Vulpișor: Judecata Leului - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Judecata Leului", a noua poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian în care este vorba despre Vulpoi, care deși a scăpat până acum din capcana Pisicii și Lupului și Ursului, este chemat acum oficial de Regele Leu la judecată. Vulpoiul nu are încotro și trebuie să se ducă la judecata Lăcomiei sale, în ciuda rugăminților lui Vulpișor, căruia îi este frică și îi cere să nu se ducă. Vulpoiul ajunge la judecata Leului, însă are ca întotdeauna un plan, și deși este condamnat, el va ști cum să scape din ghearele Lupului, Ursului și al Pisicii.
Citește povestea "Judecata Leului" (Vulpișor)
În pădure se stârnise vâlvă mare. Forfoteau neliniștite gângăniile de tot felul, păsăretul, animalele. Nu se mai pomenise până atunci să nu fie îndeplinită vreo poruncă a Leului. Dar zilele treceau și Vulpoiul nu fusese prins și adus la judecată. Leul era furios. Nu era bine să te afli în preajma lui. Chiar și Leoaica se ferea să-i iasă în cale.
Numai Maimuța îi intra în voie. Era curtean priceput. Umbla ca el, căsca gura ca el, îl imita in toate, lăsând să se înțeleagă că numai ceea ce făcea Leul era bine. Iar acestuia, ca oricărui rege, îi plăcea să fie lingușit.
Stând mereu în preajma lui, Maimuța știa mai bine ca oricine cât era de supărat Leul. Uitase până și una din cele mai de seamă îndeletniciri ale lui: uitase să mănânce.
Ce avea să se întâmple acum? se întreba Maimuța. Ce gânduri treceau prin mintea încinsă de ciudă a regelui animalelor? Pe cine avea să pedepsească? Pe Elefant, de bună seamă: lui îi poruncise să-l aducă pe Vulpoi la judecată, mort sau viu, dar mai bine viu. Elefantul, la rândul lui, trecuse porunca Ursului și Lupului. Asa era datina pădurii: pârâtorul să-l prindă pe pârât și să-l înfățișeze regelui judecător.
— Și ce pedeapsă are să-i dea? întrebă o furnică. Tocmai trecea pe acolo grăbită, cum îi era felul, și ar fi voit să ducă vestea în orașul ei. Nu le-ar fi părut rău suratelor să scape de Urs, ca de un dușman care le nimicește orașul, călcând și zdrobind cu laba lui grea ouăle de furnică puse la soare să se clocească.
— Are să-i spânzure, răspunse un arici, vorbind fără să se arate cu ghimpi lui ascuțiți. Nici Elefantul n-are să scape.
— Nu cred, strigă de departe Iepurele. Avea urechile agere, n-avea nevoie să se apropie ca să audă ce vorbeau celelalte făpturi ale pădurii. Cum o să-l spânzure pe Elefant? Chiar stejarul de o sută de ani s-ar prăbuși sub cele patru mii de kilograme ale Elefantului.
Dar avea să se întâmple altfel. Leul porunci Elefantului să cheme pe Lup, pe Urs și pe Maimuță, ca să-l învinovățească pe Vulpoi.
— Vulpoiul n-a fost prins, murmură rușinat Elefantul.
Leul scoase un răget care cutremură pereții palatului.
— Îl voi judeca fără să fie de față și voi porunci tuturor viețuitoarelor pădurii să-l ucidă oriunde s-ar afla. Cui îmi va aduce blana lui ca dovadă că l-a prins și l-a răpus, îi voi da răsplată mare.
Când se înfățișară la judecată, Ursul, Lupul și Pisica erau ca niște arătări. Știau că nu se puteau aștepta la nimic bun.
— Bine ați venit, voinicilor și neîntrecuților, îi batjocori Maimuța, chemându-i cu plecăciuni adânci în sala judecăților.
— Tine-ți gura! o mustră Ursul.
— Aș ține-o, dar nu stă ea. Nu se sperie de voi.
Cearta se isprăvi când Elefantul vesti sosirea Leului.
