Vulpișor: Vulpișor îl învață pe Lup să înoate - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Vulpișor îl învață pe Lup să înoate", a douăzeci și șasea poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian din care aflăm că după ce a secat râul, au dat ploile și râul s-a umplut iar. Atunci, Lupul s-a gândit că ar fi bine să pună stăpânire pe apă și să nu lase pe nimeni să bea decât dacă va plăti prețul lui. Un mielușel a venit să bea apă, iar Leul l-a pus să promită că atunci când va crește îi va da blana lui, dar după ce l-a lăsat să bea, l-a mâncat. Auzind una ca asta, Vulpișor s-a supărat și s-a dus la râu să-i dea o lecție Lupului.
Citește povestea "Vulpișor îl învață pe Lup să înoate" (Vulpișor)
Au dat ploile și albia pârâului, secată de Elefant, s-a umplut iar. Ce s-a gândit Lupul? Să pună bir pe apă. Nimănui să nu dea voie să-și potolească setea decât cu plată.
Prilejul i s-a ivit mai curând decât s-ar fi așteptat. Un miel rătăcit de turmă se oprise chiar atunci să soarbă o înghițitură. Lupul se grăbi să-i caute pricină.
— Mi-ai băut apa. Plătește.
Mielul era sărac, n-avea decât pielea pe el.
— N-am cu ce plăti, i-a răspuns mielul. Dar lasă-mă să cresc să mă fac oaie. Îți voi da lapte în fiecare zi.
— Fie, zise Lupul. Apropie-te și pune laba pe răboj, ca să nu-ți schimbi vorba.
De vreme ce se învoise, mielului n-avea de ce să-i mai fie teamă. A mai băut o gură de apă și s-a apropiat câțiva pași. Lupul a sărit pe el, l-a rupt și l-a mâncat.
— Bună negustorie, făcu lingându-și botul. Aci rămân. Azi un miel, mâine altceva... o să trăiesc bine. Nu-mi mai trebuie prietenia Ursului și a Pisicii.
Dar în toată pădurea s-a aflat de pățania mielului și nu s-a mai apropiat nimeni de pârâul luat în stăpânire de Lup. Nici păsările nu se mai așezau în salcia de pe mal.
A aflat și Vulpișor și s-a supărat.
— Nu e drept! îi zise Vulpoiului. Apa e a tuturor. Mă duc la pârâu. Am eu ac de cojocul jupânului Lup.
— Singur nu te las! zise speriată Vulpoaica.
— Veniți și voi. Dar nu vă amestecați. Lăsați-mă să-l judec cum știu și cum mă taie capul. Săriți numai la nevoie. Dar cred că nu se va ivi asemenea prilej.
Porniră spre pârâu, Vulpișor înainte, Vulpoiul și Vulpoaica după el.
Încă de departe auziră glasul Lupului. Se lăuda cât îl ținea gura:
«Pârâul ăsta e al meu,
Stăpân pe apă sunt doar eu.
Aici nu bea cine dorește,
Ci bea numai cine plătește.»
— Bună ziua, înălțimea ta, îi spuse Vulpișor. Se târâse fără să fie simțit, și răsări ca din pământ înaintea Lupului.
— Cum îndrăznești să te arăți în fața mea? se supără Lupul și se pregăti să sară la el.
— Nu știam că te găsesc aici. Am auzit că te-ai lăsat de morărit... Numai să beau o gură de apă și plec. Elefantul mi-a spus că a băut multă apă din pârâul acesta și că e tare dulce.
Lupul simți batjocura și se hotărî să-i facă și lui Vulpișor ce-i făcuse mielului.
— Pârâul e al meu. Nu-ți dau voie să bei decât dacă plătești. Ce-mi dai? zise el.
— N-am ce-ți da, îl întărâtă Vulpișor, și nici nu cred ceea ce îmi spui. Apa e a tuturor, că doar nu cari domnia ta apă cu găleata în vad. Plouă, izvoarele curg și se umflă apele. Cine te-a pus stăpân aici?
— Nu e treaba ta. Dacă plătești, bei, dacă nu plătești, nu bei.
— Lasă-mă să beau și drept plată te învăț ceea ce nu știi.
— Tu să mă înveți pe mine? râse Lupul și adăugă înfumurat: Eu știu tot!
— Știi să urli?
— Oho! ascultă! Căscă botul și întinse gâtul. Urletul lui înfioră pădurea.
Vulpișor se arătă uimit și încântat.
— Nu credeam că ai glas atât de frumos... Știi să și sări?
— Ba bine că nu! Privește.
La sărituri se pricepea... Învățase de nevoie. Când îl fugăreau bacii cu reteveiele și câinii lor, alerga sărind ca o căprioară.
— Strașnic! zise iar Vulpișor. Atunci n-am ce te învăța. Știi să urli, știi să sări. Se prefăcu gânditor și zise iar: Știi să înoți?
Lupul rămase descumpănit. Nu voia să se arate nepriceput.
— Vezi că... uite... nu zic că știu... dar nici că nu știu... să vezi cum este: știu... dar am uitat... așa că nu prea știu...
Prilejul i s-a ivit mai curând decât s-ar fi așteptat. Un miel rătăcit de turmă se oprise chiar atunci să soarbă o înghițitură. Lupul se grăbi să-i caute pricină.
— Mi-ai băut apa. Plătește.
Mielul era sărac, n-avea decât pielea pe el.
— N-am cu ce plăti, i-a răspuns mielul. Dar lasă-mă să cresc să mă fac oaie. Îți voi da lapte în fiecare zi.
— Fie, zise Lupul. Apropie-te și pune laba pe răboj, ca să nu-ți schimbi vorba.
De vreme ce se învoise, mielului n-avea de ce să-i mai fie teamă. A mai băut o gură de apă și s-a apropiat câțiva pași. Lupul a sărit pe el, l-a rupt și l-a mâncat.
— Bună negustorie, făcu lingându-și botul. Aci rămân. Azi un miel, mâine altceva... o să trăiesc bine. Nu-mi mai trebuie prietenia Ursului și a Pisicii.
Dar în toată pădurea s-a aflat de pățania mielului și nu s-a mai apropiat nimeni de pârâul luat în stăpânire de Lup. Nici păsările nu se mai așezau în salcia de pe mal.
A aflat și Vulpișor și s-a supărat.
— Nu e drept! îi zise Vulpoiului. Apa e a tuturor. Mă duc la pârâu. Am eu ac de cojocul jupânului Lup.
— Singur nu te las! zise speriată Vulpoaica.
— Veniți și voi. Dar nu vă amestecați. Lăsați-mă să-l judec cum știu și cum mă taie capul. Săriți numai la nevoie. Dar cred că nu se va ivi asemenea prilej.
Porniră spre pârâu, Vulpișor înainte, Vulpoiul și Vulpoaica după el.
Încă de departe auziră glasul Lupului. Se lăuda cât îl ținea gura:
«Pârâul ăsta e al meu,
Stăpân pe apă sunt doar eu.
Aici nu bea cine dorește,
Ci bea numai cine plătește.»
— Bună ziua, înălțimea ta, îi spuse Vulpișor. Se târâse fără să fie simțit, și răsări ca din pământ înaintea Lupului.
— Cum îndrăznești să te arăți în fața mea? se supără Lupul și se pregăti să sară la el.
— Nu știam că te găsesc aici. Am auzit că te-ai lăsat de morărit... Numai să beau o gură de apă și plec. Elefantul mi-a spus că a băut multă apă din pârâul acesta și că e tare dulce.
Lupul simți batjocura și se hotărî să-i facă și lui Vulpișor ce-i făcuse mielului.
— Pârâul e al meu. Nu-ți dau voie să bei decât dacă plătești. Ce-mi dai? zise el.
— N-am ce-ți da, îl întărâtă Vulpișor, și nici nu cred ceea ce îmi spui. Apa e a tuturor, că doar nu cari domnia ta apă cu găleata în vad. Plouă, izvoarele curg și se umflă apele. Cine te-a pus stăpân aici?
— Nu e treaba ta. Dacă plătești, bei, dacă nu plătești, nu bei.
— Lasă-mă să beau și drept plată te învăț ceea ce nu știi.
— Tu să mă înveți pe mine? râse Lupul și adăugă înfumurat: Eu știu tot!
— Știi să urli?
— Oho! ascultă! Căscă botul și întinse gâtul. Urletul lui înfioră pădurea.
Vulpișor se arătă uimit și încântat.
— Nu credeam că ai glas atât de frumos... Știi să și sări?
— Ba bine că nu! Privește.
La sărituri se pricepea... Învățase de nevoie. Când îl fugăreau bacii cu reteveiele și câinii lor, alerga sărind ca o căprioară.
— Strașnic! zise iar Vulpișor. Atunci n-am ce te învăța. Știi să urli, știi să sări. Se prefăcu gânditor și zise iar: Știi să înoți?
Lupul rămase descumpănit. Nu voia să se arate nepriceput.
— Vezi că... uite... nu zic că știu... dar nici că nu știu... să vezi cum este: știu... dar am uitat... așa că nu prea știu...
Lupul mințea. Asta o înțelegea bine Vulpișor.
Toate viețuitoarele pădurii aflaseră de mult că Lupul nu știa două lucruri: să-și întoarcă capul și să înoate.
— Ce-ai învățat o dată e bun învățat, îi răspunse. Dacă ai uitat, o să-ți aduci aminte... Eh, atunci plec... Dacă nu știai, te învăţam eu și mă lăsai să beau apă... Asa, am să rabd... Rămâi sănătos, înălțimea ta.
— Stai! îl opri Lupul, zicându-și că tot ar fi bine să folosească prilejul acesta ca să învețe înotul. După aceea avea tot timpul să-l mănânce pe Vulpișor. Tu știi să înoți? îl întrebă.
— Oho! Și pe spate și pe față!
— Este undeva o stână peste râu... aș avea o treabă acolo... să număr oile... Ajută-mă să-mi aduc aminte cum se înoată și te las să bei câtă apă dorești. Te învoiești?
— Nu mă învoiesc, răspunse Vulpișor. S-a făcut târziu. Și nici nu e nevoie. Dacă știi, o să-ți aduci aminte singur.
De data asta Lupul se supără.
— Stai, când îți spun!
— Stau, dacă e porunca Înălțimii tale.
— Nu-ți poruncesc, o drese Lupul. Te rog... Ce să mai lungim vorba: nu știu să înot.
— De ce nu spui așa? răspunse Vulpișor. Atunci te învăț. Cum să nu te învăț... Ai o frânghie?
— Ce să faci cu ea?
— Să te leg...
— Pe mine?... Cum îndrăznești?
— Nu te speria, înălțimea ta. Nu te leg ca pe hoți. Te leg să te țin, ca să nu te îneci. Așa se învață înotul.
Fără să știe ce-l așteaptă, Lupul aduse din moară o frânghie și se lăsă legat fedeleș. Îl dureau nodurile împletite cu meșteșug de Vulpișor, dar răbdă.
— Mă strâng cam tare, zise, în cele din urmă.
— Altfel se rup, cazi și te îneci. Acum începem lecția. Te las în apă, să te obișnuiești. Să nu te sperii, că iar te trag deasupra. Începem!
— Dar nu pot să mă misc, gemu Lupul... Mi-ai legat labele și n-am să pot înota.
— Nici nu e nevoie. Întâi înveți să plutești. Apoi te dezleg și te învăț mișcările.
— N-ar fi fost mai bine să mă înveți întâi mișcările?
Vulpisor îi răspunse în batjocură:
— Ar fi fost mai bine, dar nici așa nu e rău. Începem cu scufundatul și cu plutitul.
Îl dădu de-a rostogolul, ca pe un butuc, prăvălindu-l în apă, și când îl văzu că se dă la fund îl trase deasupra. Lupul începu să înghită apă nu numai pe gură, dar și pe ochi, și pe urechi.
— Jos... sus... jos... sus... respiră adânc... un... doi... jos... sus...
— Ajunge! se rugă Lupul.
— N-ajunge, că încă nu te văd plutind. Prea te lași la fund, ca un sac cu cartofi. Țin-te deasupra... plutește... un... doi... jos... sus...
Vulpișor îl lăsă în apă până la gât și legă capătul frânghiei de o salcie, care-și plecase crengile spre pământ, parcă vrând să vadă și ea cum îl pedepsește pe Lup.
— Odihnește-te. Până atunci beau o gură de apă, că am obosit învățându-te... Mă lași să beau?
— Te las. Bea cât vrei. Bea toată apa... dar scoate-mă.
Vulpișor bău pe îndelete și se pregăti de drum.
— Îți stă bine în apă, jupâne Lup. Se cunoaște că ești stăpânul ei. Te scalzi ca în bunul dumitale... și o să te scalzi mereu, că eu plec și le las aici. Când mai trec, te scot și te învăț mișcările... Iar grija oilor de la stână să n-o duci, că nu rămân ele nenumărate. Știu bacii să le socotească.
«Strașnică năzdrăvănie!» gândi Vulpoiul, care plecase să-l caute pe Vulpișor și fusese de față la pățania vrăjmașului.
— Cum e apa, jupâne Lup? Bună de scăldat? Sau prea rece?
— Prietene Vulpoi, se rugă Lupul, nu mă lăsa în apă.
— Ba te las, să ți se răcorească mintea, că prea te-a încins lăcomia. Dar dacă-l întâlnesc pe Urs ți-l trimit. El ți-e prieten, nu eu.
Plecară cântând stihurile pe care, ca de obicei, le ticluise Vulpișor:
«Jupânul Lup se răcorește
Și un sfat bun agonisește:
Tot îngâmfatul pătimește,
Doar înțeleptul biruiește.»
Toate viețuitoarele pădurii aflaseră de mult că Lupul nu știa două lucruri: să-și întoarcă capul și să înoate.
— Ce-ai învățat o dată e bun învățat, îi răspunse. Dacă ai uitat, o să-ți aduci aminte... Eh, atunci plec... Dacă nu știai, te învăţam eu și mă lăsai să beau apă... Asa, am să rabd... Rămâi sănătos, înălțimea ta.
— Stai! îl opri Lupul, zicându-și că tot ar fi bine să folosească prilejul acesta ca să învețe înotul. După aceea avea tot timpul să-l mănânce pe Vulpișor. Tu știi să înoți? îl întrebă.
— Oho! Și pe spate și pe față!
— Este undeva o stână peste râu... aș avea o treabă acolo... să număr oile... Ajută-mă să-mi aduc aminte cum se înoată și te las să bei câtă apă dorești. Te învoiești?
— Nu mă învoiesc, răspunse Vulpișor. S-a făcut târziu. Și nici nu e nevoie. Dacă știi, o să-ți aduci aminte singur.
De data asta Lupul se supără.
— Stai, când îți spun!
— Stau, dacă e porunca Înălțimii tale.
— Nu-ți poruncesc, o drese Lupul. Te rog... Ce să mai lungim vorba: nu știu să înot.
— De ce nu spui așa? răspunse Vulpișor. Atunci te învăț. Cum să nu te învăț... Ai o frânghie?
— Ce să faci cu ea?
— Să te leg...
— Pe mine?... Cum îndrăznești?
— Nu te speria, înălțimea ta. Nu te leg ca pe hoți. Te leg să te țin, ca să nu te îneci. Așa se învață înotul.
Fără să știe ce-l așteaptă, Lupul aduse din moară o frânghie și se lăsă legat fedeleș. Îl dureau nodurile împletite cu meșteșug de Vulpișor, dar răbdă.
— Mă strâng cam tare, zise, în cele din urmă.
— Altfel se rup, cazi și te îneci. Acum începem lecția. Te las în apă, să te obișnuiești. Să nu te sperii, că iar te trag deasupra. Începem!
— Dar nu pot să mă misc, gemu Lupul... Mi-ai legat labele și n-am să pot înota.
— Nici nu e nevoie. Întâi înveți să plutești. Apoi te dezleg și te învăț mișcările.
— N-ar fi fost mai bine să mă înveți întâi mișcările?
Vulpisor îi răspunse în batjocură:
— Ar fi fost mai bine, dar nici așa nu e rău. Începem cu scufundatul și cu plutitul.
Îl dădu de-a rostogolul, ca pe un butuc, prăvălindu-l în apă, și când îl văzu că se dă la fund îl trase deasupra. Lupul începu să înghită apă nu numai pe gură, dar și pe ochi, și pe urechi.
— Jos... sus... jos... sus... respiră adânc... un... doi... jos... sus...
— Ajunge! se rugă Lupul.
— N-ajunge, că încă nu te văd plutind. Prea te lași la fund, ca un sac cu cartofi. Țin-te deasupra... plutește... un... doi... jos... sus...
Vulpișor îl lăsă în apă până la gât și legă capătul frânghiei de o salcie, care-și plecase crengile spre pământ, parcă vrând să vadă și ea cum îl pedepsește pe Lup.
— Odihnește-te. Până atunci beau o gură de apă, că am obosit învățându-te... Mă lași să beau?
— Te las. Bea cât vrei. Bea toată apa... dar scoate-mă.
Vulpișor bău pe îndelete și se pregăti de drum.
— Îți stă bine în apă, jupâne Lup. Se cunoaște că ești stăpânul ei. Te scalzi ca în bunul dumitale... și o să te scalzi mereu, că eu plec și le las aici. Când mai trec, te scot și te învăț mișcările... Iar grija oilor de la stână să n-o duci, că nu rămân ele nenumărate. Știu bacii să le socotească.
«Strașnică năzdrăvănie!» gândi Vulpoiul, care plecase să-l caute pe Vulpișor și fusese de față la pățania vrăjmașului.
— Cum e apa, jupâne Lup? Bună de scăldat? Sau prea rece?
— Prietene Vulpoi, se rugă Lupul, nu mă lăsa în apă.
— Ba te las, să ți se răcorească mintea, că prea te-a încins lăcomia. Dar dacă-l întâlnesc pe Urs ți-l trimit. El ți-e prieten, nu eu.
Plecară cântând stihurile pe care, ca de obicei, le ticluise Vulpișor:
«Jupânul Lup se răcorește
Și un sfat bun agonisește:
Tot îngâmfatul pătimește,
Doar înțeleptul biruiește.»