Vulpișor: Cum l-a vindecat Vulpoiul pe Leu - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Cum l-a vindecat Vulpoiul pe Leu", a douăsprezecea poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian în care este vorba despre Vulpoi care aude că Leul s-a îmbolnăvit și s-a hotărât să plece la palat pentru a-l vindeca pe Lăcomia Sa. Deși Vulpoaica, Vulpișor și Veverița s-au împotrivit, el și-a luat traista și a plecat.
Citește povestea "Cum l-a vindecat Vulpoiul pe Leu" (Vulpișor)
— Unde ai găsit atâtea merinde? se miră Vulpoaica când Vulpișor intră în vizuină cu desaga doldora.
Drept orice răspuns, acesta se apucă să joace și să cânte:
«Vine Vulpișor cel mic.
Nu-i e frică de nimic.
Traista-i plină de merinde;
Le mănâncă, nu le vinde.»
— Unde le-ai găsit? stărui și Vulpoiul.
— Le-am târguit, nu le-am găsit, răspunse tot țopăind Vulpișor.
— Cât ai dat pe ele?
— N-a fost nevoie să dau eu. Au dat negustorii unul în celălalt. Las'că vă spun eu cum a fost. Întâi să mâncăm, că mi-e foame.
Când se așezară la masă, se auzi goarna ascultării sunând în apropiere. Ajunse până la el glasul Maimuței. Ca orice crainic împărătesc, se oprea din loc în loc, vestind ceea ce trebuia să se știe:
«Se dă de veste tuturor viețuitoarelor pădurii, mari și mici, alergătoare, târâtoare și zburătoare, că s-a îmbolnăvit Lăcomia sa Leul. Cine se pricepe să-l vindece să se grăbească. Și să se știe că cine-l vindecă primește răsplată mare și va fi înălțat la cinstea de dregător al Lăcomiei sale.»
Vulpoiul ascultase cu urechile ciulite. Nu-i scăpase niciun cuvânt al Maimuței.
— Repede. Dă-mi traista, zise el, îndată ce glasul Maimuței se depărtă.
Tocmai atunci sosi Veverița. Ea auzise de la Elefant vestea îmbolnăvirii Leului.
— Ai aflat ce s-a întâmplat?
— Știu, zise Vulpoiul... Chiar de aceea mă grăbesc. Mă duc la palatul Leului.
— Ce să faci acolo? se miră Veverița.
— Vrei să te prindă vrăjmașii? se miră cu spaimă Vulpoaica.
— Ei să mă prindă pe mine? Eu îi prind pe ei!
— Te pricepi la boli? mai întrebă Veverița. Ai vreun leac?
Ochii Vulpoiului scăpărau scântei.
— Am leac de răutate, de prostie și de lăcomie.
— Nu te duce, îl sfătui Veverița. Nu semăna zizanie. Știi doar că ce semeni, aceea culegi.
Stărui și Vulpoaica.
— Nimeni nu se mai gândește la tine. Lasă-i să te uite. De ce-i silești să-și aducă aminte de necazurile pe care li le-ai făcut?
— Nu vreau să mă uite. Vreau să mă țină minte multă vreme. De aceea mă și duc să dau ochii cu ei, în fata Leului.
— Vulpișor i-a pedepsit, mai stărui Veverița. Am fost de față. Am văzut cum i-a lăsat flămânzi și cum s-au încăierat, învinovățindu-se unul pe celălalt că și-au furat merindele.
— Va să zică ale lor sunt! înțelese acum Vulpoaica.
— Sigur, râse Vulpișor. Dar nu ne mai așezăm o dată la masă?
— Nu-mi ajunge cât i-ai pedepsit tu, zise Vulpoiul. Vreau să-i mai pedepsesc și eu!
— Cine nu se mulțumește cu puțin, nici de mult n-are parte. Câteodată pierde și ce a dobândit, zise îngrijorată Veverița.
— Isteață vorbă, recunoscu Vulpoiul. Dar istețimea se judecă după fapte, nu după vorbe.
— Are să te prindă Elefantul. Tu ești slab, el e puternic.
— Nu e mai puternic ca înțelepciunea.
— Dreaptă vorbă, recunoscu Veverița. Dar dacă te duci acolo, nu te dovedești înțelept.
— Ba da, că mă duc să-l vindec pe Leu... sau cel puțin pe Urs, pe Lup și pe Pisică.
— Dar ei nu sunt bolnavi, se amestecă Vulpișor.
— Ba sunt. Lupul e lacom, Ursul e avar, Pisica e mincinoasă. Se vindecă greu bolile astea, dar se vindecă! Așteptați-mă, mă întorc îndată.
În drum spre palatul Leului, Vulpoiul adună ierburi la întâmplare, fără să știe la ce sunt bune. Auzise că și vracii din toată lumea fac așa. Încearcă pe seama bolnavului, una după alta, ierburile de leac. Câteodată se nimeresc. Poate să aibă și el norocul să dea peste leacul Leului. Dar dacă se va întâmpla altfel? Dacă Leul moare? Cum va potrivi el lucrurile ca să scape din primejdia în care intră de bunăvoie? «Eh, își zise el, văd eu... mă descurc eu... Oricum, trebuie să încerc,.. numai cine caută găsește..»
