Vulpișor - Căruța cu pește - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea Cearta cu Lupul, a doua poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian în care este vorba despre Vulpoi, care se hotărăște să plece să prindă pește pentru că se pare că tuturor le place peștele. Pe drum însă, îl vede pe Urs venind pe drum cu o căruță plină cu pește și se gândește că mai bine l-ar păcăli pe acesta decât să-i ceară și să fie refuzat cum a făcut Lupul. Vulpoi se culcă în mijlocul drumului și se preface că este mort, iar Ursul care îi ducea pește Lăcomiei sale Leul, s-a gândit să pună vulpea în căruță și s-o facă cadou Leoaicei. Atât i-a fost lui Vulpoi, pentru că pe drum a aruncat tot peștele din căruță și l-a dus acasă, lăsându-l pe Urs să se ducă la Leu cu căruța goală.
Citește povestea Căruța cu pește (Vulpișor)
Pe Veveriță n-o mai văzuseră de mult. Se bucurară că venea acum să afle cum au dus-o iarna. N-o speriase nici frigul, nici zăpada; își făcuse sălaș într-o scorbură căptușită cu mușchi și frunze uscate. Și-i fusese cald și bine. Dar n-a prea stat la adăpost. Chiar și iarna a hoinărit. După obiceiul ei s-a cățărat voioasă pe crengi, sărind fără frică de pe un copac pe altul. Hrana nu i-a lipsit. Păstrase de cu toamnă câte ceva, să aibă la nevoie. Alune, fructe, jir. Trecuse iarna fără griji și necazuri. Acum, primăvara era plină de muguri mustoși și proaspeți. Zburda. Nu-i păsa de nimeni și de nimic. Nici coada, de două ori mai mare decât ea, n-o stânjenea.
— Poftim la masă, o îmbie Vulpoaica, și-i puse dinainte câteva alune. Ar fi îndemnat-o să guste și din șuncă, dar știa că Veverița nu e bucuroasă de asemenea hrană.
— Împărțeală dreaptă, glumi Vulpoiul. Noi mâncăm două șunci, iar domnia-ta două alune.
— Ce mai e nou prin pădure, jupâniță Veveriță? voi să afle Vulpoaica.
O cunoștea pe Veveriță. Știa că n-are astâmpăr. O găseai azi aici, mâine hăț departe, la celălalt capăt al pădurii. Umbla mult. Iar cine umblă află.
— Chiar venisem să vă spun, zise Veverița. Mă țineam agățată de coadă, cu capul în jos, în vârful unui copac și am zărit de acolo eleșteul. S-a dezghețat. Mișună peștele. Îl vezi prin apa limpede.
— E bun la gust peștele? întrebă Vulpişor. Auzise că ar trăi în apă o vietate cu numele acesta, dar nu mâncase niciodată și nici nu-și închipuia ce gust ar putea să aibă.
— Socot că trebuie să fie bun, că mulți îl caută, îl lămuri Veverița. Apoi se întoarse către Vulpoi: du-te și domnia-ta la pescuit!
— Dar domnia-ta de ce nu te duci? sări Vulpoaica. Se supărase că Veverița îl îndemna pe Vulpoi să se abată de la rânduielile vulpești. Ce să caute Vulpoiul la pește? Vrednic să fie, că pădurea e plină de iepuri și guzgani, iar găinile nu sunt nici ele prea departe.
— Mie mi-e frică, răspunse cinstit Veverița.
— De pește?
— Ba de apă. Nu mă tem de înălțimi, dar în apă nu știu să umblu. Dacă pescuiești domnia-ta, Vulpoiule, poate gust și eu odată.
Vulpoiul rămase îngândurat. Văzuse pe mulți pescuind. Care cu undița, care cu minciocul. De ce nu și-ar îmbogăți și el hrana cu un fel nou, din care până atunci nu gustase nicio vulpe?
— Mă duc să încerc. zise el. Dacă m-oi pricepe, prind și pește. Iar de nu, tot nu vin cu traista goală, că dau o raită pe la găini.
O întinse voinicește la drum. Trebuia să se grăbească. Până la eleșteu era o bucată bună de drum.
Cum ieși pe potecă, îl zări de departe pe Urs. Trăgea o căruță, și, după cum se opintea din greu, se vedea că era plină. Ce-o fi cărând Ursul? Ceva de-ale gurii? S-ar ruga și de el să-l împrumute, așa cum se rugase de Lup. Poate că de data aceasta să fie mai norocos. Dar se răzgândi. Își aduse aminte că odată, mai de mult, îl întâlnise cu niște faguri de miere și se rugase să-i dea și lui. Vulpișor fusese bolnav și i-ar fi prins bine. Dar Ursul nici n-a vrut să audă. Așa-i in pădure. Nu-ți dă nimeni nimic. Trebuie să te descurci singur. N-are să-i mai ceară Ursului... Dar tot ar vrea să afle ce duce în căruță. Vulpoiul știa un șiretlic... De câte ori se folosise de el îi prinsese bine. Odată și-a scăpat chiar viața. Are să încerce și acum... Se lungi de-a curmezișul potecii, închise ochii și făcu pe mortul.
— Cine mi s-a culcat în drum ? se supără Ursul. Lăsă căruța și se duse să pedepsească pe cutezătorul care-i încurca socotelile. Ciuda lui fu și mai mare când văzu că cel culcat în drum era Vulpoiul.
— Te-a ajuns somnul în miez de zi? vorbi el supărat. Scoală, trântorule! Și, cu o lovitură de labă, îl dădu de două ori de-a rostogolul. Fă-mi loc, mai zise, văzând că Vulpoiul nu se mișcă. Fă-mi loc! Trebuie să duc Lăcomiei sale Leul peștele pe care l-am scos din eleșteu pentru el.
Vulpoiul nu se mișca. Dar un licăr de zâmbet i se ivi în ochiul pe care-l întredeschise, și iar îl închisese. «O fi mort», își zise Ursul... Cu atât mai bine. Are să-i arunce hoitul în căruță și are să-l ducă, o dată cu peștele, la Palatul Leului. Blana roșie-ruginie a vulpoiului, cu coada lungă și stufoasă, o va dărui Leoaicei. De mult râvnea Ursul să se vadă mai mare peste albine și stăpân pe mierea lor. În schimbul blănii de vulpe, Leoaica va stărui pe lângă Leu să-l pună în cinstea pe care o râvnea, ca să se sature de faguri și să nu mai cuteze albinele să-l înțepe, când se va apropia de stupii lor.
— Poftim la masă, o îmbie Vulpoaica, și-i puse dinainte câteva alune. Ar fi îndemnat-o să guste și din șuncă, dar știa că Veverița nu e bucuroasă de asemenea hrană.
— Împărțeală dreaptă, glumi Vulpoiul. Noi mâncăm două șunci, iar domnia-ta două alune.
— Ce mai e nou prin pădure, jupâniță Veveriță? voi să afle Vulpoaica.
O cunoștea pe Veveriță. Știa că n-are astâmpăr. O găseai azi aici, mâine hăț departe, la celălalt capăt al pădurii. Umbla mult. Iar cine umblă află.
— Chiar venisem să vă spun, zise Veverița. Mă țineam agățată de coadă, cu capul în jos, în vârful unui copac și am zărit de acolo eleșteul. S-a dezghețat. Mișună peștele. Îl vezi prin apa limpede.
— E bun la gust peștele? întrebă Vulpişor. Auzise că ar trăi în apă o vietate cu numele acesta, dar nu mâncase niciodată și nici nu-și închipuia ce gust ar putea să aibă.
— Socot că trebuie să fie bun, că mulți îl caută, îl lămuri Veverița. Apoi se întoarse către Vulpoi: du-te și domnia-ta la pescuit!
— Dar domnia-ta de ce nu te duci? sări Vulpoaica. Se supărase că Veverița îl îndemna pe Vulpoi să se abată de la rânduielile vulpești. Ce să caute Vulpoiul la pește? Vrednic să fie, că pădurea e plină de iepuri și guzgani, iar găinile nu sunt nici ele prea departe.
— Mie mi-e frică, răspunse cinstit Veverița.
— De pește?
— Ba de apă. Nu mă tem de înălțimi, dar în apă nu știu să umblu. Dacă pescuiești domnia-ta, Vulpoiule, poate gust și eu odată.
Vulpoiul rămase îngândurat. Văzuse pe mulți pescuind. Care cu undița, care cu minciocul. De ce nu și-ar îmbogăți și el hrana cu un fel nou, din care până atunci nu gustase nicio vulpe?
— Mă duc să încerc. zise el. Dacă m-oi pricepe, prind și pește. Iar de nu, tot nu vin cu traista goală, că dau o raită pe la găini.
O întinse voinicește la drum. Trebuia să se grăbească. Până la eleșteu era o bucată bună de drum.
Cum ieși pe potecă, îl zări de departe pe Urs. Trăgea o căruță, și, după cum se opintea din greu, se vedea că era plină. Ce-o fi cărând Ursul? Ceva de-ale gurii? S-ar ruga și de el să-l împrumute, așa cum se rugase de Lup. Poate că de data aceasta să fie mai norocos. Dar se răzgândi. Își aduse aminte că odată, mai de mult, îl întâlnise cu niște faguri de miere și se rugase să-i dea și lui. Vulpișor fusese bolnav și i-ar fi prins bine. Dar Ursul nici n-a vrut să audă. Așa-i in pădure. Nu-ți dă nimeni nimic. Trebuie să te descurci singur. N-are să-i mai ceară Ursului... Dar tot ar vrea să afle ce duce în căruță. Vulpoiul știa un șiretlic... De câte ori se folosise de el îi prinsese bine. Odată și-a scăpat chiar viața. Are să încerce și acum... Se lungi de-a curmezișul potecii, închise ochii și făcu pe mortul.
— Cine mi s-a culcat în drum ? se supără Ursul. Lăsă căruța și se duse să pedepsească pe cutezătorul care-i încurca socotelile. Ciuda lui fu și mai mare când văzu că cel culcat în drum era Vulpoiul.
— Te-a ajuns somnul în miez de zi? vorbi el supărat. Scoală, trântorule! Și, cu o lovitură de labă, îl dădu de două ori de-a rostogolul. Fă-mi loc, mai zise, văzând că Vulpoiul nu se mișcă. Fă-mi loc! Trebuie să duc Lăcomiei sale Leul peștele pe care l-am scos din eleșteu pentru el.
Vulpoiul nu se mișca. Dar un licăr de zâmbet i se ivi în ochiul pe care-l întredeschise, și iar îl închisese. «O fi mort», își zise Ursul... Cu atât mai bine. Are să-i arunce hoitul în căruță și are să-l ducă, o dată cu peștele, la Palatul Leului. Blana roșie-ruginie a vulpoiului, cu coada lungă și stufoasă, o va dărui Leoaicei. De mult râvnea Ursul să se vadă mai mare peste albine și stăpân pe mierea lor. În schimbul blănii de vulpe, Leoaica va stărui pe lângă Leu să-l pună în cinstea pe care o râvnea, ca să se sature de faguri și să nu mai cuteze albinele să-l înțepe, când se va apropia de stupii lor.
Zis și făcut. Apucă Vulpoiul cu labele dinainte și-l azvârli sub coviltir in căruță. Apoi se înhămă iar în șleau și porni la palat.
Când se văzu în căruță, Vulpoiul înțelese numaidecât ce belșug îi sta înainte. Căruța era plină. Crapi și știuci, șalăi și plătici, somni și mărunțiș. Fără să-și piardă vremea, începu să arunce peștii din căruță, presărându-i pe potecă. Sări apoi el însuși. Și făcând cale întoarsă, adună în desagă, bucată cu bucată, peștele împrăștiat.
Era liniștit și mulțumit. Vor avea ce pune în gură când le va lipsi ceva mai bun. Era și mândru. Se va duce vestea despre el și despre ai lui, ca despre primele vulpi care s-au hrănit cu pește de eleșteu.
În răstimp, Ursul ajunsese la palatul Leului.
Maimuța, purtând pe cap o chivără ostășească, sta de pază, să nu intre decât cine se cuvenea. Pe umăr îi spânzura o flintă. Era încinsă cu o sabie prea lungă, în care i se încurcau picioarele.
— Stai! Cine ești? zise ea, când îl văzu pe Urs înhămat la căruță.
— Sunt Ursul, marele dregător. Nu mă cunoști?
— Ba te cunosc, Moș Martine. Dar așa-mi este datoria: să întreb. Ce vrei?
— Întâi — făcu Ursul pe supăratul — întâi vreau să-mi vorbești cuviincios, ca unui sfetnic împărătesc ce sunt. Să-mi zici «Înălțimea ta», nu «Moș Martine». Apoi, vreau să vorbesc cu Lăcomia sa Leul. I-am adus pește proaspăt de la eleșteu, cum mi-a poruncit.
— Lăcomia sa doarme... Descarcă peștele! Când se va trezi am să i-l dau.
— Am adus ceva și pentru Leoaică. Am prins o vulpe cu blana roșcată și coada stufoasă.
— Ai prins-o vie? se miră Maimuța.
— Când am prins-o, era vie, minți Ursul. Dar de bucurie că am strâns-o în brate și-a dat duhul... Destulă vorbă. Dă-mi un coș să descarc peștele.
Se apropie de căruță și dădu coviltirul în lături. Căruța era goală.
— Unde-i peștele? strigă el, ridicându-se în două labe și bălăngănindu-se ca o limbă de clopot. Unde-i Vulpoiul? Mi-a fugit pestele! Mi-a fugit Vulpoiul!
Țopăia ca frații lui siliți de rudari să joace pe jar și urla cât îl ținea gura: «Săriți... ajutor!...»
— Ține-ti firea, Înălțimea Ta! grăi Maimuța. Cine a mai văzut peste fugind? Iar Vulpea, dacă era moartă, cum era să fugă?
Nu era chip să se înțeleagă cu Ursul. Sărea și țipa.
— Zici că Vulpoiul era mort? mai întrebă Maimuța.
— Mort, vezi bine. L-am mirosit, l-am rostogolit. Nu mișca, nu sufla. Mort ca toți morții.
— Poate că o făcea pe mortul. La asta nu te-ai gândit?
Ursul se lumină. Sigur, Maimuța avea dreptate. Vulpoiul se prefăcuse mort și, când s-a văzut în căruță, i-a prăpădit tot pestele.
Era amărât de rușinea pe care o pățise. Trebuia să facă într-un fel să iasă cu obrazul curat înaintea Leului.
— Dau fuga să mai pescuiesc și mă întorc degrabă cu căruța plină... Dar aș vrea să dau de Vulpoi, să-l judec cum știu eu. Ajută-mă, Maimuțo! Suie-te în copac, caută cât vezi cu ochii și spune-mi încotro a luat-o.
Maimuța îi făcu pe plac, dar Vulpoiul nu se vedea. Ar fi fost greu să se vadă. Se grăbise să ajungă la vizuină. Sta lungit, cu ochii la pregătirile Vulpoaicei, și îi povestea lui Vulpișor cum l-a păcălit pe Urs. Iar Vulpișor, mândru de isprava Vulpoiului, abia aștepta să se facă mare, ca să se arate și el tot atât de isteț la minte.
Numai Vulpoaica era îngrijorată.
— Acum ai doi dușmani puternici, zise ea. Pe Lup și pe Urs. Unul are laba grea, celălalt, colții tari.
— Or fi ei puternici, zise Vulpoiul fără să se tulbure, dar am și eu puterea mea. Duse laba la cap. Puterea mea e aici. Nimic pe lume n-o întrece!
Când se văzu în căruță, Vulpoiul înțelese numaidecât ce belșug îi sta înainte. Căruța era plină. Crapi și știuci, șalăi și plătici, somni și mărunțiș. Fără să-și piardă vremea, începu să arunce peștii din căruță, presărându-i pe potecă. Sări apoi el însuși. Și făcând cale întoarsă, adună în desagă, bucată cu bucată, peștele împrăștiat.
Era liniștit și mulțumit. Vor avea ce pune în gură când le va lipsi ceva mai bun. Era și mândru. Se va duce vestea despre el și despre ai lui, ca despre primele vulpi care s-au hrănit cu pește de eleșteu.
În răstimp, Ursul ajunsese la palatul Leului.
Maimuța, purtând pe cap o chivără ostășească, sta de pază, să nu intre decât cine se cuvenea. Pe umăr îi spânzura o flintă. Era încinsă cu o sabie prea lungă, în care i se încurcau picioarele.
— Stai! Cine ești? zise ea, când îl văzu pe Urs înhămat la căruță.
— Sunt Ursul, marele dregător. Nu mă cunoști?
— Ba te cunosc, Moș Martine. Dar așa-mi este datoria: să întreb. Ce vrei?
— Întâi — făcu Ursul pe supăratul — întâi vreau să-mi vorbești cuviincios, ca unui sfetnic împărătesc ce sunt. Să-mi zici «Înălțimea ta», nu «Moș Martine». Apoi, vreau să vorbesc cu Lăcomia sa Leul. I-am adus pește proaspăt de la eleșteu, cum mi-a poruncit.
— Lăcomia sa doarme... Descarcă peștele! Când se va trezi am să i-l dau.
— Am adus ceva și pentru Leoaică. Am prins o vulpe cu blana roșcată și coada stufoasă.
— Ai prins-o vie? se miră Maimuța.
— Când am prins-o, era vie, minți Ursul. Dar de bucurie că am strâns-o în brate și-a dat duhul... Destulă vorbă. Dă-mi un coș să descarc peștele.
Se apropie de căruță și dădu coviltirul în lături. Căruța era goală.
— Unde-i peștele? strigă el, ridicându-se în două labe și bălăngănindu-se ca o limbă de clopot. Unde-i Vulpoiul? Mi-a fugit pestele! Mi-a fugit Vulpoiul!
Țopăia ca frații lui siliți de rudari să joace pe jar și urla cât îl ținea gura: «Săriți... ajutor!...»
— Ține-ti firea, Înălțimea Ta! grăi Maimuța. Cine a mai văzut peste fugind? Iar Vulpea, dacă era moartă, cum era să fugă?
Nu era chip să se înțeleagă cu Ursul. Sărea și țipa.
— Zici că Vulpoiul era mort? mai întrebă Maimuța.
— Mort, vezi bine. L-am mirosit, l-am rostogolit. Nu mișca, nu sufla. Mort ca toți morții.
— Poate că o făcea pe mortul. La asta nu te-ai gândit?
Ursul se lumină. Sigur, Maimuța avea dreptate. Vulpoiul se prefăcuse mort și, când s-a văzut în căruță, i-a prăpădit tot pestele.
Era amărât de rușinea pe care o pățise. Trebuia să facă într-un fel să iasă cu obrazul curat înaintea Leului.
— Dau fuga să mai pescuiesc și mă întorc degrabă cu căruța plină... Dar aș vrea să dau de Vulpoi, să-l judec cum știu eu. Ajută-mă, Maimuțo! Suie-te în copac, caută cât vezi cu ochii și spune-mi încotro a luat-o.
Maimuța îi făcu pe plac, dar Vulpoiul nu se vedea. Ar fi fost greu să se vadă. Se grăbise să ajungă la vizuină. Sta lungit, cu ochii la pregătirile Vulpoaicei, și îi povestea lui Vulpișor cum l-a păcălit pe Urs. Iar Vulpișor, mândru de isprava Vulpoiului, abia aștepta să se facă mare, ca să se arate și el tot atât de isteț la minte.
Numai Vulpoaica era îngrijorată.
— Acum ai doi dușmani puternici, zise ea. Pe Lup și pe Urs. Unul are laba grea, celălalt, colții tari.
— Or fi ei puternici, zise Vulpoiul fără să se tulbure, dar am și eu puterea mea. Duse laba la cap. Puterea mea e aici. Nimic pe lume n-o întrece!
Citește toate poveștile din volumul Vulpișor de Sergiu Milorian
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