— Rânduiți-vă fiecare la locurile voastre. Așezați-vă după mărime, după putere și după foame. Și să vă închinați de trei ori în fața Lăcomiei sale. Iar cine nu se poate închina, să se dea tumba. Tot de trei ori, mai zise el, uitându-se la furnici și la alte gângănii ale pădurii și hotărându-le astfel cum trebuie să-l salute pe regele animalelor.
N-a mai fost timp de vorbă. Leul tocmai intră și se așeză pe tron, cu Leoaica alături.
— Îți doresc foame mare și câte un bou gras la fiecare masă, sări Lupul, grăbindu-se cu urlatul și cu lingușirea.
— Ba, mai bine doi vitei de lapte, zise Ursul ca să-I întreacă pe Lup. Si să mai fie pe deasupra o căprioară subțire și dulce la gust.
— Nu e rău nici boul, nici vițelul, nici căprioara, răcni Leul, căruia nu-i trecuse supărarea. Dar mai întâi să vorbim de Vulpoi. De ce nu l-ați adus la judecată?
Numai Maimuța îi intra în voie. Era curtean priceput. Umbla ca el, căsca gura ca el, îl imita in toate, lăsând să se înțeleagă că numai ceea ce făcea Leul era bine. Iar acestuia, ca oricărui rege, îi plăcea să fie lingușit.
Stând mereu în preajma lui, Maimuța știa mai bine ca oricine cât era de supărat Leul. Uitase până și una din cele mai de seamă îndeletniciri ale lui: uitase să mănânce.
Ce avea să se întâmple acum? se întreba Maimuța. Ce gânduri treceau prin mintea încinsă de ciudă a regelui animalelor? Pe cine avea să pedepsească? Pe Elefant, de bună seamă: lui îi poruncise să-l aducă pe Vulpoi la judecată, mort sau viu, dar mai bine viu. Elefantul, la rândul lui, trecuse porunca Ursului și Lupului. Asa era datina pădurii: pârâtorul să-l prindă pe pârât și să-l înfățișeze regelui judecător.
— Și ce pedeapsă are să-i dea? întrebă o furnică. Tocmai trecea pe acolo grăbită, cum îi era felul, și ar fi voit să ducă vestea în orașul ei. Nu le-ar fi părut rău suratelor să scape de Urs, ca de un dușman care le nimicește orașul, călcând și zdrobind cu laba lui grea ouăle de furnică puse la soare să se clocească.
— Are să-i spânzure, răspunse un arici, vorbind fără să se arate cu ghimpi lui ascuțiți. Nici Elefantul n-are să scape.
— Nu cred, strigă de departe Iepurele. Avea urechile agere, n-avea nevoie să se apropie ca să audă ce vorbeau celelalte făpturi ale pădurii. Cum o să-l spânzure pe Elefant? Chiar stejarul de o sută de ani s-ar prăbuși sub cele patru mii de kilograme ale Elefantului.
Dar avea să se întâmple altfel. Leul porunci Elefantului să cheme pe Lup, pe Urs și pe Maimuță, ca să-l învinovățească pe Vulpoi.
— Vulpoiul n-a fost prins, murmură rușinat Elefantul.
Leul scoase un răget care cutremură pereții palatului.
— Îl voi judeca fără să fie de față și voi porunci tuturor viețuitoarelor pădurii să-l ucidă oriunde s-ar afla. Cui îmi va aduce blana lui ca dovadă că l-a prins și l-a răpus, îi voi da răsplată mare.
Când se înfățișară la judecată, Ursul, Lupul și Pisica erau ca niște arătări. Știau că nu se puteau aștepta la nimic bun.
— Bine ați venit, voinicilor și neîntrecuților, îi batjocori Maimuța, chemându-i cu plecăciuni adânci în sala judecăților.
— Tine-ți gura! o mustră Ursul.
— Aș ține-o, dar nu stă ea. Nu se sperie de voi.
Cearta se isprăvi când Elefantul vesti sosirea Leului.
— Rânduiți-vă fiecare la locurile voastre. Așezați-vă după mărime, după putere și după foame. Și să vă închinați de trei ori în fața Lăcomiei sale. Iar cine nu se poate închina, să se dea tumba. Tot de trei ori, mai zise el, uitându-se la furnici și la alte gângănii ale pădurii și hotărându-le astfel cum trebuie să-l salute pe regele animalelor.
N-a mai fost timp de vorbă. Leul tocmai intră și se așeză pe tron, cu Leoaica alături.
— Îți doresc foame mare și câte un bou gras la fiecare masă, sări Lupul, grăbindu-se cu urlatul și cu lingușirea.
— Ba, mai bine doi vitei de lapte, zise Ursul ca să-I întreacă pe Lup. Si să mai fie pe deasupra o căprioară subțire și dulce la gust.
— Nu e rău nici boul, nici vițelul, nici căprioara, răcni Leul, căruia nu-i trecuse supărarea. Dar mai întâi să vorbim de Vulpoi. De ce nu l-ați adus la judecată?
— Eu l-aș fi adus, se apără Lupul, dar m-a împiedicat Ursul.
— Ce ți-am făcut? Eu te-am băgat pe tine în fântână sau tu ai vrut să mă bagi pe mine?
— Nici unul nu l-am putut prinde. A fost mai tare ca noi, vorbi Pisica, vrând să lămurească lucrurile.
— Vulpoiul? se miră Leul. Îl știam viclean și isteț la minte, dar nu voinic.
— Cu istețimea minții a biruit, făcu Veverița de la locul ei, ridicându-se în două picioare, ca să fie văzută printre atâtea făpturi mai mari.
— Nici acum nu înțeleg. Vorbește lămurit, Veverițo.
— Umblă o vorbă prin lume, Lăcomia ta: cum că istețimea minții e mai mare ca puterea colților.
Vorba asta îl cam supără pe Leu. Se făcu a nu pricepe și se uită crunt la Lup și la Urs.
— Vulpoiul a fost mai tare ca voi, sfetnicii mei? Rușine să vă fie! Am să vă fierb și am să vă mănânc.
Lupului și Ursului li se tăiară picioarele. Nici Pisica nu se simțea în apele ei.
— Lăcomia ta, se apără Lupul... Noi am făcut tot ce ne-a stat în putință. Vulpoiului i se cuvine pedeapsă, nu nouă. Mi-a furat șunca. Din pricina lui era să mă înec în eleșteu sau să putrezesc în fântână. Iar ce bătaie am mâncat de la Urs, tot din vina Vulpoiului, nici nu mai spun.
— M-a prins și m-a ferecat în capcană, mieună Pisica. Pe el să-l pedepsești, nu pe noi.
— Și pentru că nu s-a înfățișat la judecată, mai zise Ursul, să fie pedepsit nu numai el, ci și Vulpoaica și Vulpișor. Să li se ia blănile și să ni se dea nouă, câte una fiecăruia. Trei blăni la trei pârâtori: împărțeală dreaptă.
Leul era gata să rostească pedeapsa așa cum o cereau Ursul, Lupul și Pisica. Îi venea și lui la socoteală, căci avea să se aleagă cu trei hoituri de vulpi. Cât despre blăni, să nu-și închipuie pârâtorii că vor fi ale lor. Cu un semn, o făcu pe Leoaică să priceapă că i le va dărui ei, ca să fie prima leoaică cu blană de vulpe la gât. Nici tigroaicele nu vor avea asemenea podoabă.
Dar până să rostească Leul hotărârea, Veverița se mișcă din locul ei, bălăbănindu-și coada ca pe un clopot, ca să arate că se împotrivește.
— Ce vrei să spui, neastâmpărato, o întrebă Leul.
— Lăcomia ta, înainte de a rosti pedeapsa, poruncește să sune goarna ascultării. Răsunetul ei se aude în toată pădurea, și are să ajungă și la urechile Vulpoiului. Iar acesta, dacă se va auzi chemat, se va înfățișa numaidecât.
— N-are să se înfățișeze, mârâi Ursul.
— S-a ascuns și nu iese la iveală, mieună Pisica.
— S-a ascuns de voi, nu de Lăcomia ta, răspunse Veverița. Nu știa că-l căutați ca să-l aduceți la judecată. Credea că umblați să-l răpuneți. Cum să nu se fi ascuns?... Poruncește Maimuței să sune goarna ascultării.
Erau de față trimiși din partea tuturor viețuitoarelor pădurii, mari și mici. Leul își roti privirea și înțelese că cele mai multe erau de părerea Veveriței. Numai niște șoricei, chițăind, și vreo două găini, cotcodăcind, se arătau potrivnici. Aveau răfuieli mai vechi cu Vulpoiul și ar fi fost bucuroși să le vadă isprăvite o dată pentru totdeauna.
— Fie cum vrea Veverița, zise Leul. Și porunci Maimuței să sune de trei ori din goarna ascultării.
Maimuța își luă goarna. Era făcută dintr-un corn de fildeș, dăruit celui dintâi Leu ales ca rege al animalelor, de către cel dintâi Elefant înălțat la loc de sfetnic. Avea un sunet lung, răzbătător și se știa în toată pădurea că trei asemenea sunete însemnau: «Înfățișează-te numaidecât la judecată». Iar ca să se știe cui anume era adresată porunca, mai scoase din goarnă alte trei sunete înăbușite. Asta însemna: «Vulpoiule, pe tine te chem.» Fiecare viețuitoare a pădurii își cunoștea semnalul și nu s-a întâmplat niciodată ca vreunul din supușii Leului să nu dea urmare poruncii. Goarna ascultării răsuna în împrejurări cu totul și cu totul neobișnuite. Cine ar fi cutezat să se împotrivească chemării ei?
Vulpoaica se înfioră:
— Te cheamă Leul la judecată.
— Nu te duce! scânci Vulpișor. Mi-e frică.
— Trebuie să mă duc, făcu Vulpoiul. De goarna ascultării trebuie să țin seama.
— Dacă te mănâncă? mai stărui, îngrozit, Vulpișor.
În ochii Vulpoiului se aprinseră luminițele care vesteau că-i încolțește în minte o năzdrăvănie...
— Eh, zise el, până să mă mănânce, mai stăm de vorbă. Iar cine stă de vorbă, se învoiește... Acum luați seama la ce am să vă spun. Cât lipsesc eu, să faceți o groapă mare și s-o acoperiți cu frunziș, să nu se cunoască. Iar dacă vine Lupul sau Ursul, să vă întrebe unde-i cămara cu de-ale gurii, să-i faceți s-o ia peste groapă, ca să cadă în ea.
— Lupul și Ursul vin aci? se îngrozi Vulpoaica.
— Dacă lucrurile ies cum le ticluiesc eu, vin... vine și Pisica. Faceți cum v-am spus și să nu vă fie teamă. Dau fuga la judecată. Așteptați-mă, mă întorc.
Maimuța se urcase într-un vârf de copac, să vadă departe și să vestească sosirea celui chemat.
— Vine... Vine Vulpoi! zise ea.
— Știam eu că vine! sări Veverița.
— Urez Lăcomiei tale multă putere și să nu-i lipsească niciodată de la masă ciorbă de urs și friptură de Lup, rosti Vulpoiul, făcând cele trei plecăciuni și trăgându-se smerit la locul cuvenit pârâtului.
Ursul și Lupul s-ar fi repezit la el, să-l înșface, dar de față cu Leul se mulțumiră să mârâie.
Iar Vulpoiul, auzindu-i, se prefăcu mirat ca și când n-ar fi știut că-l așteptau cu pâre.
— Aci erați, Înălțimile voastre? Dar ce-ați pățit de v-ați oblojit așa? Ai vreun beteșug la cap, cumetre Lup? Pune-ți felii groase de șuncă și-ti trece. Dar șunca s-o ții întâi la aer, spânzurată de o creangă nu prea înaltă. Dar domnia ta, Ursule, ce necazuri ai avut, că parcă nu te mai țin picioarele? Unge-le cu grăsime de pește... E un pește anume, pe care-l lași în căruță și când îl cauți nu-l mai găsești unde l-ai lăsat. Și pe domnia-ta, jupâneasă Pisică, te văd cătrănită la față și cu mustățile zbârlite. Ai nimerit cu labele într-o capcană pregătită pentru altul?
— Ce ți-am făcut? Eu te-am băgat pe tine în fântână sau tu ai vrut să mă bagi pe mine?
— Nici unul nu l-am putut prinde. A fost mai tare ca noi, vorbi Pisica, vrând să lămurească lucrurile.
— Vulpoiul? se miră Leul. Îl știam viclean și isteț la minte, dar nu voinic.
— Cu istețimea minții a biruit, făcu Veverița de la locul ei, ridicându-se în două picioare, ca să fie văzută printre atâtea făpturi mai mari.
— Nici acum nu înțeleg. Vorbește lămurit, Veverițo.
— Umblă o vorbă prin lume, Lăcomia ta: cum că istețimea minții e mai mare ca puterea colților.
Vorba asta îl cam supără pe Leu. Se făcu a nu pricepe și se uită crunt la Lup și la Urs.
— Vulpoiul a fost mai tare ca voi, sfetnicii mei? Rușine să vă fie! Am să vă fierb și am să vă mănânc.
Lupului și Ursului li se tăiară picioarele. Nici Pisica nu se simțea în apele ei.
— Lăcomia ta, se apără Lupul... Noi am făcut tot ce ne-a stat în putință. Vulpoiului i se cuvine pedeapsă, nu nouă. Mi-a furat șunca. Din pricina lui era să mă înec în eleșteu sau să putrezesc în fântână. Iar ce bătaie am mâncat de la Urs, tot din vina Vulpoiului, nici nu mai spun.
— M-a prins și m-a ferecat în capcană, mieună Pisica. Pe el să-l pedepsești, nu pe noi.
— Și pentru că nu s-a înfățișat la judecată, mai zise Ursul, să fie pedepsit nu numai el, ci și Vulpoaica și Vulpișor. Să li se ia blănile și să ni se dea nouă, câte una fiecăruia. Trei blăni la trei pârâtori: împărțeală dreaptă.
Leul era gata să rostească pedeapsa așa cum o cereau Ursul, Lupul și Pisica. Îi venea și lui la socoteală, căci avea să se aleagă cu trei hoituri de vulpi. Cât despre blăni, să nu-și închipuie pârâtorii că vor fi ale lor. Cu un semn, o făcu pe Leoaică să priceapă că i le va dărui ei, ca să fie prima leoaică cu blană de vulpe la gât. Nici tigroaicele nu vor avea asemenea podoabă.
Dar până să rostească Leul hotărârea, Veverița se mișcă din locul ei, bălăbănindu-și coada ca pe un clopot, ca să arate că se împotrivește.
— Ce vrei să spui, neastâmpărato, o întrebă Leul.
— Lăcomia ta, înainte de a rosti pedeapsa, poruncește să sune goarna ascultării. Răsunetul ei se aude în toată pădurea, și are să ajungă și la urechile Vulpoiului. Iar acesta, dacă se va auzi chemat, se va înfățișa numaidecât.
— N-are să se înfățișeze, mârâi Ursul.
— S-a ascuns și nu iese la iveală, mieună Pisica.
— S-a ascuns de voi, nu de Lăcomia ta, răspunse Veverița. Nu știa că-l căutați ca să-l aduceți la judecată. Credea că umblați să-l răpuneți. Cum să nu se fi ascuns?... Poruncește Maimuței să sune goarna ascultării.
Erau de față trimiși din partea tuturor viețuitoarelor pădurii, mari și mici. Leul își roti privirea și înțelese că cele mai multe erau de părerea Veveriței. Numai niște șoricei, chițăind, și vreo două găini, cotcodăcind, se arătau potrivnici. Aveau răfuieli mai vechi cu Vulpoiul și ar fi fost bucuroși să le vadă isprăvite o dată pentru totdeauna.
— Fie cum vrea Veverița, zise Leul. Și porunci Maimuței să sune de trei ori din goarna ascultării.
Maimuța își luă goarna. Era făcută dintr-un corn de fildeș, dăruit celui dintâi Leu ales ca rege al animalelor, de către cel dintâi Elefant înălțat la loc de sfetnic. Avea un sunet lung, răzbătător și se știa în toată pădurea că trei asemenea sunete însemnau: «Înfățișează-te numaidecât la judecată». Iar ca să se știe cui anume era adresată porunca, mai scoase din goarnă alte trei sunete înăbușite. Asta însemna: «Vulpoiule, pe tine te chem.» Fiecare viețuitoare a pădurii își cunoștea semnalul și nu s-a întâmplat niciodată ca vreunul din supușii Leului să nu dea urmare poruncii. Goarna ascultării răsuna în împrejurări cu totul și cu totul neobișnuite. Cine ar fi cutezat să se împotrivească chemării ei?
Vulpoaica se înfioră:
— Te cheamă Leul la judecată.
— Nu te duce! scânci Vulpișor. Mi-e frică.
— Trebuie să mă duc, făcu Vulpoiul. De goarna ascultării trebuie să țin seama.
— Dacă te mănâncă? mai stărui, îngrozit, Vulpișor.
În ochii Vulpoiului se aprinseră luminițele care vesteau că-i încolțește în minte o năzdrăvănie...
— Eh, zise el, până să mă mănânce, mai stăm de vorbă. Iar cine stă de vorbă, se învoiește... Acum luați seama la ce am să vă spun. Cât lipsesc eu, să faceți o groapă mare și s-o acoperiți cu frunziș, să nu se cunoască. Iar dacă vine Lupul sau Ursul, să vă întrebe unde-i cămara cu de-ale gurii, să-i faceți s-o ia peste groapă, ca să cadă în ea.
— Lupul și Ursul vin aci? se îngrozi Vulpoaica.
— Dacă lucrurile ies cum le ticluiesc eu, vin... vine și Pisica. Faceți cum v-am spus și să nu vă fie teamă. Dau fuga la judecată. Așteptați-mă, mă întorc.
Maimuța se urcase într-un vârf de copac, să vadă departe și să vestească sosirea celui chemat.
— Vine... Vine Vulpoi! zise ea.
— Știam eu că vine! sări Veverița.
— Urez Lăcomiei tale multă putere și să nu-i lipsească niciodată de la masă ciorbă de urs și friptură de Lup, rosti Vulpoiul, făcând cele trei plecăciuni și trăgându-se smerit la locul cuvenit pârâtului.
Ursul și Lupul s-ar fi repezit la el, să-l înșface, dar de față cu Leul se mulțumiră să mârâie.
Iar Vulpoiul, auzindu-i, se prefăcu mirat ca și când n-ar fi știut că-l așteptau cu pâre.
— Aci erați, Înălțimile voastre? Dar ce-ați pățit de v-ați oblojit așa? Ai vreun beteșug la cap, cumetre Lup? Pune-ți felii groase de șuncă și-ti trece. Dar șunca s-o ții întâi la aer, spânzurată de o creangă nu prea înaltă. Dar domnia ta, Ursule, ce necazuri ai avut, că parcă nu te mai țin picioarele? Unge-le cu grăsime de pește... E un pește anume, pe care-l lași în căruță și când îl cauți nu-l mai găsești unde l-ai lăsat. Și pe domnia-ta, jupâneasă Pisică, te văd cătrănită la față și cu mustățile zbârlite. Ai nimerit cu labele într-o capcană pregătită pentru altul?
Nu înțelegea nimeni tâlcul vorbelor Vulpoiului, iar Lupul, Ursul și Pisica n-au mai avut timp să răspundă: începea judecata.
— De ce n-ai venit când te-au chemat Ursul, Lupul și Pisica? întrebă Leul cu glas aspru.
— Nu m-au chemat, răspunse Vulpoiul.
— Ba eu, da! zise Lupul.
— Și eu! sări Ursul.
— Și eu! se amestecă în vorbă Pisica.
Leul se încruntă:
— Ai auzit?
— Am auzit, vorbi liniștit Vulpoiul. Dar nu-i adevărat. Nu mi-au spus că sunt chemat la judecată. Mi-au întins curse și au căzut ei înșiși în ele. Au voit să mă prindă și eu nu m-am lăsat.
— A mâncat peștele Lăcomiei tale! mormăi Ursul.
— Și șuncile tot ale Lăcomiei tale erau, minți Lupul. Dacă nu le mânca Vulpoiul, le aduceam plocon.
Vulpoiul mai încercă o dată să se apere, dar de data asta nu mai fu chip. Leul răgea. Leoaica de asemenea. Dacă peștele și șuncile erau ale lor, cum a cutezat Vulpoiul să pună gura pe ele?
— Voi rosti pedeapsa! zise Leul.
Toate animalele se ridicară în picioare. Veverița, prietenă bună, tremura. Ce are să i se întâmple Vulpoiului?
— Să-l fierbi de viu, Lăcomia ta, își dădu cu părerea Ursul. Să-l fierbi și să-l mănânci.
— Ba să-l frigi, zise Lupul.
— Fiert întâi, apoi fript, sări și Pisica, vrând să aibă și ea cuvânt la judecată.
Dar alta a fost hotărârea Leului:
— Te gonesc din împărăția mea, rosti el. Vei trăi departe de noi, în pădurea fără animale. Acolo nu sunt nici iepuri, nici guzgani. Nu sunt nici găini. Nu e nimic. Te vei hrăni cu mărăcini.
Vulpoiul ascultă liniștit, apoi făcu o plecăciune adâncă:
— Grea pedeapsă mi-ai dat, Lăcomia ta. Mă supun și am s-o ispășesc întocmai. Dar m-aș ruga de bunătatea Lăcomiei tale, să-mi faci un hatâr. Am trudit și am adunat iepuri, faguri de miere și multe alte bunătăți. Mi-e plină cămara. Dă-mi răgaz să le mănânc, să mă satur... Pe urmă voi trăi, cum ai hotărât, cu mărăcini.
Leul se arătă necruțător.
— Cum am poruncit, așa să se facă. Pedeapsa începe chiar de azi, chiar de acum. Ursule, împlinește porunca. Du-l în pădurea fără animale și priponește-l de un stejar bătrân. Acolo să stea cât i-o mai fi dat să trăiască. Du-te și să te întorci să-mi dai de veste că ai făcut precum am hotărât.
Judecata se terminase.
Plecară toți la rosturile lor.
Numai Vulpoiul sta cu Ursul strajă lângă el și se prefăcea abătut.
— Lupule și tu, Pisico, făcu Ursul, ajutați-mă să-i pun zgarda de gât.
Săriră asupra lui, iar Vulpoiul, în timp ce-l ferecau, se văita în gura mare:
— Păcat de găini, păcat de fagurii de miere, păcat de pește și de iepuri.
— Ai faguri multi? întrebă lacom Ursul.
— Și pește mult? voi să știe Pisica.
— Și șunci? Și iepuri? se holbă Lupul.
Le sticleau ochii și le lăsa gura apă.
— Am de toate... răspunse Vulpoiul cu ochii scăldați în lacrimi mincinoase. Păcat de ele să se strice.
Pisica făcu semn Ursului și Lupului, chemându-i la un sfat de taină.
Cum stăteau și plănuiau, Veverița, care se ținuse undeva ascunsă, se strecură lângă Vulpoi. Nu plecase o dată cu celelalte animale. Nu voise să-și lase prietenul singur la greu.
— Aici erai? se miră Vulpoiul Ai auzit?
— Am auzit, dar nu înțeleg: ce-ai pus la cale?
— Ai să înțelegi. Așteaptă.
Mai mult nu putură vorbi, căci Ursul, după ce se sfătui cu prietenii lui, se apropie abia lăsând timp Veveriței să se ascundă iar.
— Mergem, Vulpoiule, vorbi aspru Ursul. Te duc la locul de osândă.
Și porni cu el, ducându-l de zgardă ca pe un cățelandru.
— De ce n-ai venit când te-au chemat Ursul, Lupul și Pisica? întrebă Leul cu glas aspru.
— Nu m-au chemat, răspunse Vulpoiul.
— Ba eu, da! zise Lupul.
— Și eu! sări Ursul.
— Și eu! se amestecă în vorbă Pisica.
Leul se încruntă:
— Ai auzit?
— Am auzit, vorbi liniștit Vulpoiul. Dar nu-i adevărat. Nu mi-au spus că sunt chemat la judecată. Mi-au întins curse și au căzut ei înșiși în ele. Au voit să mă prindă și eu nu m-am lăsat.
— A mâncat peștele Lăcomiei tale! mormăi Ursul.
— Și șuncile tot ale Lăcomiei tale erau, minți Lupul. Dacă nu le mânca Vulpoiul, le aduceam plocon.
Vulpoiul mai încercă o dată să se apere, dar de data asta nu mai fu chip. Leul răgea. Leoaica de asemenea. Dacă peștele și șuncile erau ale lor, cum a cutezat Vulpoiul să pună gura pe ele?
— Voi rosti pedeapsa! zise Leul.
Toate animalele se ridicară în picioare. Veverița, prietenă bună, tremura. Ce are să i se întâmple Vulpoiului?
— Să-l fierbi de viu, Lăcomia ta, își dădu cu părerea Ursul. Să-l fierbi și să-l mănânci.
— Ba să-l frigi, zise Lupul.
— Fiert întâi, apoi fript, sări și Pisica, vrând să aibă și ea cuvânt la judecată.
Dar alta a fost hotărârea Leului:
— Te gonesc din împărăția mea, rosti el. Vei trăi departe de noi, în pădurea fără animale. Acolo nu sunt nici iepuri, nici guzgani. Nu sunt nici găini. Nu e nimic. Te vei hrăni cu mărăcini.
Vulpoiul ascultă liniștit, apoi făcu o plecăciune adâncă:
— Grea pedeapsă mi-ai dat, Lăcomia ta. Mă supun și am s-o ispășesc întocmai. Dar m-aș ruga de bunătatea Lăcomiei tale, să-mi faci un hatâr. Am trudit și am adunat iepuri, faguri de miere și multe alte bunătăți. Mi-e plină cămara. Dă-mi răgaz să le mănânc, să mă satur... Pe urmă voi trăi, cum ai hotărât, cu mărăcini.
Leul se arătă necruțător.
— Cum am poruncit, așa să se facă. Pedeapsa începe chiar de azi, chiar de acum. Ursule, împlinește porunca. Du-l în pădurea fără animale și priponește-l de un stejar bătrân. Acolo să stea cât i-o mai fi dat să trăiască. Du-te și să te întorci să-mi dai de veste că ai făcut precum am hotărât.
Judecata se terminase.
Plecară toți la rosturile lor.
Numai Vulpoiul sta cu Ursul strajă lângă el și se prefăcea abătut.
— Lupule și tu, Pisico, făcu Ursul, ajutați-mă să-i pun zgarda de gât.
Săriră asupra lui, iar Vulpoiul, în timp ce-l ferecau, se văita în gura mare:
— Păcat de găini, păcat de fagurii de miere, păcat de pește și de iepuri.
— Ai faguri multi? întrebă lacom Ursul.
— Și pește mult? voi să știe Pisica.
— Și șunci? Și iepuri? se holbă Lupul.
Le sticleau ochii și le lăsa gura apă.
— Am de toate... răspunse Vulpoiul cu ochii scăldați în lacrimi mincinoase. Păcat de ele să se strice.
Pisica făcu semn Ursului și Lupului, chemându-i la un sfat de taină.
Cum stăteau și plănuiau, Veverița, care se ținuse undeva ascunsă, se strecură lângă Vulpoi. Nu plecase o dată cu celelalte animale. Nu voise să-și lase prietenul singur la greu.
— Aici erai? se miră Vulpoiul Ai auzit?
— Am auzit, dar nu înțeleg: ce-ai pus la cale?
— Ai să înțelegi. Așteaptă.
Mai mult nu putură vorbi, căci Ursul, după ce se sfătui cu prietenii lui, se apropie abia lăsând timp Veveriței să se ascundă iar.
— Mergem, Vulpoiule, vorbi aspru Ursul. Te duc la locul de osândă.
Și porni cu el, ducându-l de zgardă ca pe un cățelandru.
Citește toate poveștile din volumul Vulpișor de Sergiu Milorian
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