Peste tot palatul se lăsase o liniște de plumb, pe care arșița soarelui de miez de vară o făcea parcă și mai grea. Sfetnicii, curtenii, slugile, se mișcau abia simțite, ca să nu tulbure odihna Leului, care gemea răsturnat în jilțul lui de rege. Avea fierbințeală mare. Termometrul arăta o sută de grade.
— Foarte bine... foarte bine... făcu Ursul.. un bolnav ca Lăcomia ta nu poate să aibă temperatură ca oricare supus de rând.
— Ba e rău, își zise Elefantul, legănându-și trompa a îngrijorare. Apoi se adresă sumedeniei de animale care se aflau de față : Nu vrea nimeni să-l vindece pe Lăcomia sa?
Nu se auzi niciun răspuns. Fiecare aștepta să încerce altul. Nereușita se pedepsea cu osândă grea. Cine să fie bucuros de pedeapsă?
Leului îi ajunse la ureche, ca prin vis, îndemnul Elefantului și din liniștea care se așternuse peste vorbele lui înțelese că nu mai era nicio speranță. Dar iată că tocmai când îl munceau asemenea gânduri negre, năvăli Maimuța, se dădu de trei ori peste cap, în semn de plecăciune, și vesti cu glas tare:
— Lăcomia ta, a venit Vulpoiul să te vindece.
Vorbele Maimuței fură acoperite de strigătele furioase ale celor de față. Nu mai țineau seama de boala Leului. Vulpoiul era osândit să zacă în turn. A scăpat de acolo? Şi cuteza să se înfățișeze la palat?
Cel mai tare se auzeau glasurile Ursului, Lupului și Pisicii.
Pe Vulpoi îl lăsaseră în turn, zăvorit și priponit. Cum să fi venit aici?
— Iar eu vă spun că e la poarta palatului, repetă Maimuța. A venit să-l vindece pe Lăcomia sa.
— A fugit din turn, mieună speriată Pisica.
— Mă duc să-l strâng în brațe, făcu Ursul.
— Vin și eu, să-i înfig colții: sări Lupul.
— Așteptați! tună Elefantul. Să hotărască Lăcomia sa.
Se aplecă la urechea Leului și-i șopti cu glas blajin: «A venit Vulpoiul. Vrea să te vindece. Să-l las să încerce? Ce poruncești?»
— E un prefăcut și un înșelător, sări Ursul. Să nu-l crezi.
— A pus iar ceva la cale, întări Lupul.
— Trebuie prins și dus în turn, încheie Pisica.
Leul nu luă în seamă vorbele lor.
— Zice că mă face bine? gemu el.
— Așa zice, răspunse cu îndoială Elefantul.
Veverița, care venise să fie de față și să-l ajute pe Vulpoi la nevoie, risipi zarva.
— Puneți-l la încercare. Vulpoiul știe multe. O fi știind și meșteșugul vindecării.
— Și eu zic tot așa, vorbi Maimuța.
— Știe ce pedeapsă îl așteaptă dacă nu mă face sănătos? întrebă Leul.
— Știe, sună răspunsul Maimuței. I-am spus. Primește învoiala.
— Atunci poruncește să se înfățișeze înaintea mea.
Maimuța ieși și se întoarse cu Vulpoiul.
— Cum ai ajuns aici? îl întrebă Elefantul, după ce-l lăsă să facă cele trei plecăciuni de cuviință. Erai osândit să stai în turn câte zile vei avea.
— A venit un crainic corb la gratiile închisorii și mi-a croncănit vestea despre boala Lăcomiei sale. Eu mă pricep la leacuri. Ce era să fac? Să las pradă bolii și morții pe regele meu cel mare și iubit? M-am aruncat din turn. M-am și betegit, după cum se vede, minți el, arătând un picior pe care și-l înfășurase cu frunze de brustur, late, care se țineau agățate de blana roșiatică a Vulpoiului. Am dat fuga să-mi iau leacurile și am venit. După ce-l vindec pe Lăcomia sa, mă întorc în turn să-mi ispășesc osânda.
Drept orice răspuns, acesta se apucă să joace și să cânte:
«Vine Vulpișor cel mic.
Nu-i e frică de nimic.
Traista-i plină de merinde;
Le mănâncă, nu le vinde.»
— Unde le-ai găsit? stărui și Vulpoiul.
— Le-am târguit, nu le-am găsit, răspunse tot țopăind Vulpișor.
— Cât ai dat pe ele?
— N-a fost nevoie să dau eu. Au dat negustorii unul în celălalt. Las'că vă spun eu cum a fost. Întâi să mâncăm, că mi-e foame.
Când se așezară la masă, se auzi goarna ascultării sunând în apropiere. Ajunse până la el glasul Maimuței. Ca orice crainic împărătesc, se oprea din loc în loc, vestind ceea ce trebuia să se știe:
«Se dă de veste tuturor viețuitoarelor pădurii, mari și mici, alergătoare, târâtoare și zburătoare, că s-a îmbolnăvit Lăcomia sa Leul. Cine se pricepe să-l vindece să se grăbească. Și să se știe că cine-l vindecă primește răsplată mare și va fi înălțat la cinstea de dregător al Lăcomiei sale.»
Vulpoiul ascultase cu urechile ciulite. Nu-i scăpase niciun cuvânt al Maimuței.
— Repede. Dă-mi traista, zise el, îndată ce glasul Maimuței se depărtă.
Tocmai atunci sosi Veverița. Ea auzise de la Elefant vestea îmbolnăvirii Leului.
— Ai aflat ce s-a întâmplat?
— Știu, zise Vulpoiul... Chiar de aceea mă grăbesc. Mă duc la palatul Leului.
— Ce să faci acolo? se miră Veverița.
— Vrei să te prindă vrăjmașii? se miră cu spaimă Vulpoaica.
— Ei să mă prindă pe mine? Eu îi prind pe ei!
— Te pricepi la boli? mai întrebă Veverița. Ai vreun leac?
Ochii Vulpoiului scăpărau scântei.
— Am leac de răutate, de prostie și de lăcomie.
— Nu te duce, îl sfătui Veverița. Nu semăna zizanie. Știi doar că ce semeni, aceea culegi.
Stărui și Vulpoaica.
— Nimeni nu se mai gândește la tine. Lasă-i să te uite. De ce-i silești să-și aducă aminte de necazurile pe care li le-ai făcut?
— Nu vreau să mă uite. Vreau să mă țină minte multă vreme. De aceea mă și duc să dau ochii cu ei, în fata Leului.
— Vulpișor i-a pedepsit, mai stărui Veverița. Am fost de față. Am văzut cum i-a lăsat flămânzi și cum s-au încăierat, învinovățindu-se unul pe celălalt că și-au furat merindele.
— Va să zică ale lor sunt! înțelese acum Vulpoaica.
— Sigur, râse Vulpișor. Dar nu ne mai așezăm o dată la masă?
— Nu-mi ajunge cât i-ai pedepsit tu, zise Vulpoiul. Vreau să-i mai pedepsesc și eu!
— Cine nu se mulțumește cu puțin, nici de mult n-are parte. Câteodată pierde și ce a dobândit, zise îngrijorată Veverița.
— Isteață vorbă, recunoscu Vulpoiul. Dar istețimea se judecă după fapte, nu după vorbe.
— Are să te prindă Elefantul. Tu ești slab, el e puternic.
— Nu e mai puternic ca înțelepciunea.
— Dreaptă vorbă, recunoscu Veverița. Dar dacă te duci acolo, nu te dovedești înțelept.
— Ba da, că mă duc să-l vindec pe Leu... sau cel puțin pe Urs, pe Lup și pe Pisică.
— Dar ei nu sunt bolnavi, se amestecă Vulpișor.
— Ba sunt. Lupul e lacom, Ursul e avar, Pisica e mincinoasă. Se vindecă greu bolile astea, dar se vindecă! Așteptați-mă, mă întorc îndată.
În drum spre palatul Leului, Vulpoiul adună ierburi la întâmplare, fără să știe la ce sunt bune. Auzise că și vracii din toată lumea fac așa. Încearcă pe seama bolnavului, una după alta, ierburile de leac. Câteodată se nimeresc. Poate să aibă și el norocul să dea peste leacul Leului. Dar dacă se va întâmpla altfel? Dacă Leul moare? Cum va potrivi el lucrurile ca să scape din primejdia în care intră de bunăvoie? «Eh, își zise el, văd eu... mă descurc eu... Oricum, trebuie să încerc,.. numai cine caută găsește..»
Peste tot palatul se lăsase o liniște de plumb, pe care arșița soarelui de miez de vară o făcea parcă și mai grea. Sfetnicii, curtenii, slugile, se mișcau abia simțite, ca să nu tulbure odihna Leului, care gemea răsturnat în jilțul lui de rege. Avea fierbințeală mare. Termometrul arăta o sută de grade.
— Foarte bine... foarte bine... făcu Ursul.. un bolnav ca Lăcomia ta nu poate să aibă temperatură ca oricare supus de rând.
— Ba e rău, își zise Elefantul, legănându-și trompa a îngrijorare. Apoi se adresă sumedeniei de animale care se aflau de față : Nu vrea nimeni să-l vindece pe Lăcomia sa?
Nu se auzi niciun răspuns. Fiecare aștepta să încerce altul. Nereușita se pedepsea cu osândă grea. Cine să fie bucuros de pedeapsă?
Leului îi ajunse la ureche, ca prin vis, îndemnul Elefantului și din liniștea care se așternuse peste vorbele lui înțelese că nu mai era nicio speranță. Dar iată că tocmai când îl munceau asemenea gânduri negre, năvăli Maimuța, se dădu de trei ori peste cap, în semn de plecăciune, și vesti cu glas tare:
— Lăcomia ta, a venit Vulpoiul să te vindece.
Vorbele Maimuței fură acoperite de strigătele furioase ale celor de față. Nu mai țineau seama de boala Leului. Vulpoiul era osândit să zacă în turn. A scăpat de acolo? Şi cuteza să se înfățișeze la palat?
Cel mai tare se auzeau glasurile Ursului, Lupului și Pisicii.
Pe Vulpoi îl lăsaseră în turn, zăvorit și priponit. Cum să fi venit aici?
— Iar eu vă spun că e la poarta palatului, repetă Maimuța. A venit să-l vindece pe Lăcomia sa.
— A fugit din turn, mieună speriată Pisica.
— Mă duc să-l strâng în brațe, făcu Ursul.
— Vin și eu, să-i înfig colții: sări Lupul.
— Așteptați! tună Elefantul. Să hotărască Lăcomia sa.
Se aplecă la urechea Leului și-i șopti cu glas blajin: «A venit Vulpoiul. Vrea să te vindece. Să-l las să încerce? Ce poruncești?»
— E un prefăcut și un înșelător, sări Ursul. Să nu-l crezi.
— A pus iar ceva la cale, întări Lupul.
— Trebuie prins și dus în turn, încheie Pisica.
Leul nu luă în seamă vorbele lor.
— Zice că mă face bine? gemu el.
— Așa zice, răspunse cu îndoială Elefantul.
Veverița, care venise să fie de față și să-l ajute pe Vulpoi la nevoie, risipi zarva.
— Puneți-l la încercare. Vulpoiul știe multe. O fi știind și meșteșugul vindecării.
— Și eu zic tot așa, vorbi Maimuța.
— Știe ce pedeapsă îl așteaptă dacă nu mă face sănătos? întrebă Leul.
— Știe, sună răspunsul Maimuței. I-am spus. Primește învoiala.
— Atunci poruncește să se înfățișeze înaintea mea.
Maimuța ieși și se întoarse cu Vulpoiul.
— Cum ai ajuns aici? îl întrebă Elefantul, după ce-l lăsă să facă cele trei plecăciuni de cuviință. Erai osândit să stai în turn câte zile vei avea.
— A venit un crainic corb la gratiile închisorii și mi-a croncănit vestea despre boala Lăcomiei sale. Eu mă pricep la leacuri. Ce era să fac? Să las pradă bolii și morții pe regele meu cel mare și iubit? M-am aruncat din turn. M-am și betegit, după cum se vede, minți el, arătând un picior pe care și-l înfășurase cu frunze de brustur, late, care se țineau agățate de blana roșiatică a Vulpoiului. Am dat fuga să-mi iau leacurile și am venit. După ce-l vindec pe Lăcomia sa, mă întorc în turn să-mi ispășesc osânda.
— Nu-l crede, Lăcomia ta, strigă Ursul. Minte.
— Se preface, adăugă Lupul.
— Minte și se preface, zise și Pisica, socotind că întărește cu mieunatul ei vorbele grele ale Ursului și Lupului.
Vulpoiul mai făcu o plecăciune în fața Leului.
— Nu asculta vorbele lor, Lăcomia ta. Sunt vrăjmașii mei. Lasă-mă să te vindec.
— Chiar îți poruncesc să mă vindeci, rosti Leul cu glas stins.
— Împlinește porunca Lăcomiei sale! repetă Elefantul.
Vulpoiul puse la picioarele tronului desagii cu ierburile de leac.
— Îmi trebuie un ceaun să fierb ierburile.
Își roti apoi privirile, oprindu-le asupra Ursului.
— Ursule, dă fuga și să vii cu un ceaun, dar vezi să fie plin!
— Cutezi să-mi poruncești mie? se supără Ursul, gata să-l înșface.
Dar se auzi glasul Leului.
— Fă ce spune Vulpoiul!
Speranța îi dăduse putere. Vorbea iar răspicat și căsca o gură de care nu se putea sa nu te înfiori.
— Prea bine, Lăcomia ta, răspunse smerit Ursul și plecă după apă și ceaun.
Acum Vulpoiul se întoarse către Lup.
— Fă-mi rost de niște pirostrii. Adu și un brat de găteje, să punem ceaunul la fiert. Dar vezi să fie uscate.
— Nu sunt sluga ta. Cară-ți singur ce-ți trebuie..
Vorbele Lupului îl supărară pe Leu.
— Împlinește voia Vulpoiului, tună el. Altfel, cât sunt de bolnav, te înghit de viu.
Lupul nu mai zăbovi. Ieși de-a-ndărătelea, înfricoșat.
Aștepta și Pisica o poruncă. Știa bine că Vulpoiul n-are s-o lase fără s-o umilească și pe ea înaintea obștei animalelor. Și, fiindcă văzuse ce rușine au pățit prietenii ei, se hotărâse să facă fără cârtire orice i-ar porunci Vulpoiul. Mai voia să se țină seama că ajutase într-un fel la vindecarea Leului. Dar porunca Vulpoiului zăbovea. Părea că nici n-o lua în seamă. Era ocupat să potrivească ceaunul pe pirostrii și să dea foc gătejelor, căci Ursul și Lupul se întorseseră între timp, aducând ce li se hotărâse.
— Eu n-am nimic de făcut? întrebă slugarnic Pisica, văzând că fusese uitată.
— Îți vine și ție rândul, n-ai grijă. Chiar acum. Treci aici, suflă în foc și vezi să fiarbă apa! Când dă în clocot, să-mi spui.
— Așa am să fac, mieună Pisica, și se apucă să sufle din toate puterile, înecându-se cu fumul care ieșea din gătejele umede cuprinse de flăcări.
Leul era nerăbdător.
— Ce se aude? E gata leacul?
— Îndată... îndată... îl liniști Vulpoiul. Numai să fiarbă apa.
— A fiert... Fierbe în clocot, zise Pisica. I se îneca glasul, îi lăcrimau ochii, dar nu se mișca de la foc. Sta cocârjată și sufla într-una sub pirostrii.
Venise pentru Vulpoi clipa celei mai grele încercări. Fusese primit la palat, i se dăduse încredere. Ce se va întâmpla acum? Leacurile lui erau adunate la întâmplare. N-avea habar dacă sunt bune la ceva. Luă din desagă un pumn de iarbă și se apropie de ceaun.
— Acum să nu se audă nicio șoaptă și să nu miște nimeni. Trebuie să descânt ierburile, ca să scot leacul din ele. Se ridică în două labe și țopăi in jurul ceaunului:
«Pun în apă
Rădăcină
De minciună
Gogonată
Și umflată,
Chiar de mine adunată
Și cu mofturi descântată.»
— Ce rădăcină? întrebă bănuitor Ursul. Unde crește?
— Crește unde nu te privește, îi răspunse Vulpoiul. Nu întreba, că se coclește și nu mai lecuiește.
— Ursule, strigă iar Leul, îngrijorat de vorbele Vulpoiului, stai la locul tău și nu te amesteca.
Vulpoiul își continuă descântecul.
«Iarbă de leac neumblată,
Niciodată încercată,
Frământată,
Descântată,
Și bine amestecată
Cu o labă de pisică-nfuriată.»
Se întoarse către Pisică:
— Amestecă fiertura cu laba dreaptă.
— Să-mi bag laba în apă fiartă?
— Trebuie... Altfel se strică leacul și moare Lăcomia sa.
— Fă ce poruncește Vulpoiul! zise cu un răget înfricoșător Leul, căruia răul începuse să-i treacă numai la gândul că are să se vindece. Nici nu fusese prea bolnav. Mâncase un bou întreg și-i căzuse greu. Acum, după o zi de nemâncare și odihnă, se simțea mai bine. Dar cât era el de Leu și de rege, nu-și da seama de asta. Credea că leacul Vulpoiului începuse să-l vindece înainte chiar de a sorbi din el. Cu atât mal mult îi va folosi, după ce-l va fi înghițit.
Pisica n-avu încotro. Băgă o labă în apa fierbinte.
— Se preface, adăugă Lupul.
— Minte și se preface, zise și Pisica, socotind că întărește cu mieunatul ei vorbele grele ale Ursului și Lupului.
Vulpoiul mai făcu o plecăciune în fața Leului.
— Nu asculta vorbele lor, Lăcomia ta. Sunt vrăjmașii mei. Lasă-mă să te vindec.
— Chiar îți poruncesc să mă vindeci, rosti Leul cu glas stins.
— Împlinește porunca Lăcomiei sale! repetă Elefantul.
Vulpoiul puse la picioarele tronului desagii cu ierburile de leac.
— Îmi trebuie un ceaun să fierb ierburile.
Își roti apoi privirile, oprindu-le asupra Ursului.
— Ursule, dă fuga și să vii cu un ceaun, dar vezi să fie plin!
— Cutezi să-mi poruncești mie? se supără Ursul, gata să-l înșface.
Dar se auzi glasul Leului.
— Fă ce spune Vulpoiul!
Speranța îi dăduse putere. Vorbea iar răspicat și căsca o gură de care nu se putea sa nu te înfiori.
— Prea bine, Lăcomia ta, răspunse smerit Ursul și plecă după apă și ceaun.
Acum Vulpoiul se întoarse către Lup.
— Fă-mi rost de niște pirostrii. Adu și un brat de găteje, să punem ceaunul la fiert. Dar vezi să fie uscate.
— Nu sunt sluga ta. Cară-ți singur ce-ți trebuie..
Vorbele Lupului îl supărară pe Leu.
— Împlinește voia Vulpoiului, tună el. Altfel, cât sunt de bolnav, te înghit de viu.
Lupul nu mai zăbovi. Ieși de-a-ndărătelea, înfricoșat.
Aștepta și Pisica o poruncă. Știa bine că Vulpoiul n-are s-o lase fără s-o umilească și pe ea înaintea obștei animalelor. Și, fiindcă văzuse ce rușine au pățit prietenii ei, se hotărâse să facă fără cârtire orice i-ar porunci Vulpoiul. Mai voia să se țină seama că ajutase într-un fel la vindecarea Leului. Dar porunca Vulpoiului zăbovea. Părea că nici n-o lua în seamă. Era ocupat să potrivească ceaunul pe pirostrii și să dea foc gătejelor, căci Ursul și Lupul se întorseseră între timp, aducând ce li se hotărâse.
— Eu n-am nimic de făcut? întrebă slugarnic Pisica, văzând că fusese uitată.
— Îți vine și ție rândul, n-ai grijă. Chiar acum. Treci aici, suflă în foc și vezi să fiarbă apa! Când dă în clocot, să-mi spui.
— Așa am să fac, mieună Pisica, și se apucă să sufle din toate puterile, înecându-se cu fumul care ieșea din gătejele umede cuprinse de flăcări.
Leul era nerăbdător.
— Ce se aude? E gata leacul?
— Îndată... îndată... îl liniști Vulpoiul. Numai să fiarbă apa.
— A fiert... Fierbe în clocot, zise Pisica. I se îneca glasul, îi lăcrimau ochii, dar nu se mișca de la foc. Sta cocârjată și sufla într-una sub pirostrii.
Venise pentru Vulpoi clipa celei mai grele încercări. Fusese primit la palat, i se dăduse încredere. Ce se va întâmpla acum? Leacurile lui erau adunate la întâmplare. N-avea habar dacă sunt bune la ceva. Luă din desagă un pumn de iarbă și se apropie de ceaun.
— Acum să nu se audă nicio șoaptă și să nu miște nimeni. Trebuie să descânt ierburile, ca să scot leacul din ele. Se ridică în două labe și țopăi in jurul ceaunului:
«Pun în apă
Rădăcină
De minciună
Gogonată
Și umflată,
Chiar de mine adunată
Și cu mofturi descântată.»
— Ce rădăcină? întrebă bănuitor Ursul. Unde crește?
— Crește unde nu te privește, îi răspunse Vulpoiul. Nu întreba, că se coclește și nu mai lecuiește.
— Ursule, strigă iar Leul, îngrijorat de vorbele Vulpoiului, stai la locul tău și nu te amesteca.
Vulpoiul își continuă descântecul.
«Iarbă de leac neumblată,
Niciodată încercată,
Frământată,
Descântată,
Și bine amestecată
Cu o labă de pisică-nfuriată.»
Se întoarse către Pisică:
— Amestecă fiertura cu laba dreaptă.
— Să-mi bag laba în apă fiartă?
— Trebuie... Altfel se strică leacul și moare Lăcomia sa.
— Fă ce poruncește Vulpoiul! zise cu un răget înfricoșător Leul, căruia răul începuse să-i treacă numai la gândul că are să se vindece. Nici nu fusese prea bolnav. Mâncase un bou întreg și-i căzuse greu. Acum, după o zi de nemâncare și odihnă, se simțea mai bine. Dar cât era el de Leu și de rege, nu-și da seama de asta. Credea că leacul Vulpoiului începuse să-l vindece înainte chiar de a sorbi din el. Cu atât mal mult îi va folosi, după ce-l va fi înghițit.
Pisica n-avu încotro. Băgă o labă în apa fierbinte.
— Frige!
Vulpoiul îi apăsă laba în apă:
— Dacă frige, înseamnă că leacul e bun... Ursule... Lupule... jucați in jurul ceaunului... repede... repede... și ziceți după mine:
«Joc să iasă leacul tare,
Numai bun de vindecare.
Joc să uit de răzbunare.
Să-mi treacă de supărare.»
Lupul și Ursul ce erau să facă? Se supuseră. Ţopăiră în jurul ceaunului, rostind vorbele de batjocură pe care le scornise chiar atunci Vulpoiul. Nici Pisica nu sta. Amesteca de zor. Degeaba se văita: «Miau, miau... Nu mai vreau». N-o lua nimeni în seamă. În cele din urmă, nemaiputând să rabde, se rugă de Vulpoi:
— Iartă-mă. Nu mai fac.
Vulpoiul, făcându-se că n-a auzit bine vorba ei, porunci Lupului:
— Gustă fiertura și spune-mi ce gust are.
— Întâi să suflu-n ea... că frige.
— Nu sufla, că-i piere gustul. Soarbe-o fierbinte!
Lupul n-avu încotro. Dădu pe gât un linguroi de apă fiartă.
— Mi-a fript mațele, strigă el.
— Nu întreb de asta. Întreb dacă e amară.
— Amară nu e... E mai mult dulceagă...
— Dacă e dulceagă, înseamnă că e bună. Ursule, ia ceaunul de pe foc... Așa... Pisico, suflă să se răcorească, s-o poată înghiți Lăcomia sa. Suflă și tu, Ursule,.. și tu, Lupule... suflați... mai tare... un... doi... un... doi... mai tare, Ursule... Umflă-ți bojocii, Pisico... Nu fi leneș. Lupule... un... doi... mai tare... mai tare.
Îi lăsă să sufle până văzu că-și pierd răsuflarea. Numai atunci îi iertă. Avea și cu Elefantul o răfuială. El îl închisese în turn. N-are să plece de aci fără să-i plătească și lui.
— Elefantule! Ia ceaunul cu fiertura și du-l la cinstita gură a Lăcomiei sale. Să-l bea până la fund. Să nu lase nicio picătură. Grăbește-te.
— Cu mine vorbești? se miră supărat Elefantul. Mie-mi poruncești? Du-i-l singur!
N-a fost nevoie să poruncească Leul. Ursul, Lupul și Pisica săriră într-un glas:
— E porunca Lăcomiei sale! mormăi Ursul.
— Fă ce zice Vulpoiul! urlă Lupul.
— Ia ceaunul și du-l Lăcomiei sale! mieună poruncitor Pisica.
Leul înghiți leacul dintr-o sorbitură.
— Mi-e cald, se văită el.
— Nu îndeajuns, hotărî Vulpoiul. Trebuie să-ți fie și mai cald. Cu ce să te învelesc?
Își roti iar privirile și se opri cu ochii la Urs.
— Scoate-ți blana și dă-o Elefantului, să-l acopere pe Lăcomia sa.
— Cum o să-i dau blana? făcu Ursul îngrozit. Înțelegea că Vulpoiul vrea să-l batjocorească. Avea să fie singurul urs chilug din lume.
— Trebuie! făcu necruțător Vulpoiul. Altfel nu se vindecă... Moare.
— Blana... blana... gemu Leul, îngrozit la gândul morții.
— Lupule și tu, Pisico, porunci Elefantul, ajutați-mă să scot blana Ursului.
Săriră câteșitrei, îi mai ajutară și alții, și, într-o clipă, Ursul rămase fără blană.
— Acum e bine, zise Vulpoiul, după ce Leul fu învelit cu blana Ursului. Lăcomiei sale are să-i fie cald și are să se facă bine. Ieșiți cu toții afară. Am să-l veghez eu.
În tăcerea care se lăsase, Vulpoiul auzi pe Urs amenințându-l:
— Ne mai întâlnim noi, Vulpoiule. Până nu mă împodobesc cu blana ta, n-o să am liniște.
— Deh! îl luă în râs Vulpoiul, numai să fii în stare. Apoi adăugă, tot în șoaptă: Am văzut eu o dată la o fântână un lup în piele de oaie. Acum văd un leu în blană de urs. Dacă mi-o fi dat, o să văd și un urs în blană de vulpe. Dar până atunci mai e! Plecați! Lăcomiei sale îi trebuie liniște.
Palatul se golise. Lângă Leul adormit nu mai rămăsese decât Vulpoiul. Ce să facă? Parcă tot mai bine ar fi fost sa fugă. Leul ar putea să moară. De ce să se lase prins ? Are să se ducă acasă, să se ascundă sub niște crengi uscate. Dar pe unde să fugă? Elefantul și Maimuța păzeau ușa. Nici Ursul, Lupul și Pisica nu se vor fi grăbit. Se țineau prin apropiere, ca să nu-l lase să scape de pedeapsă, dacă se va dovedi că leacurile lui au fost mincinoase.
Nu stătu mult pe gânduri. Se urcă pe fereastră, își făcu vânt, sări și o întinse la drum. Alergând își aduse aminte de o vorbă pe care i-o spusese o dată o cinteză: «Minciuna ține de dimineață până la prânz, dar n-apucă niciodată cina.» Îl cam neliniștea vorba asta, dar era prea târziu să se mai gândească la el. «Orice ar fi să se întâmple, scap eu», își zise încrezător în mintea lui ascuțită.
Amurgise de mult. Soarele nu mai dogorea. Aerul era greu de zăpușeală.
Trubadurul se opri. Obosise, ar fi vrut să se odihnească, dar ascultătorii îl copleșeau cu întrebările. S-a vindecat Leul? Vulpoiul a scăpat de pedeapsă? Ce-au mai încercat să-i facă Ursul, Lupul și Pisica?
Ar fi vrut să le răspundă, să le facă oamenilor pe plac.
Unii îi turnară cidru, alții îl îmbiau să mănânce. Le plăceau glasul, poveștile lui, iar tâlcul vorbelor acestora le dădeau speranță. Să le mai spună... vor să mai asculte. Ce s-a mai întâmplat la palat? Leul a murit sau mai trăiește? Dar Vulpoiul a pățit ceva? În zare, luna, palidă încă, se ițea din neguri. Trubadurul își adună puterile închipuirii. Cidrul îi limpezise mintea, risipind ceața oboselii.
— Să-l dăm uitării pentru o clipă pe Vulpoi. Pe Leu să-l mai lăsăm să doarmă.
Până se trezește el...
Își luă chitara, îi ciupi corzile și povesti cu glasul lui catifelat.
Vulpoiul îi apăsă laba în apă:
— Dacă frige, înseamnă că leacul e bun... Ursule... Lupule... jucați in jurul ceaunului... repede... repede... și ziceți după mine:
«Joc să iasă leacul tare,
Numai bun de vindecare.
Joc să uit de răzbunare.
Să-mi treacă de supărare.»
Lupul și Ursul ce erau să facă? Se supuseră. Ţopăiră în jurul ceaunului, rostind vorbele de batjocură pe care le scornise chiar atunci Vulpoiul. Nici Pisica nu sta. Amesteca de zor. Degeaba se văita: «Miau, miau... Nu mai vreau». N-o lua nimeni în seamă. În cele din urmă, nemaiputând să rabde, se rugă de Vulpoi:
— Iartă-mă. Nu mai fac.
Vulpoiul, făcându-se că n-a auzit bine vorba ei, porunci Lupului:
— Gustă fiertura și spune-mi ce gust are.
— Întâi să suflu-n ea... că frige.
— Nu sufla, că-i piere gustul. Soarbe-o fierbinte!
Lupul n-avu încotro. Dădu pe gât un linguroi de apă fiartă.
— Mi-a fript mațele, strigă el.
— Nu întreb de asta. Întreb dacă e amară.
— Amară nu e... E mai mult dulceagă...
— Dacă e dulceagă, înseamnă că e bună. Ursule, ia ceaunul de pe foc... Așa... Pisico, suflă să se răcorească, s-o poată înghiți Lăcomia sa. Suflă și tu, Ursule,.. și tu, Lupule... suflați... mai tare... un... doi... un... doi... mai tare, Ursule... Umflă-ți bojocii, Pisico... Nu fi leneș. Lupule... un... doi... mai tare... mai tare.
Îi lăsă să sufle până văzu că-și pierd răsuflarea. Numai atunci îi iertă. Avea și cu Elefantul o răfuială. El îl închisese în turn. N-are să plece de aci fără să-i plătească și lui.
— Elefantule! Ia ceaunul cu fiertura și du-l la cinstita gură a Lăcomiei sale. Să-l bea până la fund. Să nu lase nicio picătură. Grăbește-te.
— Cu mine vorbești? se miră supărat Elefantul. Mie-mi poruncești? Du-i-l singur!
N-a fost nevoie să poruncească Leul. Ursul, Lupul și Pisica săriră într-un glas:
— E porunca Lăcomiei sale! mormăi Ursul.
— Fă ce zice Vulpoiul! urlă Lupul.
— Ia ceaunul și du-l Lăcomiei sale! mieună poruncitor Pisica.
Leul înghiți leacul dintr-o sorbitură.
— Mi-e cald, se văită el.
— Nu îndeajuns, hotărî Vulpoiul. Trebuie să-ți fie și mai cald. Cu ce să te învelesc?
Își roti iar privirile și se opri cu ochii la Urs.
— Scoate-ți blana și dă-o Elefantului, să-l acopere pe Lăcomia sa.
— Cum o să-i dau blana? făcu Ursul îngrozit. Înțelegea că Vulpoiul vrea să-l batjocorească. Avea să fie singurul urs chilug din lume.
— Trebuie! făcu necruțător Vulpoiul. Altfel nu se vindecă... Moare.
— Blana... blana... gemu Leul, îngrozit la gândul morții.
— Lupule și tu, Pisico, porunci Elefantul, ajutați-mă să scot blana Ursului.
Săriră câteșitrei, îi mai ajutară și alții, și, într-o clipă, Ursul rămase fără blană.
— Acum e bine, zise Vulpoiul, după ce Leul fu învelit cu blana Ursului. Lăcomiei sale are să-i fie cald și are să se facă bine. Ieșiți cu toții afară. Am să-l veghez eu.
În tăcerea care se lăsase, Vulpoiul auzi pe Urs amenințându-l:
— Ne mai întâlnim noi, Vulpoiule. Până nu mă împodobesc cu blana ta, n-o să am liniște.
— Deh! îl luă în râs Vulpoiul, numai să fii în stare. Apoi adăugă, tot în șoaptă: Am văzut eu o dată la o fântână un lup în piele de oaie. Acum văd un leu în blană de urs. Dacă mi-o fi dat, o să văd și un urs în blană de vulpe. Dar până atunci mai e! Plecați! Lăcomiei sale îi trebuie liniște.
Palatul se golise. Lângă Leul adormit nu mai rămăsese decât Vulpoiul. Ce să facă? Parcă tot mai bine ar fi fost sa fugă. Leul ar putea să moară. De ce să se lase prins ? Are să se ducă acasă, să se ascundă sub niște crengi uscate. Dar pe unde să fugă? Elefantul și Maimuța păzeau ușa. Nici Ursul, Lupul și Pisica nu se vor fi grăbit. Se țineau prin apropiere, ca să nu-l lase să scape de pedeapsă, dacă se va dovedi că leacurile lui au fost mincinoase.
Nu stătu mult pe gânduri. Se urcă pe fereastră, își făcu vânt, sări și o întinse la drum. Alergând își aduse aminte de o vorbă pe care i-o spusese o dată o cinteză: «Minciuna ține de dimineață până la prânz, dar n-apucă niciodată cina.» Îl cam neliniștea vorba asta, dar era prea târziu să se mai gândească la el. «Orice ar fi să se întâmple, scap eu», își zise încrezător în mintea lui ascuțită.
Amurgise de mult. Soarele nu mai dogorea. Aerul era greu de zăpușeală.
Trubadurul se opri. Obosise, ar fi vrut să se odihnească, dar ascultătorii îl copleșeau cu întrebările. S-a vindecat Leul? Vulpoiul a scăpat de pedeapsă? Ce-au mai încercat să-i facă Ursul, Lupul și Pisica?
Ar fi vrut să le răspundă, să le facă oamenilor pe plac.
Unii îi turnară cidru, alții îl îmbiau să mănânce. Le plăceau glasul, poveștile lui, iar tâlcul vorbelor acestora le dădeau speranță. Să le mai spună... vor să mai asculte. Ce s-a mai întâmplat la palat? Leul a murit sau mai trăiește? Dar Vulpoiul a pățit ceva? În zare, luna, palidă încă, se ițea din neguri. Trubadurul își adună puterile închipuirii. Cidrul îi limpezise mintea, risipind ceața oboselii.
— Să-l dăm uitării pentru o clipă pe Vulpoi. Pe Leu să-l mai lăsăm să doarmă.
Până se trezește el...
Își luă chitara, îi ciupi corzile și povesti cu glasul lui catifelat.
Citește toate poveștile din volumul Vulpișor de Sergiu Milorian
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT