Vulpișor: Pițigoiul viclean - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Pițigoiul viclean", a cincisprezecea poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian în care aflăm că Vulpoiul scăpase dintr-o grea primejdie. Ar fi trebuit să fie voios, dar gândul că îl ratase pe cocoș nu-l lăsa să fie liniștit. Zări un pițigoi care își făcea cuib într-un copac și se gândi că ar foarte gustos și și-ar mai fi luat gândul de la întâmplarea cu cocoșul.
Citește povestea "Pițigoiul viclean" (Vulpișor)

Vulpoiul scăpase din grea primejdie. S-ar fi cuvenit să fie voios, dar, deși trecuse atâta timp de la întâmplarea cu cocoșul, nu-și ierta că se lăsase păcălit de el. Cum să facă să se răzbune pe cântăreț? Numai gândul acesta îi umbla prin minte, acum, când avea putere de sfetnic regesc.
Cum sta așa, hotărât să-l prindă pe cocoș și să-l mănânce, un pițigoi, care se așezase pe o ramură de măr pădureț, îi atrase privirile și-i abătu gândul. Pițigoiul are carnea fragedă și gustoasă. Dacă l-ar prinde și l-ar mânca, parcă i-ar mai trece supărarea.
— Bună dimineața, Pițigoiule, îi zise cu glas dulce. Cum văd, îți faci cuib nou. Foarte bine, frate. Dar de ce atât de sus? Fă-l mai jos și n-avea grijă. Cu noile porunci ale Lăcomiei sale are să fie pace în pădure. Nici uliul, nici vulturul n-au să te mai supere. Și nici vreo altă viețuitoare. Cred că ai aflat de rânduielile astea? Dacă nu, dă-te jos să ți le spun.
Pițigoiul se uită neîncrezător la Vulpoi.
- N-am aflat, și de la domnia ta nici nu doresc să aflu nimic. Știu că minți de câte ori deschizi gura.
Vulpoiul se arătă tare mâhnit de vorba aspră a Pițigoiului.
- Ce rău ți-am făcut vreodată, ca să mă năpăstuiești cu o învinovățire atât de grea?
Pițigoiul rămase o clipă descumpănit. Era greu să fie cineva mai șiret ca Vulpoiul. Dar își adună puterile minții și tot sărind din loc în loc, cum îi era obiceiul — că pițigoi să stea locului nu s-a prea văzut — răspunse cu chibzuință:
— Mie nu mi-ai făcut niciun rău. Norocul m-a ferit să am a face cu dumneata. Dar am auzit ce spun toate celelalte păsări. Când se trezesc din somn, în zorii zilei, și vorbesc toate odată, cum le este obiceiul, povestesc cât ești de viclean și de primejdios pentru păsărime.
— Te iei după ce spun unii și alții, mai zise Vulpoiul, arătându-se tot supărat. Dar eu mă simt curat în cugetul meu și nu mi-e rușine de faptele mele.
Pițigoiul nici nu-l mai asculta. Și, ca să arate că-l disprețuiește, scoase un sunet prelung, ca și când ar fi spus «am isprăvit cu dumneata» și se apucă să mănânce, ciugulind din scoarța cu miros îmbătător a mărului pădureț.
Dar Vulpoiul nu se dădu bătut. Acum nu numai foamea îl rodea, ci și ambiția. Doar n-o să fie el mai slab la minte ca un pițigoi!
— M-ai mâhnit și m-ai întristat, dar eu tot am să-ți spun ce noutate am aflat. Lăcomia sa Leul a poruncit tuturor supușilor să se iubească și să trăiască în bună înțelegere unii cu alții. Chiar dacă m-oi fi purtat vreodată mai aspru cu cineva din neamul tău, sau cu vreun prieten din păsărime, acum mi-am schimbat năravul. Ce plăcut lucru să te poți apropia de oricine, fără să te temi că s-ar putea să dai peste un dușman!
— Ar fi într-adevăr foarte plăcut, spuse ca pentru sine pițigoiul. Și adăugă cu glas tare: dar nu cred ceea ce spui.
— Neîncrezător ești! răspunse Vulpoiul, silindu-se să-și ascundă nerăbdarea. Îți spun că Leul a poruncit să fie pace în pădure. Adineauri m-am întâlnit cu un cocoș cântăreț. Ne-am îmbrățișat, am stat de vorbă și mi-a făgăduit să vină în vizuina mea cu una din găinile lui, ca să gustăm împreună dintr-o mâncare gătită de Vulpoaică. Iar eu am să mă duc în curtea lui, să scurm pământul alături de el, și să împărțim frățește viermii pe care îi vom găsi. Nu mă crezi? Chiar așa s-a întâmplat,..! Îi părea bine și cocoșului, nu numai mie...
Cum sta așa, hotărât să-l prindă pe cocoș și să-l mănânce, un pițigoi, care se așezase pe o ramură de măr pădureț, îi atrase privirile și-i abătu gândul. Pițigoiul are carnea fragedă și gustoasă. Dacă l-ar prinde și l-ar mânca, parcă i-ar mai trece supărarea.
— Bună dimineața, Pițigoiule, îi zise cu glas dulce. Cum văd, îți faci cuib nou. Foarte bine, frate. Dar de ce atât de sus? Fă-l mai jos și n-avea grijă. Cu noile porunci ale Lăcomiei sale are să fie pace în pădure. Nici uliul, nici vulturul n-au să te mai supere. Și nici vreo altă viețuitoare. Cred că ai aflat de rânduielile astea? Dacă nu, dă-te jos să ți le spun.
Pițigoiul se uită neîncrezător la Vulpoi.
- N-am aflat, și de la domnia ta nici nu doresc să aflu nimic. Știu că minți de câte ori deschizi gura.
Vulpoiul se arătă tare mâhnit de vorba aspră a Pițigoiului.
- Ce rău ți-am făcut vreodată, ca să mă năpăstuiești cu o învinovățire atât de grea?
Pițigoiul rămase o clipă descumpănit. Era greu să fie cineva mai șiret ca Vulpoiul. Dar își adună puterile minții și tot sărind din loc în loc, cum îi era obiceiul — că pițigoi să stea locului nu s-a prea văzut — răspunse cu chibzuință:
— Mie nu mi-ai făcut niciun rău. Norocul m-a ferit să am a face cu dumneata. Dar am auzit ce spun toate celelalte păsări. Când se trezesc din somn, în zorii zilei, și vorbesc toate odată, cum le este obiceiul, povestesc cât ești de viclean și de primejdios pentru păsărime.
— Te iei după ce spun unii și alții, mai zise Vulpoiul, arătându-se tot supărat. Dar eu mă simt curat în cugetul meu și nu mi-e rușine de faptele mele.
Pițigoiul nici nu-l mai asculta. Și, ca să arate că-l disprețuiește, scoase un sunet prelung, ca și când ar fi spus «am isprăvit cu dumneata» și se apucă să mănânce, ciugulind din scoarța cu miros îmbătător a mărului pădureț.
Dar Vulpoiul nu se dădu bătut. Acum nu numai foamea îl rodea, ci și ambiția. Doar n-o să fie el mai slab la minte ca un pițigoi!
— M-ai mâhnit și m-ai întristat, dar eu tot am să-ți spun ce noutate am aflat. Lăcomia sa Leul a poruncit tuturor supușilor să se iubească și să trăiască în bună înțelegere unii cu alții. Chiar dacă m-oi fi purtat vreodată mai aspru cu cineva din neamul tău, sau cu vreun prieten din păsărime, acum mi-am schimbat năravul. Ce plăcut lucru să te poți apropia de oricine, fără să te temi că s-ar putea să dai peste un dușman!
— Ar fi într-adevăr foarte plăcut, spuse ca pentru sine pițigoiul. Și adăugă cu glas tare: dar nu cred ceea ce spui.
— Neîncrezător ești! răspunse Vulpoiul, silindu-se să-și ascundă nerăbdarea. Îți spun că Leul a poruncit să fie pace în pădure. Adineauri m-am întâlnit cu un cocoș cântăreț. Ne-am îmbrățișat, am stat de vorbă și mi-a făgăduit să vină în vizuina mea cu una din găinile lui, ca să gustăm împreună dintr-o mâncare gătită de Vulpoaică. Iar eu am să mă duc în curtea lui, să scurm pământul alături de el, și să împărțim frățește viermii pe care îi vom găsi. Nu mă crezi? Chiar așa s-a întâmplat,..! Îi părea bine și cocoșului, nu numai mie...
Pițigoiul își vedea de treabă. pigulind scoarța de măr pădureț. Vulpoiul mai lăsă să treacă o bucată de vreme, apoi stărui iar:
— Știți unde mă duceam acum? La Grivei. Ne-am întâlnit și m-a poftit la masă. «Vin-o, mi-a zis, să mâncăm amândoi din același blid, ca niște frați ce suntem». Nu-mi mai este frică de el. Am să-l îmbrățișez, ca să pecetluiesc prietenia noastră. Nu vrei să te dai jos să ne îmbrățișăm și noi?
— Nu! zise Pițigoiul.
— Numai o dată. O singură îmbrățișare.
— Nu viu. Mi-e frică.
— După tot ce ți-am spus? Fie!
Lacrimi țâșniră acum din ochii Vulpoiului. Se pricepea să le stoarcă la poruncă. Ai fi zis că nu cunoscuse niciodată o supărare mai mare.
— Plângi ? se miră înduioșat Pițigoiul.
— Cum să nu plâng, dacă nu vrei să mă crezi? Îmbrățișează-mă și n-am să mai plâng. Dacă vrei, am să țin ochii închiși. Nici n-am să știu când te vei fi apropiat de mine, să mă săruți pe bot.
— Asa mai merge, răspunse Pițigoiul.
Părea înduplecat. Dar în mintea lui tot mai stăruia o îndoială. Cine poate ști vreodată ce ascund vorbele meșteșugite ale Vulpoiului? Cu o zvâcnire din aripi, se lăsă lângă el și-i gâdilă mustățile cu un pai pe care-l luase anume din cuib. Vulpoiul întoarse repede capul, căscă gura, hăpăi să prindă prada... și înghiți paiul.
— Te-ai repezit să mă mănânci, Vulpoiule! Cum rămâne cu porunca Leului? zise Pițigoiul luându-și iar locul pe creanga de măr pădureț. Vezi că am dreptate să nu mă încred în vorbele dumitale?
— Fricos mai ești! se apără Vulpoiul ascunzându-și descumpănirea. Te-ai speriat degeaba.
M-am jucat de-a prinsul și de-a mâncatul. Strașnic te-am păcălit. Hai, vino și mă îmbrățișează, să te încredințezi că nu ți se întâmplă nimic.
— Am să mai încerc o dată, zise Pițigoiul. Închide ochii.
Vulpoiul făcu întocmai, dar sta gata să-și înghită prada îndată ce-i va fi la îndemână.
Pițigoiul zbură în jurul Vulpoiului, ținându-se destul de departe de el. Apoi, chibzuindu-și bine mișcările, îl atinse în treacăt cu o aripă, fără să stea locului. Şi bine a făcut. Căci Vulpoiul și-a repezit iar mușcătura înspre el, dar nu l-a putut prinde.
De sus, de pe creanga lui de măr pădureț, Pițigoiul isprăvi vorba:
— Acum știu cât îți prețuiește prietenia. Iar minciuna cu porunca de pace a Leului n-am crezut-o, dar acum n-o mai cred de loc.
Zadarnic mai încercă Vulpoiul să îndrepte lucrurile, jurându-se că ar fi glumit, că așa e jocul de-a prinsul și de-a mâncatul. Pițigoiul nici nu-i mai răspunse. Răzbi până la ei o larmă de lătrături. Vulpoiul, cu gândul tot la prada scăpată, n-o auzi.
— Vulpoiule, i se adresă Pițigoiul de sus, vin câinii și după lătrat par să fie mulți. Nu cumva te caută să te îmbrățișeze după noua rânduială? Dar ce faci? De ce o iei la fugă? Ți-e frică?
— Nu mi-e frică, îi răspunse din goană Vulpoiul. Dar, după glas se cunosc că sunt niște cățelandri tineri. Poate că n-au aflat de porunca Leului. Nu vreau să mă cert cu ei.
Și o zbughi, fugind cât îl țineau picioarele.
— Știți unde mă duceam acum? La Grivei. Ne-am întâlnit și m-a poftit la masă. «Vin-o, mi-a zis, să mâncăm amândoi din același blid, ca niște frați ce suntem». Nu-mi mai este frică de el. Am să-l îmbrățișez, ca să pecetluiesc prietenia noastră. Nu vrei să te dai jos să ne îmbrățișăm și noi?
— Nu! zise Pițigoiul.
— Numai o dată. O singură îmbrățișare.
— Nu viu. Mi-e frică.
— După tot ce ți-am spus? Fie!
Lacrimi țâșniră acum din ochii Vulpoiului. Se pricepea să le stoarcă la poruncă. Ai fi zis că nu cunoscuse niciodată o supărare mai mare.
— Plângi ? se miră înduioșat Pițigoiul.
— Cum să nu plâng, dacă nu vrei să mă crezi? Îmbrățișează-mă și n-am să mai plâng. Dacă vrei, am să țin ochii închiși. Nici n-am să știu când te vei fi apropiat de mine, să mă săruți pe bot.
— Asa mai merge, răspunse Pițigoiul.
Părea înduplecat. Dar în mintea lui tot mai stăruia o îndoială. Cine poate ști vreodată ce ascund vorbele meșteșugite ale Vulpoiului? Cu o zvâcnire din aripi, se lăsă lângă el și-i gâdilă mustățile cu un pai pe care-l luase anume din cuib. Vulpoiul întoarse repede capul, căscă gura, hăpăi să prindă prada... și înghiți paiul.
— Te-ai repezit să mă mănânci, Vulpoiule! Cum rămâne cu porunca Leului? zise Pițigoiul luându-și iar locul pe creanga de măr pădureț. Vezi că am dreptate să nu mă încred în vorbele dumitale?
— Fricos mai ești! se apără Vulpoiul ascunzându-și descumpănirea. Te-ai speriat degeaba.
M-am jucat de-a prinsul și de-a mâncatul. Strașnic te-am păcălit. Hai, vino și mă îmbrățișează, să te încredințezi că nu ți se întâmplă nimic.
— Am să mai încerc o dată, zise Pițigoiul. Închide ochii.
Vulpoiul făcu întocmai, dar sta gata să-și înghită prada îndată ce-i va fi la îndemână.
Pițigoiul zbură în jurul Vulpoiului, ținându-se destul de departe de el. Apoi, chibzuindu-și bine mișcările, îl atinse în treacăt cu o aripă, fără să stea locului. Şi bine a făcut. Căci Vulpoiul și-a repezit iar mușcătura înspre el, dar nu l-a putut prinde.
De sus, de pe creanga lui de măr pădureț, Pițigoiul isprăvi vorba:
— Acum știu cât îți prețuiește prietenia. Iar minciuna cu porunca de pace a Leului n-am crezut-o, dar acum n-o mai cred de loc.
Zadarnic mai încercă Vulpoiul să îndrepte lucrurile, jurându-se că ar fi glumit, că așa e jocul de-a prinsul și de-a mâncatul. Pițigoiul nici nu-i mai răspunse. Răzbi până la ei o larmă de lătrături. Vulpoiul, cu gândul tot la prada scăpată, n-o auzi.
— Vulpoiule, i se adresă Pițigoiul de sus, vin câinii și după lătrat par să fie mulți. Nu cumva te caută să te îmbrățișeze după noua rânduială? Dar ce faci? De ce o iei la fugă? Ți-e frică?
— Nu mi-e frică, îi răspunse din goană Vulpoiul. Dar, după glas se cunosc că sunt niște cățelandri tineri. Poate că n-au aflat de porunca Leului. Nu vreau să mă cert cu ei.
Și o zbughi, fugind cât îl țineau picioarele.
Citește toate poveștile din volumul Vulpișor de Sergiu Milorian
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT