Vulpișor: Pisica vrea să-l prindă pe Vulpoi în capcană - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Pisica vrea să-l prindă pe Vulpoi în capcană", a șaptea poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian în care este vorba despre Vulpoi, care se simțea umilit după ce a fost păcălit de Cocoș. Dar, dintr-o dată, apare o nouă provocare pentru el. Pisica s-a aliat cu Lupul și cu Ursul și le-a promis că-l va prinde pe Vulpoi în capcană și apoi, ei vor putea să-l ducă la judecata Leului. Pisica dă târcoale pe la geamul vizuinii și spune că vrea să-l ducă pe Vulpoi într-un loc unde sunt multe găini, dar Vulpoiul își dă seama de planul pisicii. Vulpoiul o pune pe Vulpoaică și pe Vulpișor să-l urmărească, iar el pleacă cu Pisica hotărât să-i dea acesteia o lecție pe care să n-o uite prea ușor.
Citește povestea "Pisica vrea să-l prindă pe Vulpoi în capcană" (Vulpișor)
Trecuse o săptămână de la întâmplarea cu Cocoșul. Vulpoiul nu prea ieșise din vizuină. După hrană umbla mai mult Vulpoaica. Dar nu se ducea la găini. N-o lăsa Vulpoiul. Se mulțumea cu vreun șobolan rătăcit. Când putea, prindea și vreun iepure.
— De ce nu mă lași la găini? se mira Vulpoaica. Și tu de ce nu te duci? Găinile sunt pe-aproape. Cântatul Cocoșului se aude până aici.
— Știu eu de ce, răspundea Vulpoiul, dar mai mult nu spunea.
Nici de mâncat nu prea mânca.
— Gustă, Vulpoiule, îl îndemna Vulpoaica.
— Oi gusta când mi-o fi foame, răspundea Vulpoiul, încruntat în sinea lui. Îi sticleau ochii și i se vedeau coastele, dar nu se atingea de mâncare. Vulpoaica și Vulpișor se uitau la el și nu pricepeau nimic. Cum să-și închipuie rușinea ce-o pățise? De unde să știe că Vulpoiul scăpase un cocoș din gură?
În pragul vizuinii se ivi Veverița. Știa tot ce se întâmplă în pădure. O găseai când în coama unui stejar, când furișată în iarbă. Nimic nu scăpa ochilor ei mici și neastâmpărați. Știa și snoave și vorbe de duh. Era deci un musafir binevenit. Vulpoiul ar fi avut temei să se bucure de vizita ei. Dar de data aceasta nu aducea veste bună.
— Leul e supărat că n-ai fost încă adus la judecată. A dat poruncă strașnică să fii prins îndată, viu sau mort.
— Poate mort, răspunse Vulpoiul! Dar numaidecât i se aprinseră în ochi luminițele înțelepciunii și adăugă: Ba mai bine viu.
I se ivise prilejul să se încredințeze el însuși că numai din întâmplare l-a învins Cocoșul. Dar se va dovedi că tot el e mai tare, chiar și decât Leul. Ursului și Lupului are să le pară rău că l-au pârât.
— Au tocmit o iscoadă, ca să afle unde te ascunzi, mai zise Veverița. A și dat târcoale pe aici. Știe că n-ai mai ieșit de mult la aer.
— Cine-i iscoada? întrebă Vulpoiul.
— Pisica. De când cu întâmplarea de la eleșteu, s-au împrietenit. Nu se mai despart. Te caută pretutindeni și pentru că nu mai ieși din vizuină, cred că ești bolnav și jupâneasa Vulpoaică îți face leacuri din cozi de șoareci. Acum vin toți trei aici. Pisica vrea să te amăgească. Dacă ieși din vizuină, sar cu toții pe tine și te duc la judecată.
- Așa le e planul ? făcu Vulpoiul. Luminițele ochilor străluceau parcă mai tare. Îți mulțumesc, Veverițo. Am auzit o dată o vorbă înțeleaptă și mi-o aduc aminte privindu-te pe domnia ta. «Prietenul e mai de preț ca o găleată de aur; că fără aur poți trăi, dar fără prieteni, nu.»
- Aud sunet de clopoțel, zise Vulpoaica privind prin ochiul de fereastră care da în pădure. Sta la pândă, ca să vestească apropierea vrăjmașilor. Dar de văzut nu se vede nimic, adăugă ea.
— Știu eu ce fel de clopoței sunt, zise Vulpoiul. Mă duc să-i aud mai de aproape. Vulpoaico, și domnia ta, Veverițo, veniți în urma mea. Dar să vă țineți departe, să nu vă vrăjmașii. Vă apropiați numai când vă strig, ca să mă ajutați la nevoie.
Într-un ungher al vizuinii sta tolănit Vulpișor. Ciulise urechile, îl auzise pe Vulpoi punând la cale o ispravă, și se uită lung la el, ca și când l-ar fi întrebat: Dar cu mine ce faci? Era și o mustrare în privirea lui. Se ivise iar prilejul să se arate bun la ceva. De ce să rămână acasă neputincios?
Vulpoiul înțelegea graiul tăcut al ochilor lui și era bucuros că Vulpișor dădea semne de vrednicie.
— Fie, zise, vino și tu.
— De ce nu mă lași la găini? se mira Vulpoaica. Și tu de ce nu te duci? Găinile sunt pe-aproape. Cântatul Cocoșului se aude până aici.
— Știu eu de ce, răspundea Vulpoiul, dar mai mult nu spunea.
Nici de mâncat nu prea mânca.
— Gustă, Vulpoiule, îl îndemna Vulpoaica.
— Oi gusta când mi-o fi foame, răspundea Vulpoiul, încruntat în sinea lui. Îi sticleau ochii și i se vedeau coastele, dar nu se atingea de mâncare. Vulpoaica și Vulpișor se uitau la el și nu pricepeau nimic. Cum să-și închipuie rușinea ce-o pățise? De unde să știe că Vulpoiul scăpase un cocoș din gură?
În pragul vizuinii se ivi Veverița. Știa tot ce se întâmplă în pădure. O găseai când în coama unui stejar, când furișată în iarbă. Nimic nu scăpa ochilor ei mici și neastâmpărați. Știa și snoave și vorbe de duh. Era deci un musafir binevenit. Vulpoiul ar fi avut temei să se bucure de vizita ei. Dar de data aceasta nu aducea veste bună.
— Leul e supărat că n-ai fost încă adus la judecată. A dat poruncă strașnică să fii prins îndată, viu sau mort.
— Poate mort, răspunse Vulpoiul! Dar numaidecât i se aprinseră în ochi luminițele înțelepciunii și adăugă: Ba mai bine viu.
I se ivise prilejul să se încredințeze el însuși că numai din întâmplare l-a învins Cocoșul. Dar se va dovedi că tot el e mai tare, chiar și decât Leul. Ursului și Lupului are să le pară rău că l-au pârât.
— Au tocmit o iscoadă, ca să afle unde te ascunzi, mai zise Veverița. A și dat târcoale pe aici. Știe că n-ai mai ieșit de mult la aer.
— Cine-i iscoada? întrebă Vulpoiul.
— Pisica. De când cu întâmplarea de la eleșteu, s-au împrietenit. Nu se mai despart. Te caută pretutindeni și pentru că nu mai ieși din vizuină, cred că ești bolnav și jupâneasa Vulpoaică îți face leacuri din cozi de șoareci. Acum vin toți trei aici. Pisica vrea să te amăgească. Dacă ieși din vizuină, sar cu toții pe tine și te duc la judecată.
- Așa le e planul ? făcu Vulpoiul. Luminițele ochilor străluceau parcă mai tare. Îți mulțumesc, Veverițo. Am auzit o dată o vorbă înțeleaptă și mi-o aduc aminte privindu-te pe domnia ta. «Prietenul e mai de preț ca o găleată de aur; că fără aur poți trăi, dar fără prieteni, nu.»
- Aud sunet de clopoțel, zise Vulpoaica privind prin ochiul de fereastră care da în pădure. Sta la pândă, ca să vestească apropierea vrăjmașilor. Dar de văzut nu se vede nimic, adăugă ea.
— Știu eu ce fel de clopoței sunt, zise Vulpoiul. Mă duc să-i aud mai de aproape. Vulpoaico, și domnia ta, Veverițo, veniți în urma mea. Dar să vă țineți departe, să nu vă vrăjmașii. Vă apropiați numai când vă strig, ca să mă ajutați la nevoie.
Într-un ungher al vizuinii sta tolănit Vulpișor. Ciulise urechile, îl auzise pe Vulpoi punând la cale o ispravă, și se uită lung la el, ca și când l-ar fi întrebat: Dar cu mine ce faci? Era și o mustrare în privirea lui. Se ivise iar prilejul să se arate bun la ceva. De ce să rămână acasă neputincios?
Vulpoiul înțelegea graiul tăcut al ochilor lui și era bucuros că Vulpișor dădea semne de vrednicie.
— Fie, zise, vino și tu.
— Mergem cu toții, sări îngrijorată Vulpoaica. Apoi se răzgândi. Mi-e frică. Mai bine ne-am ascunde.
— Să se ascundă Ursul și Lupul! îi răspunse voios Vulpoiul. Lor să le fie frică.
Pisica, în ăst timp, simțise mișcare în vizuina Vulpoiului. Înțelegând că acesta se pregătea să iasă, alergă acolo unde o așteptau cei ce o trimiseseră să iscodească.
— Vine... Așteptați-mă la stejarul de o sută de ani. Acolo e o capcană. Eu am pus-o. Am să-l amăgesc pe Vulpoi și am să-l fac să-și prindă laba. Mai departe știți ce aveți de făcut.
Se întoarse apoi la vizuina Vulpoiului. Acum își scutura clopoțeii chiar în fața intrării.
Vulpoi se arătă la ochiul de fereastră.
— Ce fel de cântec argintiu răsună pe aici? zise prefăcându-se mirat. Apoi, ca și când abia acum vedea iscoada: Ah, dumneata ești, jupâneasă Pisico. Te știam cântăreață, dar nu bănuiam că ai glasul atât de argintiu.
— Nu e glasul meu, răspunse Pisica, prefăcându-se smerită. E glasul clopoțeilor de la gât. Mi i-a dăruit un șarpe, ca să mă răsplătească. Dacă nu săream eu să-l ajut, îl mânca o mangustă.
Vulpoiul se prefăcu încrezător. Știa bine că mangusta, pe care nici veninul șarpelui n-o răpune, nu s-ar fi temut de o sfrijită de pisică, numai bună să mănânce șoareci.
— Dar nu fug șoarecii când aud clopoțeii? întrebă el.
— Să fugă! răspunse Pisica. Nu-mi pasă. Nu mai mănânc șoareci. Am aflat că mă trag din spița Tigrului. Nu mai vreau să-mi fac neamul de râs. Caut o hrană mai aleasă.
— Și unde o găsești? Cu ce-ți astâmperi foamea?
— Cu găini, ca și domnia ta.
— Găini nu se găsesc întotdeauna.
— Ba se găsesc. Știu eu un loc unde stau găinile nepăzite. Fac ouă peste ouă și scot atâția pui, că nu mai au loc. Dacă vrei, te duc și pe domnia ta acolo. Ne facem stăpâni pe ele și le împărțim ca frații. Vrei?
— Cum să nu vreau? zise Vulpoiul. Bănuia la ce fel de găini îl poftea iscoada. Va avea el grijă să-i pândească mișcările și să-i plătească după faptă.
— Atunci să mergem chiar acum... Vino, frate Vulpoi.
— Viu, soră Pisică!
Vulpișor, care se ținea după ei de departe, cu Vulpoaica alături, nu mai avea astâmpăr.
— Lasă-mă, mămico, să-i sar în spate!
— Ba să stai cuminte! Dar să fii pregătit. Ascute-ți dinții și așteaptă. Sărim când ne cheamă Vulpoiul.
— Am ajuns, zise Pisica, după ce umblase o vreme alături de Vulpoi. Îți scutură tare clopoțeii. Ursul și Lupul trebuiau să fie pe aproape.
— Dar unde-s găinile? Nu văd niciuna, zise Vulpoiul. Zărise capcana la rădăcina stejarului, sub niște crengi uscate, și înțelegea în ce fel voia Pisica să-l prindă ca să-l ducă la judecata Leului.
— Nu le vezi, că sunt dincolo de poarta asta, se împotrivi Pisica, arătându-i grămada de uscături puse cruciș unele peste altele. Ca să deschizi poarta, pui laba pe gratiile acestea, apeși, și te afli dintr-o dată în țara găinilor.
— Numai o labă? mai întrebă Vulpoiul, ca și când ar sta gata s-o lase pe capcană.
- Una singură, întări Pisica, bucuroasă că fusese atât de șireată să-l aducă pe Vulpoi la un pas de pierzanie. Dar se bucura cam devreme, Vulpoiul își trase laba și se prefăcu nedumerit.
— Să se ascundă Ursul și Lupul! îi răspunse voios Vulpoiul. Lor să le fie frică.
Pisica, în ăst timp, simțise mișcare în vizuina Vulpoiului. Înțelegând că acesta se pregătea să iasă, alergă acolo unde o așteptau cei ce o trimiseseră să iscodească.
— Vine... Așteptați-mă la stejarul de o sută de ani. Acolo e o capcană. Eu am pus-o. Am să-l amăgesc pe Vulpoi și am să-l fac să-și prindă laba. Mai departe știți ce aveți de făcut.
Se întoarse apoi la vizuina Vulpoiului. Acum își scutura clopoțeii chiar în fața intrării.
Vulpoi se arătă la ochiul de fereastră.
— Ce fel de cântec argintiu răsună pe aici? zise prefăcându-se mirat. Apoi, ca și când abia acum vedea iscoada: Ah, dumneata ești, jupâneasă Pisico. Te știam cântăreață, dar nu bănuiam că ai glasul atât de argintiu.
— Nu e glasul meu, răspunse Pisica, prefăcându-se smerită. E glasul clopoțeilor de la gât. Mi i-a dăruit un șarpe, ca să mă răsplătească. Dacă nu săream eu să-l ajut, îl mânca o mangustă.
Vulpoiul se prefăcu încrezător. Știa bine că mangusta, pe care nici veninul șarpelui n-o răpune, nu s-ar fi temut de o sfrijită de pisică, numai bună să mănânce șoareci.
— Dar nu fug șoarecii când aud clopoțeii? întrebă el.
— Să fugă! răspunse Pisica. Nu-mi pasă. Nu mai mănânc șoareci. Am aflat că mă trag din spița Tigrului. Nu mai vreau să-mi fac neamul de râs. Caut o hrană mai aleasă.
— Și unde o găsești? Cu ce-ți astâmperi foamea?
— Cu găini, ca și domnia ta.
— Găini nu se găsesc întotdeauna.
— Ba se găsesc. Știu eu un loc unde stau găinile nepăzite. Fac ouă peste ouă și scot atâția pui, că nu mai au loc. Dacă vrei, te duc și pe domnia ta acolo. Ne facem stăpâni pe ele și le împărțim ca frații. Vrei?
— Cum să nu vreau? zise Vulpoiul. Bănuia la ce fel de găini îl poftea iscoada. Va avea el grijă să-i pândească mișcările și să-i plătească după faptă.
— Atunci să mergem chiar acum... Vino, frate Vulpoi.
— Viu, soră Pisică!
Vulpișor, care se ținea după ei de departe, cu Vulpoaica alături, nu mai avea astâmpăr.
— Lasă-mă, mămico, să-i sar în spate!
— Ba să stai cuminte! Dar să fii pregătit. Ascute-ți dinții și așteaptă. Sărim când ne cheamă Vulpoiul.
— Am ajuns, zise Pisica, după ce umblase o vreme alături de Vulpoi. Îți scutură tare clopoțeii. Ursul și Lupul trebuiau să fie pe aproape.
— Dar unde-s găinile? Nu văd niciuna, zise Vulpoiul. Zărise capcana la rădăcina stejarului, sub niște crengi uscate, și înțelegea în ce fel voia Pisica să-l prindă ca să-l ducă la judecata Leului.
— Nu le vezi, că sunt dincolo de poarta asta, se împotrivi Pisica, arătându-i grămada de uscături puse cruciș unele peste altele. Ca să deschizi poarta, pui laba pe gratiile acestea, apeși, și te afli dintr-o dată în țara găinilor.
— Numai o labă? mai întrebă Vulpoiul, ca și când ar sta gata s-o lase pe capcană.
