Vulpișor: Cum a fost cu cozile și cu glasurile - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Cum a fost cu cozile și cu glasurile", a treizeci și una poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian din care aflăm că Vulpoiul îi povestește lui Vulpișor despre împărțitul cozilor la animale, care a avut loc pentru ca fiecare să-și găsească un semn de recunoaștere. Vulpoiul șiret a aflat de comoara de cozi ascunsă, a ales coada sa, iar celelalte animale au venit după el și și-au ales coada pe care o considerau potrivită. Veverița a reușit să găsească o coadă frumoasă, dar prea mare pentru dimensiunea sa și stejarul i-a spus că, dacă vrea să o poarte, va trebui să o poarte cu demnitate și să-și asume responsabilitățile care vin odată cu ea.
Citește povestea "Cum a fost cu cozile și cu glasurile" (Vulpișor)
De la o vreme era liniște în vizuina Vulpoiului. Se părea că vrăjmașii se hotărâseră să-i dea pace. Era bucuros de viață tihnită, umbla după găini sau după iepuri, venea acasă cu desaga plină, iar Vulpoaica, gospodină pricepută, gătea feluri minunate. Mâncau, se lingeau pe bot și se întindeau să se odihnească.
Dar tihna asta nu-i plăcea lui Vulpișor. Ar fi zburdat, ar fi scornit năzdrăvănii. Dacă cel puțin i-ar spune Vulpoiului cum a fost cu împărțitul cozilor la animale.
— Mi-a spus Veverița că noi, vulpile, avem cozi mai frumoase ca toate animalele. E adevărat?
— Sigur că e adevărat. Uite-te în jurul tău. N-ai să găsești în toată pădurea mai frumoase... Să vezi cum a fost. La început, animalele n-aveau cozi. Nu se deosebeau unele de altele. Și s-au hotărât să-și pună fiecare câte un semn, să se cunoască între ele. Au iscodit și au aflat că într-un loc neștiut de nimeni se află o comoară de cozi îngropată în pământ.
— Și-au plecat toate să caute locul cu comoara?
— Da, dar n-au mers împreună. Fiecare a luat-o pe câte un drum știut numai de el, ca să ajungă cel dintâi și să-si aleagă coada cea mai frumoasă... Dar locul cu comoara era greu de găsit. Au umblat zile și săptămâni. Tot umblând, un străbunic al nostru, vulpoi șiret cum n-a mai fost de atunci, s-a dat în vorbă cu viețuitoarele cele mai mărunte, care trăiesc mai mult pe sub pământ și numai câteodată ies la lumină. Le întreba, le iscodea, le făgăduia răsplată. Și s-a nimerit un cârcâiac bătrân să-l învețe pe unde să umble ca să ajungă la comoară. Cozile erau îngropate la rădăcina unui stejar. Vulpoiul a scormonit cu labele până i-a dat sângele, dar nu s-a lăsat. A scos comoara la iveală. Erau cozi mici și mari, subțiri și groase, drepte și îmbârligate, unele stufoase, altele chiluge și cu moț în vârf. Vulpoiul și-a ales o coadă decât care nici una nu era mai frumoasă. Avea de unde alege, că încă nu venise nimeni înaintea lui. Era ca a mea, ca a ta și ca a tuturor vulpilor.
— Dar ceilalți?
— Au venit după el și a luat fiecare ce s-a priceput. Leul, care sosise printre cei dințli, și-a luat o coadă vânjoasă, cu un smoc de păr ca un pămătuf.
— Ursul, cum se vede, a venit târziu, rise Vulpișor. De aceea coada lui e scurtă, abia un ciot.
— Înaintea lui, Câinele, Pisica și Lupul luaseră ce era mai bun. Până și Șoricelul găsise o codiță pe măsura lui, subțire tocmai cât se cuvenea și ascuțită în vârf.
— Dar cu Veverița cum a fost? Că si ea are o coadă mare și frumoasă?
— Rămăsese o coadă ascunsă... n-o văzuse nimeni... Dar Veverița are ochi ageri. S-a repezit, a smuls-o din ungherul în care sta pitită și și-a prins-o cu o copcă.
— Veverița e mică. Nu i se potrivește o coadă atât de mare și de stufoasă.
— Așa i-a spus și stejarul de o sută de ani: «Veveriță, dacă vrei să porți coada asta mare și stufoasă, trebuie să mai crești.»
— Și de ce nu l-a ascultat? De ce n-a crescut?
— Cum să crească, dacă nu vrea să mănânce? Se hrănește numai cu muguri și cu vreo alună două... A rămas mică și puțintică, cu coada de două ori cât ea.
— Dar când au văzut animalele că unele aveau cozi frumoase și pe măsura lor, iar altele cozi urâte și nepotrivite, nu s-au certat între ele?
— Să se certe? Nu. Că pe vremea aceea nu se cunoștea cearta. Fiecare trebuia să se mulțumească cu ce avea. Numai Ursul a încercat să-i ia Veveriței coada, dar nu s-a ales cu nimic, căci Veverița s-a urcat în vârful stejarului de o mie de ani.
— Dar și Ursul se cațără.
— Se cațără, dar nu atât de sus... Până la urmă s-a supus și el și a rămas cu codița scurtă pe care o găsise și o alesese.
— Și Elefantul are coadă mică... abia cât un șoricel.
— El e de vină. A venit târziu... Mâncase și dormea. Când a prins de veste, n-a mai avut de unde alege. A luat ce-a găsit. Dar, ca să nu rămână de râsul animalelor, și-a atârnat de nas o trompă mare și vânjoasă.
— Cum s-ar zice, are coada în față! râse Vulpișor.
— Cam așa ar veni, zise Vulpoiul și se întinse iar să doarmă. Acum lasă-mă să mă dau odihnii. Altă dată îți mai povestesc.
— Ba chiar acum, stărui Vulpișor. Chiar acum să-mi povestești cine le-a dat glas animalelor. Unele chițăie, altele rag sau urlă. Cum a fost cu glasurile?
Dar tihna asta nu-i plăcea lui Vulpișor. Ar fi zburdat, ar fi scornit năzdrăvănii. Dacă cel puțin i-ar spune Vulpoiului cum a fost cu împărțitul cozilor la animale.
— Mi-a spus Veverița că noi, vulpile, avem cozi mai frumoase ca toate animalele. E adevărat?
— Sigur că e adevărat. Uite-te în jurul tău. N-ai să găsești în toată pădurea mai frumoase... Să vezi cum a fost. La început, animalele n-aveau cozi. Nu se deosebeau unele de altele. Și s-au hotărât să-și pună fiecare câte un semn, să se cunoască între ele. Au iscodit și au aflat că într-un loc neștiut de nimeni se află o comoară de cozi îngropată în pământ.
— Și-au plecat toate să caute locul cu comoara?
— Da, dar n-au mers împreună. Fiecare a luat-o pe câte un drum știut numai de el, ca să ajungă cel dintâi și să-si aleagă coada cea mai frumoasă... Dar locul cu comoara era greu de găsit. Au umblat zile și săptămâni. Tot umblând, un străbunic al nostru, vulpoi șiret cum n-a mai fost de atunci, s-a dat în vorbă cu viețuitoarele cele mai mărunte, care trăiesc mai mult pe sub pământ și numai câteodată ies la lumină. Le întreba, le iscodea, le făgăduia răsplată. Și s-a nimerit un cârcâiac bătrân să-l învețe pe unde să umble ca să ajungă la comoară. Cozile erau îngropate la rădăcina unui stejar. Vulpoiul a scormonit cu labele până i-a dat sângele, dar nu s-a lăsat. A scos comoara la iveală. Erau cozi mici și mari, subțiri și groase, drepte și îmbârligate, unele stufoase, altele chiluge și cu moț în vârf. Vulpoiul și-a ales o coadă decât care nici una nu era mai frumoasă. Avea de unde alege, că încă nu venise nimeni înaintea lui. Era ca a mea, ca a ta și ca a tuturor vulpilor.
— Dar ceilalți?
— Au venit după el și a luat fiecare ce s-a priceput. Leul, care sosise printre cei dințli, și-a luat o coadă vânjoasă, cu un smoc de păr ca un pămătuf.
— Ursul, cum se vede, a venit târziu, rise Vulpișor. De aceea coada lui e scurtă, abia un ciot.
— Înaintea lui, Câinele, Pisica și Lupul luaseră ce era mai bun. Până și Șoricelul găsise o codiță pe măsura lui, subțire tocmai cât se cuvenea și ascuțită în vârf.
— Dar cu Veverița cum a fost? Că si ea are o coadă mare și frumoasă?
— Rămăsese o coadă ascunsă... n-o văzuse nimeni... Dar Veverița are ochi ageri. S-a repezit, a smuls-o din ungherul în care sta pitită și și-a prins-o cu o copcă.
— Veverița e mică. Nu i se potrivește o coadă atât de mare și de stufoasă.
— Așa i-a spus și stejarul de o sută de ani: «Veveriță, dacă vrei să porți coada asta mare și stufoasă, trebuie să mai crești.»
— Și de ce nu l-a ascultat? De ce n-a crescut?
— Cum să crească, dacă nu vrea să mănânce? Se hrănește numai cu muguri și cu vreo alună două... A rămas mică și puțintică, cu coada de două ori cât ea.
— Dar când au văzut animalele că unele aveau cozi frumoase și pe măsura lor, iar altele cozi urâte și nepotrivite, nu s-au certat între ele?
— Să se certe? Nu. Că pe vremea aceea nu se cunoștea cearta. Fiecare trebuia să se mulțumească cu ce avea. Numai Ursul a încercat să-i ia Veveriței coada, dar nu s-a ales cu nimic, căci Veverița s-a urcat în vârful stejarului de o mie de ani.
— Dar și Ursul se cațără.
— Se cațără, dar nu atât de sus... Până la urmă s-a supus și el și a rămas cu codița scurtă pe care o găsise și o alesese.
— Și Elefantul are coadă mică... abia cât un șoricel.
— El e de vină. A venit târziu... Mâncase și dormea. Când a prins de veste, n-a mai avut de unde alege. A luat ce-a găsit. Dar, ca să nu rămână de râsul animalelor, și-a atârnat de nas o trompă mare și vânjoasă.
— Cum s-ar zice, are coada în față! râse Vulpișor.
— Cam așa ar veni, zise Vulpoiul și se întinse iar să doarmă. Acum lasă-mă să mă dau odihnii. Altă dată îți mai povestesc.
— Ba chiar acum, stărui Vulpișor. Chiar acum să-mi povestești cine le-a dat glas animalelor. Unele chițăie, altele rag sau urlă. Cum a fost cu glasurile?
Ce era să facă Vulpoiul? Apucase să scornească o poveste cu cozile. Trebuia să scornească una și cu glasurile.
— Să vezi cum a fost... Toate glasurile erau date în seama Ecoului, care le ținea sub lacăt și le păzea cu strășnicie. Dar Leul nu era mulțumit. Porunci Ecoului să scoată glasurile din sipetul în care le ferecase să le împartă obștei.
— Cum i-a poruncit, dacă n-avea glas?
— Leul avea. Numai el avea, că era rege.
— Și de ce a voit să aibă și celelalte?
— Ca să se cerce între ele. Pe cine să judece, dacă Ursul le ajuta pe albine să-și care stupii, Căprioara se juca de-a v-ați ascunselea cu Lupul, Pisica împărțea brânza cu Șoarecele? Ecoul s-a supus poruncii. A chemat animalele să le dea glas, dar a cerut plată.
— Să-mi spuneți fiecare câte o vorbă cu tâlc. Iar ce-mi spuneți voi, am să strig cu toate glasurile mele, ca să se afle în toată lumea.
— Și i-au spus?
— I-au spus, că altfel nu le dădea nimic.
— Dar cum i-au spus, dacă nu vorbeau?
— Nu vorbeau... dar se înțelegeau prin semne... Iar semnele astea numai ei le știau.
Cel dintâi veni Lupul.
«Până nu intri, gândește-te cum ai să ieși» dădu el să se înțeleagă. Voia să spună anume că înainte de a începe o treabă, trebuie să știi cum ai s-o isprăvești. Ecoul, mulțumit, îl puse să-și aleagă un glas. Iar Lupul, după ce încercă mai multe, își alese urletul.
Veni rândul Elefantului. Semnele lui spuneau așa:
«Mai bine să-ți pară rău că n-ai făcut ceva, decât să-ți pară rău că ai făcut ce nu trebuie». Își alese apoi un glas mic pe măsura cozii.
— Nu-mi trebuie glas mai puternic, lămuri el. Înțelepciunea vorbește încet. Numai prostia e gălăgioasă.
— Dar Vulpoiul ce i-a sus Ecoului?
«Dacă-mi dai un glas frumos, mă jur să-ți fiu prieten», ala i-a spus.
— Ce să fac cu prietenia ta? ia răspuns Ecoul. Nu-mi trebuie.
«Ba-ți trebuie, că fără prieteni ești fără mâini.»
— Înțeleaptă vorbă, a recunoscut Ecoul.
Și l-a lăsat pe Vulpoi să aleagă. Iar el s-a priceput să găsească un glas când dulce, când aspru.
A venit rândul Pisicii, dar ea nu știa nicio vorbă înțeleaptă. S-a strecurat ca o hoață să n-o simtă nimeni, și i-a furat Vulpoiului o bucată din partea mieroasă a glasului lui, pe care acesta n-apucase s-o ascundă bine. Câinele a văzut-o, s-a repezit la ea lătrând, dar n a mai putut s-o prindă... Vulpoiul s-a ales cu glasul mai mult aspru decât dulce, căci mierea a rămas in gâtlejul Pisicii. Ce era să facă Ecoul ? N-a mai avut încotro. A lăsat-o să miaune dulceag, dar i-a turnat în glas o picătură de minciună. Cine ascultă bine o simte în mieunatul ei.
— Și Câinelui ce i-a dat?
— Lătratul, că-i plăcuse cum s-a repezit cu gura la Pisică. «Acesta ți-e glasul» i-a zis Ecoul. Cu el să dai de veste când se vor apropia hoții.
Bucuros de dar, Grivei se porni să zburde, lătrând cât îl ținea gâtlejul. De-atâta zgomot, Ursul își duse labele la cap și începu să se bălăngăne ca o limbă de clopot: «morr... morr...»
— Nu te mai văita pentru un lătrat de câine, îl mustră Ecoul... și pentru că Ursul nu contenea, zise:
— Orice vei voi să spui, tot așa să faci! Morr... mor...
— Dar Măgarul de ce și-a luat un răget atât de caraghios? A venit târziu? N-a găsit ceva mai bun?
— Dimpotrivă. E vrednic, trage la greu. Dar nu s-a priceput, săracul...
...Așa a fost... După animale au venit orătăniile și au primit fiecare câte un glas. Rățoiul măcăie, Gâsca gâgâie, Găina cotcodăcește. De atunci își spun unii altora ce doresc. Și când nu se ceartă, se înțeleg. Acum lasă-mă să mă odihnesc, încheie Vulpoiul.
— M-as duce să mă joc... să zburd.
— Du-te. Dar să nu te depărtezi de casă.
— Să vezi cum a fost... Toate glasurile erau date în seama Ecoului, care le ținea sub lacăt și le păzea cu strășnicie. Dar Leul nu era mulțumit. Porunci Ecoului să scoată glasurile din sipetul în care le ferecase să le împartă obștei.
— Cum i-a poruncit, dacă n-avea glas?
— Leul avea. Numai el avea, că era rege.
— Și de ce a voit să aibă și celelalte?
— Ca să se cerce între ele. Pe cine să judece, dacă Ursul le ajuta pe albine să-și care stupii, Căprioara se juca de-a v-ați ascunselea cu Lupul, Pisica împărțea brânza cu Șoarecele? Ecoul s-a supus poruncii. A chemat animalele să le dea glas, dar a cerut plată.
— Să-mi spuneți fiecare câte o vorbă cu tâlc. Iar ce-mi spuneți voi, am să strig cu toate glasurile mele, ca să se afle în toată lumea.
— Și i-au spus?
— I-au spus, că altfel nu le dădea nimic.
— Dar cum i-au spus, dacă nu vorbeau?
— Nu vorbeau... dar se înțelegeau prin semne... Iar semnele astea numai ei le știau.
Cel dintâi veni Lupul.
«Până nu intri, gândește-te cum ai să ieși» dădu el să se înțeleagă. Voia să spună anume că înainte de a începe o treabă, trebuie să știi cum ai s-o isprăvești. Ecoul, mulțumit, îl puse să-și aleagă un glas. Iar Lupul, după ce încercă mai multe, își alese urletul.
Veni rândul Elefantului. Semnele lui spuneau așa:
«Mai bine să-ți pară rău că n-ai făcut ceva, decât să-ți pară rău că ai făcut ce nu trebuie». Își alese apoi un glas mic pe măsura cozii.
— Nu-mi trebuie glas mai puternic, lămuri el. Înțelepciunea vorbește încet. Numai prostia e gălăgioasă.
— Dar Vulpoiul ce i-a sus Ecoului?
«Dacă-mi dai un glas frumos, mă jur să-ți fiu prieten», ala i-a spus.
— Ce să fac cu prietenia ta? ia răspuns Ecoul. Nu-mi trebuie.
«Ba-ți trebuie, că fără prieteni ești fără mâini.»
— Înțeleaptă vorbă, a recunoscut Ecoul.
Și l-a lăsat pe Vulpoi să aleagă. Iar el s-a priceput să găsească un glas când dulce, când aspru.
A venit rândul Pisicii, dar ea nu știa nicio vorbă înțeleaptă. S-a strecurat ca o hoață să n-o simtă nimeni, și i-a furat Vulpoiului o bucată din partea mieroasă a glasului lui, pe care acesta n-apucase s-o ascundă bine. Câinele a văzut-o, s-a repezit la ea lătrând, dar n a mai putut s-o prindă... Vulpoiul s-a ales cu glasul mai mult aspru decât dulce, căci mierea a rămas in gâtlejul Pisicii. Ce era să facă Ecoul ? N-a mai avut încotro. A lăsat-o să miaune dulceag, dar i-a turnat în glas o picătură de minciună. Cine ascultă bine o simte în mieunatul ei.
— Și Câinelui ce i-a dat?
— Lătratul, că-i plăcuse cum s-a repezit cu gura la Pisică. «Acesta ți-e glasul» i-a zis Ecoul. Cu el să dai de veste când se vor apropia hoții.
Bucuros de dar, Grivei se porni să zburde, lătrând cât îl ținea gâtlejul. De-atâta zgomot, Ursul își duse labele la cap și începu să se bălăngăne ca o limbă de clopot: «morr... morr...»
— Nu te mai văita pentru un lătrat de câine, îl mustră Ecoul... și pentru că Ursul nu contenea, zise:
— Orice vei voi să spui, tot așa să faci! Morr... mor...
— Dar Măgarul de ce și-a luat un răget atât de caraghios? A venit târziu? N-a găsit ceva mai bun?
— Dimpotrivă. E vrednic, trage la greu. Dar nu s-a priceput, săracul...
...Așa a fost... După animale au venit orătăniile și au primit fiecare câte un glas. Rățoiul măcăie, Gâsca gâgâie, Găina cotcodăcește. De atunci își spun unii altora ce doresc. Și când nu se ceartă, se înțeleg. Acum lasă-mă să mă odihnesc, încheie Vulpoiul.
— M-as duce să mă joc... să zburd.
— Du-te. Dar să nu te depărtezi de casă.
