Vulpișor: Flautul fermecat al lui Vulpișor - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Flautul fermecat al lui Vulpișor", a douăzeci și opta poveste din volumul de povești "Vulpișor"Povesti de Sergiu Milorian de Sergiu Milorian din care aflăm că Maimuța a cerut iertarea pentru Urs, Lup și Pisică de la Leu, promițând că vor avea grijă să-l răsplătească cu hrană aleasă. Leul a acceptat cu condiția ca iertarea să fie răscumpărată cu hrană multă și aleasă. Vulpoiul și Veverița au pus la cale un plan pentru a-i ajuta pe Ursul, Lupul și Pisica să își îndeplinească promisiunea și să îi câștige încrederea Leului. Vulpoiul a scos un flaut fermecat și a cântat pentru a aduce muguri, fructe și alte gustări pentru Veveriță.
Citește povestea "Flautul fermecat al lui Vulpișor" (Vulpișor)
— Lăcomia ta, zise Maimuța când îl găsi pe Leu sătul și voios. Se roagă Ursul, Lupul și Pisica de iertare. M-au pus pe mine să stărui pentru ei şi le-am făgăduit. Așa că te rog să fii îndurător.
Leul putea fi îndurător — dar cu o învoială: iertarea lui trebuia răscumpărată cu hrană multă și aleasă. Nimic să nu-i lipsească de la masă.
Altfel se supăra şi-l mânca pe cel iertat.
— Le-ai spus învoiala? voi să ştie Leul.
— Le-am spus-o. Zic că vor avea grijă. Lacomia ta vei fi mulțumit de plocoanele lor.
Leul îi iertă, iar Ursul, Lupul şi Pisica nu se mai gândeau decât la plocoane.
— Vor să câstige încrederea Lăcomiei sale, ca să ne pârască iar, zise Vulpoiul, când află de la Veveriță de iertarea Leului.
-- Asta vor? sări Vulpişor. Atunci am să-i ajut eu să găsească hrană pentru plocoane.
— Ce-ai mai scornit? întrebă Veverița, înţelegând din sclipirile ochilor lui că punea ceva la cale.
— Ce-am scornit are să-i sature de pâre și zâzanii, răspunse Vulpişor. Domniţă Veveriţă, va trebui să mă ajuți. Şi voi, de asemenea, mai zise el Vulpoiului şi Vulpoaicei.
Se sfătuiră, porniră cu desagii încărcaţi şi se opriră sub un stejar bătrân. Acolo le spusese Veverița că se întâlniseră în amurg Ursul, Lupul şi Pisica, să-şi spună ce-au mai încropit, ca să răscumpere bunătatea Leului.
Când îi auziră apropiindu-se, Vulpoiul şi Vulpoaica se ascunseră, iar el şi Veveriţa începură să vorbească cu glas tare, ca să fie auziţi.
— De ce pleci, jupâniţă Veverită? zise Vulpişor. Stai să ne jucăm.
-- Aș sta bucuroasă, răspunse Veverița, dar mi s-a făcut foame. Mă duc să caut muguri.
-- Muguri? zise iar Vulpişor. Îţi dau eu câți vrei.
— Dar de când aduni tu muguri?
— Nu adun. Dar îi chem şi vin singuri!
— Cum îi chemi? Şi cum o să vină? Nu s-a pomenit una ca asta.
— De azi înainte are să se pomenească. Scoase apoi din desagă un flaut. Am un flaut fermecat. Cânt din el şi se lasă mugurii de sus ca ploaia. Ai să mănânci câți doreşti.
— Muguri tineri? Nu se poate.
— Ba se poate! Cânt din flaut şi mă gândesc la muguri. Iar la ce mă gândesc se împlineşte.
— Arată-mi, dacă vrei să te cred.
— Bucuros.
Duse flautul la buze, suflă uşor, şi numaidecât se lăsară de sus o grămadă de muguri. Nu erau fragezi, că fuseseră păstrați de cu primăvară. Straşnic flaut! se minună Veverița, înghiţând cu poftă mare, ca şi când n-ar fi băgat de seamă că înfulecă uscături. După alune, mugurii îi plăceau cel mai mult.
— De unde ai flautul? îl întrebă.
— L-am cumpărat de la o broască. Ea l-a luat de la un peşte. Iar peştele l-a găsit în apă... Te-ai săturat sau ai mai mânca?
— Aş mai mânca. Aş vrea fructe, alune şi jir. Se poate?
— Cum să nu se poată!
Apropie iar flautul de buze. De data asta cântecul era mai vioi. De sus căzură tot ce-şi dorise Veveriţa: fructe, alune şi jir.
— N-am mai văzut aşa ceva, zise Veverița, umplându-şi desaga după ce se săturase să pună în gură.
Ursul, Lupul şi Pisica văzuseră şi auziseră tot.
— Trebuie să-i luăm numaidecât flautul, şopti Lupul.
— Să nu ne grăbim, îl opri, tot şoptind, Pisica. Întâi să-i aflăm tainele.
Chiar atunci auziră iar glasul Veveriței:
-- Îți mulțumesc, Vulpișor. Dar dacă nu-i cu supărare, te-aş mai ruga ceva. Muguri, alune şi fructe găsesc singură. Aş dori să gust din carnea fragedă a unui sticlete. Am tot încercat să prind unul, dar nu s-a lăsat înhățat. Flautul tău ar fi în stare?
— Sigur... Așteaptă. Scoase din flaut câteva ciripituri pe limba sticletilor și numaidecât se lăsă unul de sus.
— Cine m-a chemat? Cui i s-a făcut poftă de carnea mea fragedă?
— Mie! zise Veverița, prefăcându-se că nu-i venea să-şi creadă ochilor.
— Atunci mănâncă-mă.
— Mă lași?
— Sigur că te las. Dacă porunceşte flautul, trebuie să te las. Mănâncă-mă.
— Auziți şopti Pisica. Dacă îi luăm flautul avem tot ce ne trebuie și pentru hrana noastră și pentru ploconul Leului.
Veveriţa luă sticletele.
— N-am să te mănânc. zise ea. Niciodată n-am să te mănânc. Dar am să te țin într-o colivie.
— Sunt al tău, cum mi-a poruncit flautul. Fac tot ce vrei.
— Atunci să mergem. Pe drum am să-ți aud glasul. Rămâi cu bine, Vulpişor. Când mi se mai face poftă de ceva, te caut.
— Stai! făcu Vulpişor. Stai să mai vezi ce poate flautul meu. Tăticul şi mămica mi-au spus să le pregătesc cina. Privește.
Leul putea fi îndurător — dar cu o învoială: iertarea lui trebuia răscumpărată cu hrană multă și aleasă. Nimic să nu-i lipsească de la masă.
Altfel se supăra şi-l mânca pe cel iertat.
— Le-ai spus învoiala? voi să ştie Leul.
— Le-am spus-o. Zic că vor avea grijă. Lacomia ta vei fi mulțumit de plocoanele lor.
Leul îi iertă, iar Ursul, Lupul şi Pisica nu se mai gândeau decât la plocoane.
— Vor să câstige încrederea Lăcomiei sale, ca să ne pârască iar, zise Vulpoiul, când află de la Veveriță de iertarea Leului.
-- Asta vor? sări Vulpişor. Atunci am să-i ajut eu să găsească hrană pentru plocoane.
— Ce-ai mai scornit? întrebă Veverița, înţelegând din sclipirile ochilor lui că punea ceva la cale.
— Ce-am scornit are să-i sature de pâre și zâzanii, răspunse Vulpişor. Domniţă Veveriţă, va trebui să mă ajuți. Şi voi, de asemenea, mai zise el Vulpoiului şi Vulpoaicei.
Se sfătuiră, porniră cu desagii încărcaţi şi se opriră sub un stejar bătrân. Acolo le spusese Veverița că se întâlniseră în amurg Ursul, Lupul şi Pisica, să-şi spună ce-au mai încropit, ca să răscumpere bunătatea Leului.
Când îi auziră apropiindu-se, Vulpoiul şi Vulpoaica se ascunseră, iar el şi Veveriţa începură să vorbească cu glas tare, ca să fie auziţi.
— De ce pleci, jupâniţă Veverită? zise Vulpişor. Stai să ne jucăm.
-- Aș sta bucuroasă, răspunse Veverița, dar mi s-a făcut foame. Mă duc să caut muguri.
-- Muguri? zise iar Vulpişor. Îţi dau eu câți vrei.
— Dar de când aduni tu muguri?
— Nu adun. Dar îi chem şi vin singuri!
— Cum îi chemi? Şi cum o să vină? Nu s-a pomenit una ca asta.
— De azi înainte are să se pomenească. Scoase apoi din desagă un flaut. Am un flaut fermecat. Cânt din el şi se lasă mugurii de sus ca ploaia. Ai să mănânci câți doreşti.
— Muguri tineri? Nu se poate.
— Ba se poate! Cânt din flaut şi mă gândesc la muguri. Iar la ce mă gândesc se împlineşte.
— Arată-mi, dacă vrei să te cred.
— Bucuros.
Duse flautul la buze, suflă uşor, şi numaidecât se lăsară de sus o grămadă de muguri. Nu erau fragezi, că fuseseră păstrați de cu primăvară. Straşnic flaut! se minună Veverița, înghiţând cu poftă mare, ca şi când n-ar fi băgat de seamă că înfulecă uscături. După alune, mugurii îi plăceau cel mai mult.
— De unde ai flautul? îl întrebă.
— L-am cumpărat de la o broască. Ea l-a luat de la un peşte. Iar peştele l-a găsit în apă... Te-ai săturat sau ai mai mânca?
— Aş mai mânca. Aş vrea fructe, alune şi jir. Se poate?
— Cum să nu se poată!
Apropie iar flautul de buze. De data asta cântecul era mai vioi. De sus căzură tot ce-şi dorise Veveriţa: fructe, alune şi jir.
— N-am mai văzut aşa ceva, zise Veverița, umplându-şi desaga după ce se săturase să pună în gură.
Ursul, Lupul şi Pisica văzuseră şi auziseră tot.
— Trebuie să-i luăm numaidecât flautul, şopti Lupul.
— Să nu ne grăbim, îl opri, tot şoptind, Pisica. Întâi să-i aflăm tainele.
Chiar atunci auziră iar glasul Veveriței:
-- Îți mulțumesc, Vulpișor. Dar dacă nu-i cu supărare, te-aş mai ruga ceva. Muguri, alune şi fructe găsesc singură. Aş dori să gust din carnea fragedă a unui sticlete. Am tot încercat să prind unul, dar nu s-a lăsat înhățat. Flautul tău ar fi în stare?
— Sigur... Așteaptă. Scoase din flaut câteva ciripituri pe limba sticletilor și numaidecât se lăsă unul de sus.
— Cine m-a chemat? Cui i s-a făcut poftă de carnea mea fragedă?
— Mie! zise Veverița, prefăcându-se că nu-i venea să-şi creadă ochilor.
— Atunci mănâncă-mă.
— Mă lași?
— Sigur că te las. Dacă porunceşte flautul, trebuie să te las. Mănâncă-mă.
— Auziți şopti Pisica. Dacă îi luăm flautul avem tot ce ne trebuie și pentru hrana noastră și pentru ploconul Leului.
Veveriţa luă sticletele.
— N-am să te mănânc. zise ea. Niciodată n-am să te mănânc. Dar am să te țin într-o colivie.
— Sunt al tău, cum mi-a poruncit flautul. Fac tot ce vrei.
— Atunci să mergem. Pe drum am să-ți aud glasul. Rămâi cu bine, Vulpişor. Când mi se mai face poftă de ceva, te caut.
— Stai! făcu Vulpişor. Stai să mai vezi ce poate flautul meu. Tăticul şi mămica mi-au spus să le pregătesc cina. Privește.
Cântă din flaut și de sus se lăsă o masă încărcată cu tot felul de bunătăți. O găină friptă, un iepure la tavă, brânză, fructe. Tot ce-ți puteai dori.
— Masa e gata, zise Vulpişor, și puse flautul pe masă. Mă duc să-i chem pe Vulpoi și pe Vulpoaică, să mănânce la umbra stejarului.
— Flautul nu-l iei cu tine?
— Pe drum nu-mi trebuie. Îl las aci pe masă. Când mă întorc, îl găsesc.
— Sigur că-l găseşti, râse Pisica după plecarea lui, si numaidecât puse ghearele pe flaut.
— Tii, ce de bunătăți! făcu Lupul. Să ne aşezăm la masă.
— Tot la mâncare și-e gândul, îl mustră Ursul. Nu zăbovim de loc. Dăm fuga la palat, să ne lăudăm în fata Lăcomiei sale cu flautul. Îi spunem că l-am făcut noi. Și-i dăm tot ce ne cere.
— Are dreptate Ursul, zise Pisica. Cu flautul acesta n-o să mai ducem lipsă de nimic. Întâi îl săturăm pe Leu, apoi ne îndestulăm şi noi. Flautul are să ne dea tot ce ne va trece prin cap. Miei graşi, iepuri, faguri de miere, şoareci...
Hotărâră să plece nemâncați si pentru ca Vulpişor să nu ştie că au fost pe aci, ticluiră în grabă ceva care aducea a flaut, și-l așezară pe masă, în locul celui adevărat. O întinseră apoi la drum şi nu se opriră decât la porțile palatului, cerând să fie primiți numaidecât la Leu.
— Cheamă-ți supușii, Lăcomia ta, să vadă toți ce suntem noi în stare.
— Dar ce isprăvi aţi facut? Ce mi-ați adus?
— Totul, Lăcomia ta.
— Nu văd nimic.
— Cheamă-ți supuşii şi vei vedea...
Maimuţa sună goarna ascultării. Alergară toți din toate părțile şi, în scurtă vreme palatul se umplu de toate animalele pădurii. Nici Vulpoiul cu Vulpoaica nu lipseau. Venise şi Veverița, şi Vulpişor.
— Cât o să mai aştept? se arătă nerăbdător Leul. Ce mi-aţi adus?
Ursul, ca cel mai mare, se ridică în două labe şi arătă flautul.
— Ce-i asta? se miră Leul. Ce să fac eu cu un flaut? Mie îmi trebuie hrană. După hrană v-am trimis, nu după fluier.
Era rândul Pisicii. Făcu cele trei ploconeli cuvenite şi vorbi:
— Am stat şi ne-am chibzuit cum să facem şi să dregem, ca să dovedim Lăcomiei tale cât îi suntem de credincioşi. Și am scornit unealta asta măiastră.
— Eu am scornit-o! sări Lupul.
— Ba eu! zise Ursul.
— Toți trei, o drese Pisica. Toţi trei.
— Aşa mai merge, se linişti Ursul.
— Fie, se învoi şi Lupul.
— Nu înteleg nimic, zise Leul. Ce cot îndrugați? Unde-i ploconul? Mi-e foame. Ce mi-ați adus de mâncare?
Tot Pisica se grăbi să răspundă:
— Spune ce vrei să mănânci. Un bou fript?
Leului îi lăsă gura apă.
— Mă mulțumesc și cu unul nefript. Dar dacă s-ar putea să fie și fript...
— Se poate, sări Lupul, sigur că se poate!
— Tot ce doreşte Lăcomia ta se poate, adăugă Ursul. Se întoarse apoi către Pisică și-i porunci: dă-mi flautul.
— Ba mie să mi-l dea! se împotrivi Lupul. Cânt eu întâi.
— Flautul e la mine și am să cânt eu! mieună Pisica. Și, fară să mai aștepte, îl apropie de buze, cântând asa cum făcuse Vulpisor.
Toată adunarea sta cu ochii mari, să vadă minunea. Dar zadarnic cânta Pisica. De sus nu cădea nici măcar o muscă.
— Nu văd nimic! spuse după o așteptare Leul.
— Nu știe Pisica să cânte, răspunse Ursul. Îi smulse flautul și-l duse la gură. Cântecul lui nu era molcom ca al Pisicii, ci suna a joc săltat. Dar de sus tot nu cădea belşugul făgăduit.
— Nici acum nu văd nimic! se necăji Leul. Începuse să se supere. Îl chinuia foamea. Îi era rușine că se încrezuse în vorbele celor trei.
Lupul se apropie de Pisică:
— Ce s-o fi întâmplat? îi şopti, că nu cade nimic.
— Nu știu, îi răspunse Pisica. Poate că Ursul și cu mine nu ne-am priceput să umblăm cu flautul. Încearcă şi domnia ta.
— Mă lăsați să mai aştept mult? răcni Leul după ce cântă şi Lupul, fără să facă vreo ispravă. Unde-i boul?
Pisica, îndrăzneată, mormăi cu şiretenie:
— Boul e mare, Lăcomia ta, iar Flautul n-are atâta putere. Dar dacă vrei nişte muguri... sau alune... sau jir...
— N-am mai mâncat aşa ceva, dar fie! Să văd ce sunteti în stare. Grăbiți-vă... mi-e foame.
Pisica luă flautul, dar degeaba sufla. Nu cădea nimic.
— V-ați bătut joc de mine, urlă Leul.
— Ba nu, Lăcomia ta, miorlăi Pisica.
— Ba da, Pisicimea ta, tună Leul, batjocorind-o. Pieriţi din ochii mei. Și dacă până mâine nu veniți cu desagii plini, vă închid in cuşcă.
Plecară rușinați, urmăriți de vorbele de ocară ale viețuitoarelor, care stătuseră de față la întâmplare. Nu se opriră decât departe, unde nu era nimeni să-i vadă şi să-i audă.
— Nu înteleg, spuse Lupul. Cand cânta Vulpişor, cădea belşug de hrană.
— N-am ştiut să cântăm cum trebuie, îşi dădu Ursul cu părerea.
— Sau poate am luat alt flaut decât cel fermecat al lui Vulpişor.
— Ba chiar pe acela l-ati luat, se auzi un glas de sus.
Ridicară capul şi o văzură pe Veveriță. Se legăna ținându-se de o creangă. Să vă spun eu cum a fost... V-a păcălit Vulpişor. El a scornit năzdrăvănia. Vulpoiul şi Vulpoaica s-au urcat în stejar şi au lăsat să cadă tot ce ați crezut că aduce flautul.
— Dar sticletele? întrebă Pisica.
— E aci, la mine. E prietenul meu... S-a prins şi el in joc. Vulpişor ştia că o să vă lăudați în fața Leului cu o ispravă care nu era a voastră.
— O să-ți arătăm noi ție, o ameninţă Lupul, încercând să ajungă până la ea.
— Asta o să vedem, răspunse fară frică Veveriţa. N-ajungea nici Lupul, nici Ursul până aici. Doar Pisica s-ar fi putut cățăra, dar i se făcuse frică. Cine putea el ști ce capcană îl aștepta în vârful stejarului?
— Istețimea lui Vulpișor v-a doborât, mai zise Veverița. Tot el a scornit și un cântec.
«Numai glumind unul v-a spus
Că hrana ar pica de sus.
Masa se-ntinde cui muncește;
Cu hărnicia se plătește.»
— Masa e gata, zise Vulpişor, și puse flautul pe masă. Mă duc să-i chem pe Vulpoi și pe Vulpoaică, să mănânce la umbra stejarului.
— Flautul nu-l iei cu tine?
— Pe drum nu-mi trebuie. Îl las aci pe masă. Când mă întorc, îl găsesc.
— Sigur că-l găseşti, râse Pisica după plecarea lui, si numaidecât puse ghearele pe flaut.
— Tii, ce de bunătăți! făcu Lupul. Să ne aşezăm la masă.
— Tot la mâncare și-e gândul, îl mustră Ursul. Nu zăbovim de loc. Dăm fuga la palat, să ne lăudăm în fata Lăcomiei sale cu flautul. Îi spunem că l-am făcut noi. Și-i dăm tot ce ne cere.
— Are dreptate Ursul, zise Pisica. Cu flautul acesta n-o să mai ducem lipsă de nimic. Întâi îl săturăm pe Leu, apoi ne îndestulăm şi noi. Flautul are să ne dea tot ce ne va trece prin cap. Miei graşi, iepuri, faguri de miere, şoareci...
Hotărâră să plece nemâncați si pentru ca Vulpişor să nu ştie că au fost pe aci, ticluiră în grabă ceva care aducea a flaut, și-l așezară pe masă, în locul celui adevărat. O întinseră apoi la drum şi nu se opriră decât la porțile palatului, cerând să fie primiți numaidecât la Leu.
— Cheamă-ți supușii, Lăcomia ta, să vadă toți ce suntem noi în stare.
— Dar ce isprăvi aţi facut? Ce mi-ați adus?
— Totul, Lăcomia ta.
— Nu văd nimic.
— Cheamă-ți supuşii şi vei vedea...
Maimuţa sună goarna ascultării. Alergară toți din toate părțile şi, în scurtă vreme palatul se umplu de toate animalele pădurii. Nici Vulpoiul cu Vulpoaica nu lipseau. Venise şi Veverița, şi Vulpişor.
— Cât o să mai aştept? se arătă nerăbdător Leul. Ce mi-aţi adus?
Ursul, ca cel mai mare, se ridică în două labe şi arătă flautul.
— Ce-i asta? se miră Leul. Ce să fac eu cu un flaut? Mie îmi trebuie hrană. După hrană v-am trimis, nu după fluier.
Era rândul Pisicii. Făcu cele trei ploconeli cuvenite şi vorbi:
— Am stat şi ne-am chibzuit cum să facem şi să dregem, ca să dovedim Lăcomiei tale cât îi suntem de credincioşi. Și am scornit unealta asta măiastră.
— Eu am scornit-o! sări Lupul.
— Ba eu! zise Ursul.
— Toți trei, o drese Pisica. Toţi trei.
— Aşa mai merge, se linişti Ursul.
— Fie, se învoi şi Lupul.
— Nu înteleg nimic, zise Leul. Ce cot îndrugați? Unde-i ploconul? Mi-e foame. Ce mi-ați adus de mâncare?
Tot Pisica se grăbi să răspundă:
— Spune ce vrei să mănânci. Un bou fript?
Leului îi lăsă gura apă.
— Mă mulțumesc și cu unul nefript. Dar dacă s-ar putea să fie și fript...
— Se poate, sări Lupul, sigur că se poate!
— Tot ce doreşte Lăcomia ta se poate, adăugă Ursul. Se întoarse apoi către Pisică și-i porunci: dă-mi flautul.
— Ba mie să mi-l dea! se împotrivi Lupul. Cânt eu întâi.
— Flautul e la mine și am să cânt eu! mieună Pisica. Și, fară să mai aștepte, îl apropie de buze, cântând asa cum făcuse Vulpisor.
Toată adunarea sta cu ochii mari, să vadă minunea. Dar zadarnic cânta Pisica. De sus nu cădea nici măcar o muscă.
— Nu văd nimic! spuse după o așteptare Leul.
— Nu știe Pisica să cânte, răspunse Ursul. Îi smulse flautul și-l duse la gură. Cântecul lui nu era molcom ca al Pisicii, ci suna a joc săltat. Dar de sus tot nu cădea belşugul făgăduit.
— Nici acum nu văd nimic! se necăji Leul. Începuse să se supere. Îl chinuia foamea. Îi era rușine că se încrezuse în vorbele celor trei.
Lupul se apropie de Pisică:
— Ce s-o fi întâmplat? îi şopti, că nu cade nimic.
— Nu știu, îi răspunse Pisica. Poate că Ursul și cu mine nu ne-am priceput să umblăm cu flautul. Încearcă şi domnia ta.
— Mă lăsați să mai aştept mult? răcni Leul după ce cântă şi Lupul, fără să facă vreo ispravă. Unde-i boul?
Pisica, îndrăzneată, mormăi cu şiretenie:
— Boul e mare, Lăcomia ta, iar Flautul n-are atâta putere. Dar dacă vrei nişte muguri... sau alune... sau jir...
— N-am mai mâncat aşa ceva, dar fie! Să văd ce sunteti în stare. Grăbiți-vă... mi-e foame.
Pisica luă flautul, dar degeaba sufla. Nu cădea nimic.
— V-ați bătut joc de mine, urlă Leul.
— Ba nu, Lăcomia ta, miorlăi Pisica.
— Ba da, Pisicimea ta, tună Leul, batjocorind-o. Pieriţi din ochii mei. Și dacă până mâine nu veniți cu desagii plini, vă închid in cuşcă.
Plecară rușinați, urmăriți de vorbele de ocară ale viețuitoarelor, care stătuseră de față la întâmplare. Nu se opriră decât departe, unde nu era nimeni să-i vadă şi să-i audă.
— Nu înteleg, spuse Lupul. Cand cânta Vulpişor, cădea belşug de hrană.
— N-am ştiut să cântăm cum trebuie, îşi dădu Ursul cu părerea.
— Sau poate am luat alt flaut decât cel fermecat al lui Vulpişor.
— Ba chiar pe acela l-ati luat, se auzi un glas de sus.
Ridicară capul şi o văzură pe Veveriță. Se legăna ținându-se de o creangă. Să vă spun eu cum a fost... V-a păcălit Vulpişor. El a scornit năzdrăvănia. Vulpoiul şi Vulpoaica s-au urcat în stejar şi au lăsat să cadă tot ce ați crezut că aduce flautul.
— Dar sticletele? întrebă Pisica.
— E aci, la mine. E prietenul meu... S-a prins şi el in joc. Vulpişor ştia că o să vă lăudați în fața Leului cu o ispravă care nu era a voastră.
— O să-ți arătăm noi ție, o ameninţă Lupul, încercând să ajungă până la ea.
— Asta o să vedem, răspunse fară frică Veveriţa. N-ajungea nici Lupul, nici Ursul până aici. Doar Pisica s-ar fi putut cățăra, dar i se făcuse frică. Cine putea el ști ce capcană îl aștepta în vârful stejarului?
— Istețimea lui Vulpișor v-a doborât, mai zise Veverița. Tot el a scornit și un cântec.
«Numai glumind unul v-a spus
Că hrana ar pica de sus.
Masa se-ntinde cui muncește;
Cu hărnicia se plătește.»