- Una singură, întări Pisica, bucuroasă că fusese atât de șireată să-l aducă pe Vulpoi la un pas de pierzanie. Dar se bucura cam devreme, Vulpoiul își trase laba și se prefăcu nedumerit.
- O labă, am înțeles. Dar care anume? Din dreapta, ori din stânga? Dinspre cap, ori dinspre coadă?
— Oricare, oricare, îi răspunse nerăbdătoare Pisica. Pune o labă, care ți-o plăcea, și să isprăvim o dată că se face târziu. Pune o labă și apasă.
- Să apăs? Asta nu mi-ai spus.
- Ba ți-am spus.
- Ba nu mi-ai spus. Eu zic să-mi arăți dumneata cum să fac. Pune domnia-ta laba. Pe urmă o pun și eu. Nu vrei?
- Ba vreau, făcu încurcată Pisica... dar laba n-o pun. Laba pune-o dumneata.
- De ce? Nu-i totuna?
- Nu-i totuna. Trebuie să facem fiecare câte ceva, că și găinile le împărțim. Eu te-am adus aici. Poarta o deschizi dumneata.
«Dreaptă judecată, zise Vulpoiul, râzând în sinea lui de proasta șiretenie a Pisicii. Atunci pun laba. Cum zici să fac? Asa sau asa?»
Se arătă neajutorat și nepriceput, prefăcându-se că pune laba pe capcană, dar oprindu-se tocmai când Pisica credea că, în sfârșit, Vulpoiul s-a prins.
- Uite așa, zise ea, și ridicând o labă o ținu cu grijă deasupra capcanei.
- Am înțeles făcu Vulpoiul. Va să zică ridic laba asa... o las ușor...
- Iar eu îți sar în spinare, strigă Pisica. Și făcând tocmai cum zicea, se lăsă cu toată greutatea pe laba lui Vulpoi, prinzându-i-o de-a binelea în capcană. «Poftă bună la găini, jupâne!» zise și-i sticleau ochii de bucurie.
- Mi-ai prins piciorul în capcană... mincinoaso... șireato... dă-mi drumul...
- Lasă că vine Ursul și Lupul. Îți dau ei drumul, rânji Pisica, mândră de isprava ei.
- Nu se știe cine vine mai repede, răspunse Vulpoiul și strigă: Vulpoaico, Vulpișor!
Pisica se pomeni deodată înșfăcată de opt labe care o țineau nemișcată.
- Ține-o bine, Vulpoaico, rândui din capcană Vulpoiul... Iar tu, Vulpișor, apropie-te de mine și roade capcana cu dinții... tare... mai tare... așa... Ajută și el, răsucindu-și laba ca să-și facă loc pe unde o subțiase Vulpișor. Când se văzu liber, o luă în primire pe Pisică
- Astea-ți erau găinile, jupâneasă mincinoasă?
Pisica încercă să scape, zicând că ar fi glumit, că s-a jucat, că așa petrec între ei, prietenii. Dar toate vorbele ei fură degeaba. Vulpoaica și Vulpișor o traseră lângă capcană, iar Vulpoi o priponi nu numai la o labă ci de amândouă.
— Dă-mi drumul, Vulpoiule.
— Să-ți dea drumul Lupul și Ursul. Sunt prietenii tăi.
Veverița, care se ținuse după ei, se apropie.
— Grăbiți-vă. Plecați! Ursul și Lupul sunt aproape!
Lucrurile s-au descurcat pe spinarea Pisicii. «Lăsați-mă să trăiesc, s-a rugat ea. Mă voi gândi și vă voi spune cum să-l prindem pe Vulpoi. N-am să dorm și n-am să mănânc până nu-l prindem. Nici Vulpoaica n-are să scape, nici Vulpișor.»
Ursul și Lupul și-au făcut socoteala că o pisică moartă nu le era de niciun folos. Mai bine s-o lase vie. Dacă-i ajută să-l pedepsească pe Vulpoi, Leul îi va despăgubi cu blana lui, poate chiar și cu a Vulpoaicei, și cu a lui Vulpișor. Trei blănuri de vulpe prețuiesc mai mult decât un hoit de pisică.
Au plecat fiecare pe alt drum, învoindu-se să se întâlnească numai când Pisica le va da de veste că și-a ticluit planul. Atunci îl vor prinde pe Vulpoi și-l vor duce viu și nevătămat la judecata Leului.
— Oricare, oricare, îi răspunse nerăbdătoare Pisica. Pune o labă, care ți-o plăcea, și să isprăvim o dată că se face târziu. Pune o labă și apasă.
- Să apăs? Asta nu mi-ai spus.
- Ba ți-am spus.
- Ba nu mi-ai spus. Eu zic să-mi arăți dumneata cum să fac. Pune domnia-ta laba. Pe urmă o pun și eu. Nu vrei?
- Ba vreau, făcu încurcată Pisica... dar laba n-o pun. Laba pune-o dumneata.
- De ce? Nu-i totuna?
- Nu-i totuna. Trebuie să facem fiecare câte ceva, că și găinile le împărțim. Eu te-am adus aici. Poarta o deschizi dumneata.
«Dreaptă judecată, zise Vulpoiul, râzând în sinea lui de proasta șiretenie a Pisicii. Atunci pun laba. Cum zici să fac? Asa sau asa?»
Se arătă neajutorat și nepriceput, prefăcându-se că pune laba pe capcană, dar oprindu-se tocmai când Pisica credea că, în sfârșit, Vulpoiul s-a prins.
- Uite așa, zise ea, și ridicând o labă o ținu cu grijă deasupra capcanei.
- Am înțeles făcu Vulpoiul. Va să zică ridic laba asa... o las ușor...
- Iar eu îți sar în spinare, strigă Pisica. Și făcând tocmai cum zicea, se lăsă cu toată greutatea pe laba lui Vulpoi, prinzându-i-o de-a binelea în capcană. «Poftă bună la găini, jupâne!» zise și-i sticleau ochii de bucurie.
- Mi-ai prins piciorul în capcană... mincinoaso... șireato... dă-mi drumul...
- Lasă că vine Ursul și Lupul. Îți dau ei drumul, rânji Pisica, mândră de isprava ei.
- Nu se știe cine vine mai repede, răspunse Vulpoiul și strigă: Vulpoaico, Vulpișor!
Pisica se pomeni deodată înșfăcată de opt labe care o țineau nemișcată.
- Ține-o bine, Vulpoaico, rândui din capcană Vulpoiul... Iar tu, Vulpișor, apropie-te de mine și roade capcana cu dinții... tare... mai tare... așa... Ajută și el, răsucindu-și laba ca să-și facă loc pe unde o subțiase Vulpișor. Când se văzu liber, o luă în primire pe Pisică
- Astea-ți erau găinile, jupâneasă mincinoasă?
Pisica încercă să scape, zicând că ar fi glumit, că s-a jucat, că așa petrec între ei, prietenii. Dar toate vorbele ei fură degeaba. Vulpoaica și Vulpișor o traseră lângă capcană, iar Vulpoi o priponi nu numai la o labă ci de amândouă.
— Dă-mi drumul, Vulpoiule.
— Să-ți dea drumul Lupul și Ursul. Sunt prietenii tăi.
Veverița, care se ținuse după ei, se apropie.
— Grăbiți-vă. Plecați! Ursul și Lupul sunt aproape!
Lucrurile s-au descurcat pe spinarea Pisicii. «Lăsați-mă să trăiesc, s-a rugat ea. Mă voi gândi și vă voi spune cum să-l prindem pe Vulpoi. N-am să dorm și n-am să mănânc până nu-l prindem. Nici Vulpoaica n-are să scape, nici Vulpișor.»
Ursul și Lupul și-au făcut socoteala că o pisică moartă nu le era de niciun folos. Mai bine s-o lase vie. Dacă-i ajută să-l pedepsească pe Vulpoi, Leul îi va despăgubi cu blana lui, poate chiar și cu a Vulpoaicei, și cu a lui Vulpișor. Trei blănuri de vulpe prețuiesc mai mult decât un hoit de pisică.
Au plecat fiecare pe alt drum, învoindu-se să se întâlnească numai când Pisica le va da de veste că și-a ticluit planul. Atunci îl vor prinde pe Vulpoi și-l vor duce viu și nevătămat la judecata Leului.
Citește toate poveștile din volumul Vulpișor de Sergiu Milorian
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT