Vulpișor: Furnicile îl ajută pe Vulpoi - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Furnicile îl ajută pe Vulpoi", a treizecea poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian din care aflăm că Pisica, Urs și Lupul s-au împotmolit într-o ceartă cu Vulpoi cel șiret. Pisica le spune celor doi că are un plan de a-l înfrânge pe Vulpoi și îi conduce la vizuina acestuia. Pisica îi învață să cânte un cântec specific, iar planul lor este să-l atragă pe Vulpoi și să-l prindă. După ce cântă cu toții, Vulpoiul cade în capcană și este legat. În final, celelalte animale cântă un cântec triumfător și îl poartă pe Vulpoi legat cu sacul pe cap. Vulpoiul își pierde punguța cu bani și dispare din vizuină, iar Vulpișor este căutat disperat de părinții săi, dar nu poate fi găsit.
Citește povestea "Furnicile îl ajută pe Vulpoi" (Vulpișor)
Dacă n-ar fi fost Pisica, cearta s-ar fi terminat de mult. Ursul si Lupul înțeleseseră că nu era chip să-l înfrângă pe Vulpoi și s-ar fi împăcat cu el, ca să trăiască în bună vecinătate. Dar Pisica nu le da pace. Îi stârnea, îi îndemna.
-- Am aflat cum v-a judecat Vulpoiul. Iar și-a bătut joc. Dar de data asta știu ce-i trebuie. Veniți cu mine.
-- La ce bun? se împotrivi abătut Ursul. Vulpoiul e mai șiret.
Se văită la fel şi Lupul. Avea dreptate Ursul. Vulpoiul e mai șiret.
-- Decât voi, nu decât mine! se supără Pisica. Veniți.
Străbătură o bucată de drum, până ajunseră în apropierea vizuinei Vulpoiului.
-- Vă pricepeți să cântați cocoșește? îi întrebă Pisica.
-- N-am cântat de când mă știu, răspunse Lupul. Dar am să încerc. Lungi beregata, căscă botul, făcu cucurigu, dar ceea ce se auzea tot a urlet de lup aducea: Cucurigu-uhu-huu...
-- Nu e bine! zise Pisica.
-- Să încerc eu, zise și Ursul. Dar cântecul lui suna înăbușit ca un mormăit.
-- Cucurigu... morr... morr... morrr...
Nici acum Pisica nu fu mulțumită.
-- O să cânt eu. Ascultați: Cucuri-miau!
-- Eu am cântat mai bine, își arătă Lupul nemulțumirea.
-- Ba eu! se lăuda Ursul.
-- Nu vă mai certați! sări Pisica. O să cântăm toți odată. Să ziceți așa:
«Cucurigu. Vulpişor,
De punguță-mi este dor.
Da-mi punguța cu doi bani,
Pierdută de-atâția ani!»
-- Si ce o să se întâmple dacă vom cânta așa? voi să știe Ursul.
-- Vulpișor are să vrea să prindă cocoșul. Îl lăsăm să se apropie și sărim pe el. Pregătiți-vă să cântați: unu, doi... trei!
Prin urletul Lupului, miorlăitul Pisicii şi mormăitul Ursului, amestecate într-o larmă care lua auzul, se deosebea totuşi câte un cucurigu, când mai gros, când mai subțire. Vulpişor ciuli urechile. «Trebuie să fie pe aproape vreun cocoş mai răguşit; își zise el. Vrea punguța cu doi bani pe care mi-a dăruit-o tăticul. Are să vadă el ce punguță am să-i dau!» Porni să-l caute, bucuros să se poată lăuda cu primul cocoş pe care avea să-l prindă în viața lui de vulpoi tânăr.
Se lăsă pe burtă, se târî după rânduielile vânatului vulpesc, dar, până să se dumirească, se trezi legat fedeleş, cu un sac pe cap. Nu vedea nimic, dar auzea veselia celor trei, care îl duceau pe sus, cântând:
«Lui Vulpișor i s-a-nfundat;
De data asta n-a scăpat.
Şi n-o să scape nici Vulpoi,
Când va mai da ochii cu noi.»
Vulpoiul şi Vulpoaica îl căutau pretutindeni. Se strecurau prin desişuri, cercetau scorburile, răscoleau grămezile de frunze veștede, întrebau în dreapta şi în stânga. Nu era nicăieri. Îl căută și Veverița, dar nici ea nu dădu de urma lui.
-- Îl vor fi prins vrăjmașii, se văită speriată Vulpoaica.
-- Vulpişor nu se lasă prins cu una cu două.
-- De data asta simt că l-au prins. Să cerem ajutor...
-- Cui? Alți prieteni decât Veverița n-avea. Iar cine n-are prieteni e ciung și olog.
Cum stăteau ei de vorbă, li se strecură în vizuină o furnică:
-- Aș avea o vorbă cu Șiretenia ta, se adresă ea Vulpoiului, vorbindu-i frumos, ca unuia pus de Leu să împartă dreptate în pădure.
-- Nu-mi arde de asta acum, îi răspunse Vulpoiul cu gândul la necazurile lui. Dar, dacă ai venit, te ascult. Ce treburi te poartă pe la vizuina mea?
-- Ursul ne face rău. Se lasă cu laba lui grea peste orașul nostru durat cu trudă și ni-l zdrobește... L-am rugat de multe ori să ne ocrotească, dar nu vrea. Ce să facem? Cum să scăpăm de Urs? Învață-ne, ajută-ne. Te vom ajuta și noi la vreo nevoie. Suntem multe, vrednice și puternice. Nici o viețuitoare a pădurii nu e mai puternică decât noi.
Cât era de supărat, Vulpoiul izbucni în râs.
-- Oho! făcu el, mai încet cu lauda!
-- Nu e laudă! răspunse Furnica. Privește.
Prinse între cornițe, ca într-un cleşte, o crenguță uscată, mai mare şi mai grea decât ea, şi făcu înconjurul vizuinii. Domnia ta poți? îl întrebă pe Vulpoi.
-- Să ridic crenguța? râse Vulpoiul.
-- Nu, îi răspunse Furnica, şi-i arătă o buturugă. Asta poți s-o ridici? Poți să faci cu ea înconjurul vizuinii?
-- Cu buturuga asta? Cum o să pot? E mai grea de zece ori decât mine.
-- Și crenguța e mai grea decât mine. Şi nu de zece, ci de o mie de ori. Dar eu am ridicat-o, și o mai ridic.
Făcu iar înconjurul vizuinii, târând cu înverşunare crenguța după ea.
-- Furnicile sunt puternice, zise Veverița. Cară lucruri mult mai grele decât ele. Sunt în stare să desfrunzească copacii, îi și prăbușesc.
Vulpoiului i se înseninară ochii.
-- Dacă vă scap de Urs, mă ajutați să-mi găsesc copilul? zise el.
-- Pe Vulpişor?
-- Îl știți?
-- Toată pădurea îl știe. E isteț și jucăuș. Ce i s-a întâmplat?
-- L-au prins vrăjmașii. Iar Ursul e unul dintre ei.
-- Spune ce să facem și te vom asculta, zise fără zăbavă Furnica.
-- Ursul e în vizuină, spuse Veverița. Zace. E bolnav. Lupul și Pisica stau lângă el, dar nu se pricep să-l ajute.
-- Mă duc să-l vindec eu, răspunse Vulpoiul cu sclipirea în ochi. Jupâneasă Furnică, mă vei însoți o bucată de drum, apoi te vei duce să le spui furnicilor să facă întocmai cum te voi învăța. Vă scap de Urs, dar să răscoliți pădurea și să dați de Vulpişor. Se întoarse apoi către Vulpoaică: zăbovesc până îl aduc pe Vulpişor. Pregăteşte-i de-ale gurii, că i-o fi foame. Îngrijește de câteva grăunțe de zahăr, pentru prietena Furnică. O poftim la masă.
Ursul, în vremea asta, sta în bârlogul lui şi se văita. Se îmbolnăvise. Îl dureau măruntaiele. Morr... morrr... gemea el. Iar Lupul şi Pisica se învârteau fără rost în jurul lui. Nu ştiau ce să-i facă. Nu se pricepeau la leacuri.
-- Vulpoiul s-ar pricepe, gemu Ursul. Dar cum să-l chem, dacă m-am certat cu el?
-- Vine el și singur, zise Pisica. Îl caută pretutindeni pe Vulpişor. Are să ajungă și aici. Îl vom fereca și-l vom sili să te vindece.
Vulpoiul se ivi chiar atunci în pragul bârlogului:
-- Mi-a spus Veverița că Ursul e bolnav și am venit să-l vindec.
-- Nu ești supărat? se miră Ursul.
-- De ce-aş fi? se prefăcu Vulpoiul. Ce a fost a trecut.
-- Chiar așa, mieună Pisica. De ce să fie supărat?
-- Ziceam că... poate... pentru Vulpişor, se încurcă Lupul scăpând o vorbă.
-- Știți ceva despre el? întrebă repede Vulpoiul, şi-i trecu prin gând că Vulpișor e chiar în bârlogul Ursului. Vorbind, căuta să ghicească unde îl vor fi ascuns. Într-un ungher, sub o piele de oaie, i se păru că se mișcă ceva. N-o fi chiar Vulpișor?
-- Am aflat cum v-a judecat Vulpoiul. Iar și-a bătut joc. Dar de data asta știu ce-i trebuie. Veniți cu mine.
-- La ce bun? se împotrivi abătut Ursul. Vulpoiul e mai șiret.
Se văită la fel şi Lupul. Avea dreptate Ursul. Vulpoiul e mai șiret.
-- Decât voi, nu decât mine! se supără Pisica. Veniți.
Străbătură o bucată de drum, până ajunseră în apropierea vizuinei Vulpoiului.
-- Vă pricepeți să cântați cocoșește? îi întrebă Pisica.
-- N-am cântat de când mă știu, răspunse Lupul. Dar am să încerc. Lungi beregata, căscă botul, făcu cucurigu, dar ceea ce se auzea tot a urlet de lup aducea: Cucurigu-uhu-huu...
-- Nu e bine! zise Pisica.
-- Să încerc eu, zise și Ursul. Dar cântecul lui suna înăbușit ca un mormăit.
-- Cucurigu... morr... morr... morrr...
Nici acum Pisica nu fu mulțumită.
-- O să cânt eu. Ascultați: Cucuri-miau!
-- Eu am cântat mai bine, își arătă Lupul nemulțumirea.
-- Ba eu! se lăuda Ursul.
-- Nu vă mai certați! sări Pisica. O să cântăm toți odată. Să ziceți așa:
«Cucurigu. Vulpişor,
De punguță-mi este dor.
Da-mi punguța cu doi bani,
Pierdută de-atâția ani!»
-- Si ce o să se întâmple dacă vom cânta așa? voi să știe Ursul.
-- Vulpișor are să vrea să prindă cocoșul. Îl lăsăm să se apropie și sărim pe el. Pregătiți-vă să cântați: unu, doi... trei!
Prin urletul Lupului, miorlăitul Pisicii şi mormăitul Ursului, amestecate într-o larmă care lua auzul, se deosebea totuşi câte un cucurigu, când mai gros, când mai subțire. Vulpişor ciuli urechile. «Trebuie să fie pe aproape vreun cocoş mai răguşit; își zise el. Vrea punguța cu doi bani pe care mi-a dăruit-o tăticul. Are să vadă el ce punguță am să-i dau!» Porni să-l caute, bucuros să se poată lăuda cu primul cocoş pe care avea să-l prindă în viața lui de vulpoi tânăr.
Se lăsă pe burtă, se târî după rânduielile vânatului vulpesc, dar, până să se dumirească, se trezi legat fedeleş, cu un sac pe cap. Nu vedea nimic, dar auzea veselia celor trei, care îl duceau pe sus, cântând:
«Lui Vulpișor i s-a-nfundat;
De data asta n-a scăpat.
Şi n-o să scape nici Vulpoi,
Când va mai da ochii cu noi.»
Vulpoiul şi Vulpoaica îl căutau pretutindeni. Se strecurau prin desişuri, cercetau scorburile, răscoleau grămezile de frunze veștede, întrebau în dreapta şi în stânga. Nu era nicăieri. Îl căută și Veverița, dar nici ea nu dădu de urma lui.
-- Îl vor fi prins vrăjmașii, se văită speriată Vulpoaica.
-- Vulpişor nu se lasă prins cu una cu două.
-- De data asta simt că l-au prins. Să cerem ajutor...
-- Cui? Alți prieteni decât Veverița n-avea. Iar cine n-are prieteni e ciung și olog.
Cum stăteau ei de vorbă, li se strecură în vizuină o furnică:
-- Aș avea o vorbă cu Șiretenia ta, se adresă ea Vulpoiului, vorbindu-i frumos, ca unuia pus de Leu să împartă dreptate în pădure.
-- Nu-mi arde de asta acum, îi răspunse Vulpoiul cu gândul la necazurile lui. Dar, dacă ai venit, te ascult. Ce treburi te poartă pe la vizuina mea?
-- Ursul ne face rău. Se lasă cu laba lui grea peste orașul nostru durat cu trudă și ni-l zdrobește... L-am rugat de multe ori să ne ocrotească, dar nu vrea. Ce să facem? Cum să scăpăm de Urs? Învață-ne, ajută-ne. Te vom ajuta și noi la vreo nevoie. Suntem multe, vrednice și puternice. Nici o viețuitoare a pădurii nu e mai puternică decât noi.
Cât era de supărat, Vulpoiul izbucni în râs.
-- Oho! făcu el, mai încet cu lauda!
-- Nu e laudă! răspunse Furnica. Privește.
Prinse între cornițe, ca într-un cleşte, o crenguță uscată, mai mare şi mai grea decât ea, şi făcu înconjurul vizuinii. Domnia ta poți? îl întrebă pe Vulpoi.
-- Să ridic crenguța? râse Vulpoiul.
-- Nu, îi răspunse Furnica, şi-i arătă o buturugă. Asta poți s-o ridici? Poți să faci cu ea înconjurul vizuinii?
-- Cu buturuga asta? Cum o să pot? E mai grea de zece ori decât mine.
-- Și crenguța e mai grea decât mine. Şi nu de zece, ci de o mie de ori. Dar eu am ridicat-o, și o mai ridic.
Făcu iar înconjurul vizuinii, târând cu înverşunare crenguța după ea.
-- Furnicile sunt puternice, zise Veverița. Cară lucruri mult mai grele decât ele. Sunt în stare să desfrunzească copacii, îi și prăbușesc.
Vulpoiului i se înseninară ochii.
-- Dacă vă scap de Urs, mă ajutați să-mi găsesc copilul? zise el.
-- Pe Vulpişor?
-- Îl știți?
-- Toată pădurea îl știe. E isteț și jucăuș. Ce i s-a întâmplat?
-- L-au prins vrăjmașii. Iar Ursul e unul dintre ei.
-- Spune ce să facem și te vom asculta, zise fără zăbavă Furnica.
-- Ursul e în vizuină, spuse Veverița. Zace. E bolnav. Lupul și Pisica stau lângă el, dar nu se pricep să-l ajute.
-- Mă duc să-l vindec eu, răspunse Vulpoiul cu sclipirea în ochi. Jupâneasă Furnică, mă vei însoți o bucată de drum, apoi te vei duce să le spui furnicilor să facă întocmai cum te voi învăța. Vă scap de Urs, dar să răscoliți pădurea și să dați de Vulpişor. Se întoarse apoi către Vulpoaică: zăbovesc până îl aduc pe Vulpişor. Pregăteşte-i de-ale gurii, că i-o fi foame. Îngrijește de câteva grăunțe de zahăr, pentru prietena Furnică. O poftim la masă.
Ursul, în vremea asta, sta în bârlogul lui şi se văita. Se îmbolnăvise. Îl dureau măruntaiele. Morr... morrr... gemea el. Iar Lupul şi Pisica se învârteau fără rost în jurul lui. Nu ştiau ce să-i facă. Nu se pricepeau la leacuri.
-- Vulpoiul s-ar pricepe, gemu Ursul. Dar cum să-l chem, dacă m-am certat cu el?
-- Vine el și singur, zise Pisica. Îl caută pretutindeni pe Vulpişor. Are să ajungă și aici. Îl vom fereca și-l vom sili să te vindece.
Vulpoiul se ivi chiar atunci în pragul bârlogului:
-- Mi-a spus Veverița că Ursul e bolnav și am venit să-l vindec.
-- Nu ești supărat? se miră Ursul.
-- De ce-aş fi? se prefăcu Vulpoiul. Ce a fost a trecut.
-- Chiar așa, mieună Pisica. De ce să fie supărat?
-- Ziceam că... poate... pentru Vulpişor, se încurcă Lupul scăpând o vorbă.
-- Știți ceva despre el? întrebă repede Vulpoiul, şi-i trecu prin gând că Vulpișor e chiar în bârlogul Ursului. Vorbind, căuta să ghicească unde îl vor fi ascuns. Într-un ungher, sub o piele de oaie, i se păru că se mișcă ceva. N-o fi chiar Vulpișor?
— Nu știm... zise Ursul, căutând să dreagă ce stricase Lupul. Apoi se văită iar: mor... mă doare.
— N-are să te mai doară, îl liniști Vulpoiul. Mergi cu mine şi-ți trece.
— Unde?
— În orașul furnicilor.
— Ce să fac acolo?
— Să-ți găsești leacul... Te întinzi cu gura căscată la poarta orașului lor și le lași să se urce pe limba dumitale, dulce la gust. Furnicilor le place dulcele... Aștepți să se strângă multe, până ți se încarcă limba. Apoi faci odată «hap». le înghiți, și-ți trece răul.
— Adevărat?
— Furnicile sunt leacul de care ai nevoie. Dacă mai stai mult, mori... Veniți și voi, le zise Lupului și Pisicii. Să învățați cum se vindecă boala Ursului.
— Venim, zise Pisica.
— Sigur că venim, sări și Lupul. Înșfăcă legătura din blană de oaie, legată bine cu curmei de tei, si se pregăti de drum.
— Ce-i în legătură? întrebă Vulpoiul.
— Merinde pentru drum, minți Pisica.
— Poate zăbovim și ne prinde foamea, minți și Lupul.
Acum Vulpoiul nu se mai îndoia. În pielea de oaie îl țineau pe Vulpişor. N-ar mai fi avut nevoie de furnici. Dar apucase să le făgăduiască. Trebuia să le scape de Urs. Porniră și nu se opriră decât la poarta orașului furnicilor. Ursul se întinse numaidecât cu limba scoasă, iar Vulpoiul își luă rămas bun de la el, făcându-se că pleacă. Dar rămase în apropiere, dându-se după un tufiș, să vadă și să audă tot ceea ce avea să se întâmple. Nu scăpa din ochi pielea de oaie.
La poarta orașului sta de pază o furnică. Știa că avea să vină Ursul. Furnicile orașului fuseseră înștiințate de cele ce aveau să se întâmple. Toate aflaseră că Vulpoiul le ajuta să scape de dușman și erau gata să facă întocmai cum le trimisese el vorbă prin surata cu care se învoise.
— Ehei! oftă furnica paznic... Uite Ursul cu limba scoasă de un cot. Ce ai pățit, jupâne, de ții limba spânzurată peste buze? Ţi-e cald, ori nu mai ai loc de ea în gură?
— Nu mi-e cald, răspunse Ursul, silindu-se să vorbească cu glas prietenos. Și nici nu mi-a crescut limba peste cât o cuprinde gura. Dar m-am gândit să te poftesc pe domnia ta și pe suratele domniei tale să gustați din ea. Am aflat că vă place dulcele, iar limba mea este ca mierea... Gustă... Și dacă ți-o plăcea, cheamă furnicile să se înfrupte. Nu vă cer nicio plată.
Scoase limba de un cot și așteptă.
— Dacă te poftește Ursul, de ce să nu primești? stărui Pisica.
— Gustă... gustă... o îndemnă și Lupul.
— Gust, se învoi furnica. Mă urc chiar acum pe limba domniei tale, îi zise Ursului. O iau pe aci pe la ureche și mă las în jos spre gură.
Se urcă, se opri o clipă, ca și cum ar sta să se odihnească după un drum lung, apoi, în loc să se lase spre gură, i se vârî în ureche.
— Ieși de acolo, că mă gâdili, strigă Ursul scuturând capul.
— Am greșit drumul... Stai că ies și vin pe limbă... acuș vin... O iau pe lângă nas...
Făcu întocmai cum fusese plănuit. Îi intră în nas și lăsă acolo o picătură din oțetul pe care furnicile îl împroșcă în războiul cu alte furnici, sângerii la culoare, care vor să le robească și să le fure ouăle. Oțetul acesta e ca o otravă. Unde cade pișcă și rănește.
— M-ai înțepat, țipă Ursul. Mă doare.
— Mi-a scăpat o picătura de oțet... iartă-mă.
Ieși din nasul Ursului și i se opri pe limbă.
— Îți place, zise Ursul?
— Îmi place. Chiar așa e, cum ai spus. Dulce ca mierea.
— Atunci cheamă-ți suratele. Să se urce toate pe limba mea. Nu mă supăr și nu vă cer plată.
Porțile orașului se deschiseră mari. Năvăliră mii și mii de furnici. Cine le-ar fi putut număra? Intrară în nările Ursului, în albul ochilor, în pâlnia urechilor. Îl gâdilau, îl mușcau, îl înțepau. Ursul tremura, se zbiera, zvârlea capul, dar nu era chip să scape de năvala care îl acoperise din cap până în picioare, ca o pânză mișcătoare.
— Lupule! Pisico! strigă el. Săriți! Mă ucid furnicile.
Lupul privea și se minuna. Nu-i venea a crede.
— Cum să te ucidă neputincioasele astea? râse el. Lăsă sacul în care era închis Vulpişor și se repezi la furnici. «Cărați-vă!», le strigă el. Sări și Pisica.
— Plecați de vorbă bună, că altfel...
Răspunsul fu o poruncă a Furnicii, care se învoise cu vulpoiul:
— Săriți, suratelor! Să se sature de oțetul nostru!
Mii și mii de furnici puseră stăpânire pe Pisică și pe Lup. Le intrară în ochi, în nas, în urechi. Îl împroșcară cu otrava lor, băşicându-i, întocmai ca pe Urs.
Şi iată că se ivi, ca din întâmplare, Vulpoiul.
— Ce s-a întâmplat? se făcu el că se miră. Ce e larma asta?
— Vulpoiule... prietene... gemu Ursul, nu mai pot... ajută-mă. Tu m-ai învățat să scot limba la furnici...
— Te-am învățat bine. Înghite-le, că sunt bune de leac.
— Mi s-a umflat limba. Gâtlejul mi-e o rană. Nu pot înghiți... Mi-au intrat și în ochi, în urechi, în nas...
— Şi mie, mieună Pisica, luptându-se cu pâlcul de furnici care o năpădise. Abia mai văd.
— Şi mie, gemu Lupul, fornăind și scuturându-se.
— Mă doare, mai zise Ursul.
— Și pe mine mă doare! sună deodată răspunsul aspru al Vulpoiului. Mă doare dorul și grija copilului meu, pe care îl țineți legat fedeleș în pielea asta de oaie. L-aș fi putut lua din vizuina Ursului, căci nu mi-a fost greu să ghicesc unde-l țineți ascuns. Dar m-am prefăcut că nu știu, ca să vă dau pe seama furnicilor.
— Nu i-am făcut niciun rău lui Vulpişor, se apără Lupul. L-am cărat în spinare.
— Eu l-am învelit, să nu-i fie frig, sări și Ursul.
Se amestecă și Pisica:
— Chiar voiam să-ți spun unde e ascuns Vulpişor, dar văd că acum știi.
Vorbeau toți trei odată și se rugau de iertare.
— Nu mai pot...
— Nu mai aud...
— Nu mai văd...
— Destul, furnicilor! porunci Vulpoiul cu glas puternic. Lăsați-i în voia lor!
Furnicile ascultară de glasul lui și se buluciră în fata orașului, ca să vadă ce avea să se mai întâmple.
— Ursule, Lupule, Pisico, plecați! le porunci furnica-paznic. Și să țineți minte ce-ați pățit. Vulpoiul, prietenul nostru, mai știe și alte leacuri. Să nu vă mai prindem pe la noi! Nu așteptară să li se spună de două ori. Erau grăbiți să ajungă la vreo apă, să-şi răcorească arsurile, să-si oblojească rănile.
— Mulțumesc, Luminația ta, îi spuse furnica-paznic Vulpoiului, după ce plecară vrăjmașii. Ne-ai scăpat de la mare necaz.
— Și voi pe mine. Ne-am ajutat unul pe altul la nevoie.
Se duseră acasă, poftind la ospăț pe Furnică. Pe un talger o așteptau grăunțele de zahăr. S-au îndestulat și s-au legat să rămână prieteni, ca să se ajute și altă dată.
Prinsese și Vulpoiul gustul stihuitului. Încercase o dată și-o scosese bine la capăt. De ce n-ar mai încerca și acum? Își drese glasul și cântă:
«Celui mai mic încearcă să-i fii folositor,
Nu pregeta vreodată, cu el te poartă bine
Şi-l vei avea prieten cu sârg și săritor.
Căci ai ades nevoie de un mai mic ca tine.»
— N-are să te mai doară, îl liniști Vulpoiul. Mergi cu mine şi-ți trece.
— Unde?
— În orașul furnicilor.
— Ce să fac acolo?
— Să-ți găsești leacul... Te întinzi cu gura căscată la poarta orașului lor și le lași să se urce pe limba dumitale, dulce la gust. Furnicilor le place dulcele... Aștepți să se strângă multe, până ți se încarcă limba. Apoi faci odată «hap». le înghiți, și-ți trece răul.
— Adevărat?
— Furnicile sunt leacul de care ai nevoie. Dacă mai stai mult, mori... Veniți și voi, le zise Lupului și Pisicii. Să învățați cum se vindecă boala Ursului.
— Venim, zise Pisica.
— Sigur că venim, sări și Lupul. Înșfăcă legătura din blană de oaie, legată bine cu curmei de tei, si se pregăti de drum.
— Ce-i în legătură? întrebă Vulpoiul.
— Merinde pentru drum, minți Pisica.
— Poate zăbovim și ne prinde foamea, minți și Lupul.
Acum Vulpoiul nu se mai îndoia. În pielea de oaie îl țineau pe Vulpişor. N-ar mai fi avut nevoie de furnici. Dar apucase să le făgăduiască. Trebuia să le scape de Urs. Porniră și nu se opriră decât la poarta orașului furnicilor. Ursul se întinse numaidecât cu limba scoasă, iar Vulpoiul își luă rămas bun de la el, făcându-se că pleacă. Dar rămase în apropiere, dându-se după un tufiș, să vadă și să audă tot ceea ce avea să se întâmple. Nu scăpa din ochi pielea de oaie.
La poarta orașului sta de pază o furnică. Știa că avea să vină Ursul. Furnicile orașului fuseseră înștiințate de cele ce aveau să se întâmple. Toate aflaseră că Vulpoiul le ajuta să scape de dușman și erau gata să facă întocmai cum le trimisese el vorbă prin surata cu care se învoise.
— Ehei! oftă furnica paznic... Uite Ursul cu limba scoasă de un cot. Ce ai pățit, jupâne, de ții limba spânzurată peste buze? Ţi-e cald, ori nu mai ai loc de ea în gură?
— Nu mi-e cald, răspunse Ursul, silindu-se să vorbească cu glas prietenos. Și nici nu mi-a crescut limba peste cât o cuprinde gura. Dar m-am gândit să te poftesc pe domnia ta și pe suratele domniei tale să gustați din ea. Am aflat că vă place dulcele, iar limba mea este ca mierea... Gustă... Și dacă ți-o plăcea, cheamă furnicile să se înfrupte. Nu vă cer nicio plată.
Scoase limba de un cot și așteptă.
— Dacă te poftește Ursul, de ce să nu primești? stărui Pisica.
— Gustă... gustă... o îndemnă și Lupul.
— Gust, se învoi furnica. Mă urc chiar acum pe limba domniei tale, îi zise Ursului. O iau pe aci pe la ureche și mă las în jos spre gură.
Se urcă, se opri o clipă, ca și cum ar sta să se odihnească după un drum lung, apoi, în loc să se lase spre gură, i se vârî în ureche.
— Ieși de acolo, că mă gâdili, strigă Ursul scuturând capul.
— Am greșit drumul... Stai că ies și vin pe limbă... acuș vin... O iau pe lângă nas...
Făcu întocmai cum fusese plănuit. Îi intră în nas și lăsă acolo o picătură din oțetul pe care furnicile îl împroșcă în războiul cu alte furnici, sângerii la culoare, care vor să le robească și să le fure ouăle. Oțetul acesta e ca o otravă. Unde cade pișcă și rănește.
— M-ai înțepat, țipă Ursul. Mă doare.
— Mi-a scăpat o picătura de oțet... iartă-mă.
Ieși din nasul Ursului și i se opri pe limbă.
— Îți place, zise Ursul?
— Îmi place. Chiar așa e, cum ai spus. Dulce ca mierea.
— Atunci cheamă-ți suratele. Să se urce toate pe limba mea. Nu mă supăr și nu vă cer plată.
