Vulpișor dă semne de istețime - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Vulpișor dă semne de istețime", a cincea poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian în care este vorba chiar despre Vulpișor, care vrea să se arate la fel de isteț ca tatăl său și vrea să ajute broaștele să scape de Lup, care vrea să le gonească pe broaște din eleșteu. Vulpișor pune la cale un plan și pleacă împreună cu Broasca-Mare la eleșteu pentru a-l păcăli pe Lup. Broasca îl face pe Lup să se întreagă la alergat cu ea, iar Broasca-mare, urmând planul lui Vulpișor, reușește să îl învingă pe Lup.
Citește povestea "Vulpișor dă semne de istețime" (Vulpișor)
Broasca-mare sări din eleșteu și porni la drum lung. Îi era greu, dar nu se da învinsă. Nu se opri decât la vizuina Vulpoiului.
— Ce-i, Broască-mare? se miră el de asemenea vizită neobișnuită.
Broasca-mare stătu o clipă, să-și vină în fire, apoi zise legănându-se a pagubă:
«Ooc-ooc,
Ce să fac?
Rea primejdie ne paște
Pe noi niște biete broaște.
Oac-oac,
Ce să fac?»
— Întâi să vorbești lămurit, ca să te înțeleg și să știu. Ce s-a întâmplat?
— A dat necaz mare peste mine și peste broscuțele mele. După ce ai plecat de la eleșteu, a trecut pisica sălbatică pe acolo și Lupul s-a rugat de ea să-l cheme pe Urs. L-au tras împreună la mal. Când s-a văzut scăpat, s-a răzbunat pe noi. Ne-a dat poruncă aspră să ne luăm tălpășița. Zicea că îi trebuie eleșteul să se scalde si n-are loc din pricina noastră. Ce să facem dacă ne ia eleșteul?
— Tăticule, sări Vulpișor, lasă-mă pe mine. Știu eu cum să le ajut pe broaște. Unde-i o întrebă pe broască
— Nu știu. A plecat. Ne-a trimis vorbă că dacă ne mai găsește la baltă, ne înghite pe toate.
— Și vă este frică?
— Cum să nu ne fie ? Suntem niște biete broaște. Să ne încercăm puterile cu Lupul ?
— Sigur! stărui Vulpișor.
— Lupul e mare și puternic.
— Și Ursul e mare și puternic. Dar istețimea îi întrece pe amândoi. Nici colții Lupului, nici labele Ursului nu ajung s-o biruiască.
Broasca-mare începu să prindă curaj.
— Învață-ne. Facem tot ce ne sfătuiești.
— Așa, vezi! Așa se vorbește, o încurajă Vulpișor. Strigă apoi în cele patru colțuri ale pădurii, o chemă pe Veveriță și se așezară cu toții la sfat.
Vulpoiul nu se amestecă. Auzea ce punea Vulpișor la cale și-i râdeau ochii de bucurie că născocise o năzdrăvănie cum nici el n-ar fi găsit una mai bună. Plecară apoi toți spre eleșteu, știind fiecare ce avea de făcut.
Lupul nu zăbovi.
— Broască-mare! Hei! Broască-mare! strigă el încruntat.
Broasca-mare se arătă îndată, sărind din apa pe mal.
— Aci sunt, Înălțimea ta.
— Văd că ești aci. Le aud și pe celelalte orăcăind. De ce n-ați făcut cum v-am poruncit? N-a fost vorba să plecați?
— A fost, răspunse cuviincioasă Broasca-mare. Dar aș avea și eu o vorbă... o târguială. Dacă ne învoim, plecăm. Dacă nu, rămânem aci, unde ne este sălașul de când lumea.
— Târguială cu mine? se supără Lupul. Cum îndrăznești?
— Fii îngăduitor, înălțimea ta, răspunse Broasca-mare, vorbindu-i smerit, cum o învățase Vulpișor... Eu zic așa: să ne luăm la întrecere. Pornim la drum o dată. Dacă ajungi domnia ta înaintea mea la stejarul de o sută de ani, îmi adun broscuțele și te lăsăm stăpân pe eleșteu; dar dacă ajung eu înaintea domniei tale, te bagi cu capul în baltă, orăcăi ca mine și stai până îți dau eu voie să ieși.
Lupul își făcea socoteala că n-avea de ce să se supere. Dimpotrivă, i se ivea un prilej de petrecere. Cum să-l întreacă pe el o broască cu țopăitul ei anevoios? Abia își mișcă cele patru picioare, două mai lungi, două mai scurte. Avea să primească întrecerea, să se facă stăpân pe baltă. Iar pe nesăbuita de Broască-mare o s-o mănânce cu broscuțele ei cu tot.
— Ce-i, Broască-mare? se miră el de asemenea vizită neobișnuită.
Broasca-mare stătu o clipă, să-și vină în fire, apoi zise legănându-se a pagubă:
«Ooc-ooc,
Ce să fac?
Rea primejdie ne paște
Pe noi niște biete broaște.
Oac-oac,
Ce să fac?»
— Întâi să vorbești lămurit, ca să te înțeleg și să știu. Ce s-a întâmplat?
— A dat necaz mare peste mine și peste broscuțele mele. După ce ai plecat de la eleșteu, a trecut pisica sălbatică pe acolo și Lupul s-a rugat de ea să-l cheme pe Urs. L-au tras împreună la mal. Când s-a văzut scăpat, s-a răzbunat pe noi. Ne-a dat poruncă aspră să ne luăm tălpășița. Zicea că îi trebuie eleșteul să se scalde si n-are loc din pricina noastră. Ce să facem dacă ne ia eleșteul?
— Tăticule, sări Vulpișor, lasă-mă pe mine. Știu eu cum să le ajut pe broaște. Unde-i o întrebă pe broască
— Nu știu. A plecat. Ne-a trimis vorbă că dacă ne mai găsește la baltă, ne înghite pe toate.
— Și vă este frică?
— Cum să nu ne fie ? Suntem niște biete broaște. Să ne încercăm puterile cu Lupul ?
— Sigur! stărui Vulpișor.
— Lupul e mare și puternic.
— Și Ursul e mare și puternic. Dar istețimea îi întrece pe amândoi. Nici colții Lupului, nici labele Ursului nu ajung s-o biruiască.
Broasca-mare începu să prindă curaj.
— Învață-ne. Facem tot ce ne sfătuiești.
— Așa, vezi! Așa se vorbește, o încurajă Vulpișor. Strigă apoi în cele patru colțuri ale pădurii, o chemă pe Veveriță și se așezară cu toții la sfat.
Vulpoiul nu se amestecă. Auzea ce punea Vulpișor la cale și-i râdeau ochii de bucurie că născocise o năzdrăvănie cum nici el n-ar fi găsit una mai bună. Plecară apoi toți spre eleșteu, știind fiecare ce avea de făcut.
Lupul nu zăbovi.
— Broască-mare! Hei! Broască-mare! strigă el încruntat.
Broasca-mare se arătă îndată, sărind din apa pe mal.
— Aci sunt, Înălțimea ta.
— Văd că ești aci. Le aud și pe celelalte orăcăind. De ce n-ați făcut cum v-am poruncit? N-a fost vorba să plecați?
— A fost, răspunse cuviincioasă Broasca-mare. Dar aș avea și eu o vorbă... o târguială. Dacă ne învoim, plecăm. Dacă nu, rămânem aci, unde ne este sălașul de când lumea.
— Târguială cu mine? se supără Lupul. Cum îndrăznești?
— Fii îngăduitor, înălțimea ta, răspunse Broasca-mare, vorbindu-i smerit, cum o învățase Vulpișor... Eu zic așa: să ne luăm la întrecere. Pornim la drum o dată. Dacă ajungi domnia ta înaintea mea la stejarul de o sută de ani, îmi adun broscuțele și te lăsăm stăpân pe eleșteu; dar dacă ajung eu înaintea domniei tale, te bagi cu capul în baltă, orăcăi ca mine și stai până îți dau eu voie să ieși.
Lupul își făcea socoteala că n-avea de ce să se supere. Dimpotrivă, i se ivea un prilej de petrecere. Cum să-l întreacă pe el o broască cu țopăitul ei anevoios? Abia își mișcă cele patru picioare, două mai lungi, două mai scurte. Avea să primească întrecerea, să se facă stăpân pe baltă. Iar pe nesăbuita de Broască-mare o s-o mănânce cu broscuțele ei cu tot.
— Vrei să mă întrec cu tine ? Fie! Dar ar trebui să știi că nu s-a mai văzut broască să fugă mai tare ca Lupul.
— Oac! făcu Broasca-mare, bulbucându-și ochii, multe nu s-au mai văzut și acum se văd... Ești gata?
— Gata. Dar să nu-ti pară rău... Că vreau și eu să cădem la o învoială.
— Anume care?
— Dacă ajung înaintea ta, nu numai balta mi-o lași, dar îmi dai și toate broscuțele să le înghit. Te învoiești?
Ca toate broscuțele, și Broasca-mare avea sângele rece, dar i se părea că-l simte fierbând de groaza celor ce ar fi putut să se întâmple, dacă Lupul ar fi câștigat rămășagul. Dar apucase să-l înfrunte, așa cum o învățase Vulpișor. Nu putea da înapoi.
— Mă învoiesc, orăcăi Broasca-mare hotărâtă.
— Atunci număr până la trei și pornim. Ia seama: unu... doi... trei...
O întinse la drum. Înghițea pământul. Nici vorbă ca Broasca-mare să-l ajungă din urmă și să-l întreacă. Așa își zicea Lupul, dar nu știa ce se petrece în urma lui. Nu știa că Vulpișor se ivise îndată cu Veverița. Nu știa că Broasca-mare se urcase în spinarea acesteia și că îndată Veverița pornise la fugă, sărind cu pasul zvelt și iute, că nici iepurele n-ar fi putut-o întrece.
— Ține-te bine, broasco, și să n-ai nicio grijă, îi strigă ea din mers. Când va ajunge Lupul la stejarul de o sută de ani, noi vom fi poposit de mult acolo.
Chiar așa s-a întâmplat. Veverița cunoștea drumuri care scurtau depărtările. Cât ai număra până la zece, ajunse la stejarul de o sută de ani.
— Dă-te jos, Broască-mare, și întinde-te la umbra stejarului. Când vine Lupul, să faci și să zici cum te-a învățat Vulpișor. Eu mă ascund în scorbură să văd și să aud, tot.
Mai trecu o bucată de vreme și, în cele din urmă, sosi și Lupul gâfâind. Îi atârna limba de un cot.
— Ai sosit? îl întâmpină Broasca-mare. Mult ți-a trebuit să mă ajungi din urmă. Am tras un somn bun de când te aștept.
— Ai ajuns înaintea mea? se minună Lupul.
— Dar cum? Când m-am pornit o dată... nici vântul nu m-ar fi putut întrece.
Lupului nu-i venea să creadă că pierduse rămășagul. Vor râde toate viețuitoarele pădurii de el. Trebuie să găsească un șiretlic, să scape cu obrazul curat.
— Să mai facem o încercare, vorbi el în cele din urmă. O să pornim înapoi spre eleșteu... Cine ajunge întâiul câștigă rămășagul.
— Nu ne-a fost vorba așa, zise Broasca-mare, prefăcându-se că se împotrivește. Ne-am învoit cu o fugă, nu cu două.
Lupul atâta aștepta. Căutase pricină să se supere și o găsise.
— Faci cum zic eu! Altfel te mănânc!
Căscă gura s-o înghită, să se ducă să ia în stăpânire balta și să isprăvească și cu broscuțele.
— Nu te supăra, Înălțimea ta, se învoi Broasca-mare. Facem cum vrei... mai fugim o dată. Fii gata. Unu... doi... trei...
— Încă nu, se împotrivi Lupul. Întâi să mă odihnesc. Mai stai.
— Nu stau de loc... Eu nu sunt obosită.
Lupul n-avu încotro. O luă la fugă, să nu-i ia Broasca-mare înainte. Cum plecă, Veverița se ivi din scorbură, luând-o în cârcă.
La baltă îi aștepta Vulpișor cu Vulpoiul și Vulpoaica. Voiau să fie de față la înfrângerea Lupului. De departe i se auzea gâfâitul. Când ajunse scoase un urlet de bucurie.
— Eu am ajuns primul!
— Oac! făcu Broasca-mare, bulbucându-și ochii, multe nu s-au mai văzut și acum se văd... Ești gata?
— Gata. Dar să nu-ti pară rău... Că vreau și eu să cădem la o învoială.
— Anume care?
— Dacă ajung înaintea ta, nu numai balta mi-o lași, dar îmi dai și toate broscuțele să le înghit. Te învoiești?
Ca toate broscuțele, și Broasca-mare avea sângele rece, dar i se părea că-l simte fierbând de groaza celor ce ar fi putut să se întâmple, dacă Lupul ar fi câștigat rămășagul. Dar apucase să-l înfrunte, așa cum o învățase Vulpișor. Nu putea da înapoi.
— Mă învoiesc, orăcăi Broasca-mare hotărâtă.
— Atunci număr până la trei și pornim. Ia seama: unu... doi... trei...
O întinse la drum. Înghițea pământul. Nici vorbă ca Broasca-mare să-l ajungă din urmă și să-l întreacă. Așa își zicea Lupul, dar nu știa ce se petrece în urma lui. Nu știa că Vulpișor se ivise îndată cu Veverița. Nu știa că Broasca-mare se urcase în spinarea acesteia și că îndată Veverița pornise la fugă, sărind cu pasul zvelt și iute, că nici iepurele n-ar fi putut-o întrece.
— Ține-te bine, broasco, și să n-ai nicio grijă, îi strigă ea din mers. Când va ajunge Lupul la stejarul de o sută de ani, noi vom fi poposit de mult acolo.
Chiar așa s-a întâmplat. Veverița cunoștea drumuri care scurtau depărtările. Cât ai număra până la zece, ajunse la stejarul de o sută de ani.
— Dă-te jos, Broască-mare, și întinde-te la umbra stejarului. Când vine Lupul, să faci și să zici cum te-a învățat Vulpișor. Eu mă ascund în scorbură să văd și să aud, tot.
Mai trecu o bucată de vreme și, în cele din urmă, sosi și Lupul gâfâind. Îi atârna limba de un cot.
— Ai sosit? îl întâmpină Broasca-mare. Mult ți-a trebuit să mă ajungi din urmă. Am tras un somn bun de când te aștept.
— Ai ajuns înaintea mea? se minună Lupul.
— Dar cum? Când m-am pornit o dată... nici vântul nu m-ar fi putut întrece.
Lupului nu-i venea să creadă că pierduse rămășagul. Vor râde toate viețuitoarele pădurii de el. Trebuie să găsească un șiretlic, să scape cu obrazul curat.
— Să mai facem o încercare, vorbi el în cele din urmă. O să pornim înapoi spre eleșteu... Cine ajunge întâiul câștigă rămășagul.
— Nu ne-a fost vorba așa, zise Broasca-mare, prefăcându-se că se împotrivește. Ne-am învoit cu o fugă, nu cu două.
Lupul atâta aștepta. Căutase pricină să se supere și o găsise.
— Faci cum zic eu! Altfel te mănânc!
Căscă gura s-o înghită, să se ducă să ia în stăpânire balta și să isprăvească și cu broscuțele.
— Nu te supăra, Înălțimea ta, se învoi Broasca-mare. Facem cum vrei... mai fugim o dată. Fii gata. Unu... doi... trei...
— Încă nu, se împotrivi Lupul. Întâi să mă odihnesc. Mai stai.
— Nu stau de loc... Eu nu sunt obosită.
Lupul n-avu încotro. O luă la fugă, să nu-i ia Broasca-mare înainte. Cum plecă, Veverița se ivi din scorbură, luând-o în cârcă.
La baltă îi aștepta Vulpișor cu Vulpoiul și Vulpoaica. Voiau să fie de față la înfrângerea Lupului. De departe i se auzea gâfâitul. Când ajunse scoase un urlet de bucurie.
— Eu am ajuns primul!
N-o văzuse pe Broasca-mare, care sta pe iarbă.
— Ba al doilea, jupâne Lup! orăcăi ea. De când te aștept.
Lupului îi pieri graiul. Dar își făcu îndată socoteala că nu știe nimeni de rămășag. Fusese o vorbă numai între el și Broasca-mare. N-are să se recunoască învins.
— Nu uita cu cine vorbești! Te mai las o singură zi în eleșteu cu broscuțele tale. Mâine să nu vă mai găsesc.
— Am avut o învoială, se împotrivi Broasca-mare. Eu am ținut-o. Ține-o și dumneata. Ai pierdut. Bagă-te cu capul în baltă și orăcăie!
— Cutezi să-mi poruncești mie? se supără Lupul. Ferește-te până nu te înghit.
— N-ai s-o înghiți, jupâne, că mai suntem și noi pe aci, zise Vulpișor, arătându-se de unde sta ascuns. O să faci întocmai cum te-ai învoit cu Broasca-mare. Bagă capul în baltă!
— Cine mă poate sili?
— Noi! zise Vulpoiul ivindu-se cu Vulpoaica și cu Veverița. Pe el cu toții, porunci el.
Îl înșfăcară și-l târâră legat la marginea eleșteului!
— Să zici cum iți poruncesc eu, ii strigă Vulpisor:
«Oac... oac.
Nu mai fac.»
— Eu să zic așa? Niciodată!
— Atunci, în eleșteu cu tine!
Când se văzu luat pe sus și legănat deasupra apei tulburi, Lupul nu mai avu încotro.
— Stați... fac ce vreți...
— Zi după mine, porunci Vulpișor:
«Ooc... oac.
Nu mai fac.
Am fost rău, mincinos,
Acum sunt un biet fricos.
Oac... oac.
Nu mai fac.
Niciodată nu mai fac.»
De voie, de nevoie, lupul repetă întocmai vorbele lui Vulpișor. Îl lăsară apoi să se ducă fără rămas bun.
În urma lui, Vulpișor se da tumba de bucurie că se dovedise isteț și că izbutise ceea ce n-ar fi crezut nimeni cu putință: s-o facă pe Broasca-mare să fugă mai repede ca Lupul.
Broscuțele, care până atunci se ținuseră ascunse în apă, săriră toate pe mal, orăcăind voioase. Îl înconjurară pe Vulpișor, țopăind și cântând:
«Oac, ce strașnică-ntâmplare
Lupul, cât e el de mare.
Nu s-ar fi legat de broaște,
Doc-ar fi știut ce-l paște.
Acum n-are ce mai face,
Lasă broaștele în pace.»
— Ba al doilea, jupâne Lup! orăcăi ea. De când te aștept.
Lupului îi pieri graiul. Dar își făcu îndată socoteala că nu știe nimeni de rămășag. Fusese o vorbă numai între el și Broasca-mare. N-are să se recunoască învins.
— Nu uita cu cine vorbești! Te mai las o singură zi în eleșteu cu broscuțele tale. Mâine să nu vă mai găsesc.
— Am avut o învoială, se împotrivi Broasca-mare. Eu am ținut-o. Ține-o și dumneata. Ai pierdut. Bagă-te cu capul în baltă și orăcăie!
— Cutezi să-mi poruncești mie? se supără Lupul. Ferește-te până nu te înghit.
— N-ai s-o înghiți, jupâne, că mai suntem și noi pe aci, zise Vulpișor, arătându-se de unde sta ascuns. O să faci întocmai cum te-ai învoit cu Broasca-mare. Bagă capul în baltă!
— Cine mă poate sili?
— Noi! zise Vulpoiul ivindu-se cu Vulpoaica și cu Veverița. Pe el cu toții, porunci el.
Îl înșfăcară și-l târâră legat la marginea eleșteului!
— Să zici cum iți poruncesc eu, ii strigă Vulpisor:
«Oac... oac.
Nu mai fac.»
— Eu să zic așa? Niciodată!
— Atunci, în eleșteu cu tine!
Când se văzu luat pe sus și legănat deasupra apei tulburi, Lupul nu mai avu încotro.
— Stați... fac ce vreți...
— Zi după mine, porunci Vulpișor:
«Ooc... oac.
Nu mai fac.
Am fost rău, mincinos,
Acum sunt un biet fricos.
Oac... oac.
Nu mai fac.
Niciodată nu mai fac.»
De voie, de nevoie, lupul repetă întocmai vorbele lui Vulpișor. Îl lăsară apoi să se ducă fără rămas bun.
În urma lui, Vulpișor se da tumba de bucurie că se dovedise isteț și că izbutise ceea ce n-ar fi crezut nimeni cu putință: s-o facă pe Broasca-mare să fugă mai repede ca Lupul.
Broscuțele, care până atunci se ținuseră ascunse în apă, săriră toate pe mal, orăcăind voioase. Îl înconjurară pe Vulpișor, țopăind și cântând:
«Oac, ce strașnică-ntâmplare
Lupul, cât e el de mare.
Nu s-ar fi legat de broaște,
Doc-ar fi știut ce-l paște.
Acum n-are ce mai face,
Lasă broaștele în pace.»
Citește toate poveștile din volumul Vulpișor de Sergiu Milorian
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
