. Aștepta să se vadă aruncat în căruța Ursului, să mănânce pe săturate, ba să mai ducă și acasă. Asa îl învățase Vulpoiul. N-a găsit ce a căutat, dar a găsit în schimb ceea ce n-a căutat. Căci Ursul n-avea chef să se lase păcălit a doua oară. Luă un ciomag și-l lovi din toate puterile.
— Nu mai da, vere Ursule, zise în cele din urmă, sărind cât colo și înțelegând, la o croială mai zdravănă că nu e de glumit.
— De ăștia îmi ești ? îi răspunse, continuând să-l ciomăgească, Ursul. Faci pe mortul, ca să mă lași fără pește? Uite pește! Ține pește!
— Ajunge, vere Ursule, strigă Lupul cât îl ținea gura. Nu mai da, că nu mai rabd. Isprăvește!
Ursul se făcea că nu pricepe.
— Pește? Mai vrei pește? Uite pește, să te saturi. Uite știucă. Și plătică. Și mreană, și crăpcean.
Și iar îl croi.
— Destul, Ursule! Isprăvește, urlă Lupul, nemaiștiind cum să scape de sub ploaia de ciomege.
— Nu se isprăvește, că mai este. Îi răspunse Ursul, tot măsurându-l.
Nu scăpă până când Ursul, obosit, se opri să mai răsufle.
— Mă odihnesc nițel și-ți mai dau! se încruntă el.
— Ba să nu mai dai, se văită Lupul, că nu sunt eu de vină, Vulpoiul m-a învățat.
— Vulpoiul? se miră Ursul și iar se încruntă. Nu i-a ajuns că m-a lăsat o dată cu căruța goală? Așteaptă, că-ți dau și pentru el...
Și apucă iar ciomagul cu laba.
— Iartă-mă, Ursule, făcu iar Lupul. Iartă-mă că și eu te iert pentru șunci.
— Care șunci?
— Care mi le-ai luat, să le dai plocon Leoaicei, ca să te pună dregător peste oi și miei. Te-a văzut Vulpoiul când le numărai. Trei șunci grase și frumoase.
Se lămuriră în cele din urmă. Acum Ursul nu se mai îndoia că Vulpoiul îi luase peștele, iar Lupul înțelese că tot Vulpoiul îl lăsase fără șunci.
— M-a asmuțit împotriva domniei tale. Zicea că le duci plocon să te guduri pe lângă Leoaică.
Vorba asta îl supără pe Urs.
— Eu nu mă gudur pe lângă nimeni. Poate domnia ta. Toată pădurea te știe prefăcut. Ți s-a scos și vorbă: «Lupul își schimbă părul, dar năravul ba.»
— Lasă, că nici domnia ta nu ești mai breaz, îndrăzni Lupul, mai prinzând curaj. Nu degeaba se zice: «Ferește-te de îmbrățișarea Ursului.»
— Așa se zice? se supără Ursul. Și te iei după ce se zice? Mă vorbești de rău după ce te-am iertat? Atunci am să te strâng o dată în brațe...
— Să nu ne mai certăm, vorbi grăbit Lupul, știind că de la o asemenea îmbrățișare nu avea să se aștepte la nimic bun. Mai bine să fim prieteni și să ne adunăm puterile împotriva Vulpoiului. Să-l prindem și sa-l pedepsim.
— Bine, făcu Ursul. Mă învoiesc.
Dar abia se împăcară, că iar se certară...
— Îl prindem viu și-l jupuim, hotărî Lupul. Blana o iau eu și mă despăgubesc de șunci.
— Ba tu să iei carnea, că-ți ajunge, se împotrivi Ursul. Blana Vulpoiului să fie a mea, că mi-a mâncat peștele.
— Șuncile sunt mai de preț decât peștele.
— Dar erau numai trei. Eu aveam o căruță plină. Și dacă nu înțelegi de vorbă bună...
— Fie cum zici, se grăbi Lupul, văzând că Ursul apucase ciomagul.
Se învoiră să-l prindă pe Vulpoi și să împartă între ei carnea și blana. Apoi porniră la
drum, fiecare gândindu-se cum să-l înșele pe celălalt la împărțeală.
Citește toate poveștile din volumul Vulpișor de Sergiu Milorian
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