Porțile orașului se deschiseră mari. Năvăliră mii și mii de furnici. Cine le-ar fi putut număra? Intrară în nările Ursului, în albul ochilor, în pâlnia urechilor. Îl gâdilau, îl mușcau, îl înțepau. Ursul tremura, se zbiera, zvârlea capul, dar nu era chip să scape de năvala care îl acoperise din cap până în picioare, ca o pânză mișcătoare.
— Lupule! Pisico! strigă el. Săriți! Mă ucid furnicile.
Lupul privea și se minuna. Nu-i venea a crede.
— Cum să te ucidă neputincioasele astea? râse el. Lăsă sacul în care era închis Vulpişor și se repezi la furnici. «Cărați-vă!», le strigă el. Sări și Pisica.
— Plecați de vorbă bună, că altfel...
Răspunsul fu o poruncă a Furnicii, care se învoise cu vulpoiul:
— Săriți, suratelor! Să se sature de oțetul nostru!
Mii și mii de furnici puseră stăpânire pe Pisică și pe Lup. Le intrară în ochi, în nas, în urechi. Îl împroșcară cu otrava lor, băşicându-i, întocmai ca pe Urs.
Şi iată că se ivi, ca din întâmplare, Vulpoiul.
— Ce s-a întâmplat? se făcu el că se miră. Ce e larma asta?
— Vulpoiule... prietene... gemu Ursul, nu mai pot... ajută-mă. Tu m-ai învățat să scot limba la furnici...
— Te-am învățat bine. Înghite-le, că sunt bune de leac.
— Mi s-a umflat limba. Gâtlejul mi-e o rană. Nu pot înghiți... Mi-au intrat și în ochi, în urechi, în nas...
— Şi mie, mieună Pisica, luptându-se cu pâlcul de furnici care o năpădise. Abia mai văd.
— Şi mie, gemu Lupul, fornăind și scuturându-se.
— Mă doare, mai zise Ursul.
— Și pe mine mă doare! sună deodată răspunsul aspru al Vulpoiului. Mă doare dorul și grija copilului meu, pe care îl țineți legat fedeleș în pielea asta de oaie. L-aș fi putut lua din vizuina Ursului, căci nu mi-a fost greu să ghicesc unde-l țineți ascuns. Dar m-am prefăcut că nu știu, ca să vă dau pe seama furnicilor.
— Nu i-am făcut niciun rău lui Vulpişor, se apără Lupul. L-am cărat în spinare.
— Eu l-am învelit, să nu-i fie frig, sări și Ursul.
Se amestecă și Pisica:
— Chiar voiam să-ți spun unde e ascuns Vulpişor, dar văd că acum știi.
Vorbeau toți trei odată și se rugau de iertare.
— Nu mai pot...
— Nu mai aud...
— Nu mai văd...
— Destul, furnicilor! porunci Vulpoiul cu glas puternic. Lăsați-i în voia lor!
Furnicile ascultară de glasul lui și se buluciră în fata orașului, ca să vadă ce avea să se mai întâmple.
— Ursule, Lupule, Pisico, plecați! le porunci furnica-paznic. Și să țineți minte ce-ați pățit. Vulpoiul, prietenul nostru, mai știe și alte leacuri. Să nu vă mai prindem pe la noi! Nu așteptară să li se spună de două ori. Erau grăbiți să ajungă la vreo apă, să-şi răcorească arsurile, să-si oblojească rănile.
— Mulțumesc, Luminația ta, îi spuse furnica-paznic Vulpoiului, după ce plecară vrăjmașii. Ne-ai scăpat de la mare necaz.
— Și voi pe mine. Ne-am ajutat unul pe altul la nevoie.
Se duseră acasă, poftind la ospăț pe Furnică. Pe un talger o așteptau grăunțele de zahăr. S-au îndestulat și s-au legat să rămână prieteni, ca să se ajute și altă dată.
Prinsese și Vulpoiul gustul stihuitului. Încercase o dată și-o scosese bine la capăt. De ce n-ar mai încerca și acum? Își drese glasul și cântă:
«Celui mai mic încearcă să-i fii folositor,
Nu pregeta vreodată, cu el te poartă bine
Şi-l vei avea prieten cu sârg și săritor.
Căci ai ades nevoie de un mai mic ca tine.»