Vulpișor: Lupul în piele de oaie - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Lupul în piele de oaie", a opta poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian în care este vorba despre Lup, care aștepta veste de la Pisică, care promisese că va face un nou plan de a-l prinde pe Vulpoi. Nerăbdător, Lupul se gândește să-l prindă chiar el pe Vulpoi și să-l înlăture din alianță pe Urs. Lupul se îmbracă într-o piele de oaie care nu-i acoperea nici capul și nici picioarele și pleacă spre vizuina Vulpoiului. Acesta vede pe geamul vizuinii o oaie care behăia și iese afară să vadă despre ce este vorba, însă imediat își dă seama că este Lupul care a îmbrăcat o piele de Oaie. Din nou Vulpoiul pune la cale un plan, care îl include și pe Vulpișor și încearcă să-l păcălească din nou pe Lup.
Citește povestea "Lupul în piele de oaie" (Vulpișor)
A mai trecut o vreme. Ploi calde au spălat pădurea. dând rădăcinilor putere. Copacii se înălțau mai falnici, cu frunzele strălucind în soare. Iarba creștea și se îndesea, așternându-se ca un covor de mătase pe poteci.
Păsările își dregeau cuiburile stricate de ploaie și ciripeau zgomotos. Ieșiseră și râmele, cu sutele, din pământ, și forfoteau la soare. Numai Lupul sta încruntat. Aștepta vești de la Pisică. O dată cu trecerea ploilor ar fi trebuit să sosească și ea cu planul pentru prinderea Vulpoiului. De ce zăbovește? Și cât are s-o mai aștepte? De ce nu s-ar duce singur să se răzbune
pentru șunci și pentru bătaie? Dacă l-ar răpune pe Vulpoi, ar rămâne numai el stăpân pe blana lui. Și cine l-ar putea opri să-și înfigă colții în Vulpoaică și în Vulpișor, ca să le facă și lor seama? Așa e bine. Așa va face. Prinsese o oaie și o mâncase. Se îmbrăcă în pielea ei, ca să nu-l cunoască Vulpoiul. Pielea de oaie era scurtă, nici picioarele, nici coada, nici capul nu-i erau bine acoperite, dar era prea orbit de lăcomie și de setea de răzbunare ca să înțeleagă. Porni spre vizuina Vulpoiului și-i dădu târcoale, behăind.
— S-o fi rătăcit vreo oaie pe aici, zise Vulpișor. O aud prin apropiere. Mă duc să văd.
— Nu te mai duce, că n-ai să vezi nicio oaie, îl opri Vulpoiul. Behăitul ăsta aduce mai mult a urlet de lup.
— Lup să behăie nu s-a mai pomenit, se încăpățână Vulpișor.
— Dar lup în piele de oaie s-a pomenit, zise Vulpoiul și ochii îi sticleau ca de atâtea ori când îi venea în minte vreo năzdrăvănie. Chiar jupânul lup, vecinul nostru, e cel care ne dă târcoale. Îl cunosc după glas, deși behăie. Umblă cu șiretlic să mă amăgească. Îmi caută ceartă. Are să găsească ce caută.
— Mie nu mi-e frică de lup, zise Vulpișor.
— Atunci am să te pun iar la încercare, răspunse Vulpoiul, mândru de copilul lui. Du-te la Lup, și să te faci că nu-l cunoști. Are să te întrebe de mine. Să-i spui că a căzut o turmă de oi în fântână și m-am dus acolo s-o scap.
— Eu nu l-aș lăsa pe Vulpișor față în față cu Lupul, zise Vulpoaica. Mi-e frică.
— Să nu-ți fie! o certă aspru Vulpoiul. Nici ție să nu-ți fie frică, Vulpișor. Dar prea aproape de Lup să nu stai. Să te ații mai mult spre coada lui. Lupul nu se pricepe să întoarcă capul. Ca să te vadă și să te prindă, trebuie să se răsucească din tot corpul. Iar până s-o facă, ai timp de ajuns să sări în lături și să-i cazi iar dinspre coadă.
— Am să fac întocmai, făgădui Vulpișor, bucuros că învățase încă unul din șiretlicurile vulpești.
— Dar dacă Lupul nu e singur? zise iar Vulpoaica. Dacă e cu Ursul? Vă vor prinde pe amândoi.
— Noi pe ei, nu ei pe noi! răspunse voinicește Vulpișor.
— Bravo! îl lăudă Vulpoiul. Apoi o liniști pe Vulpoaică: Lupul e singur. Îi cunosc eu năravul. E lacom. Vrea să ne prindă numai el și să-l lase pe Urs păcălit. Vede el cu ce se alege. Du-te cu Vulpișor. Țin-te prin preajma lui, ca să-l poți ajuta la nevoie. Dar ai grijă să nu te simtă vrăjmașul. Trebuie să creadă că Vulpișor e singur. Eu tai drumul de-a dreptul spre fântână. Mă găsiți acolo.
Lupul se făcea că paște iarbă lângă vizuina Vulpoiului.
— Te-ai rătăcit de turmă, jupâneasă oaie? îl întrebă Vulpișor, prefăcându-se că nu știe cu cine stă de vorbă.
— Da, dragul meu, rânji Lupul, arătându-și colții. O caut de azi-dimineață și n-o pot găsi. Dar tu ești singur acasă?
— Singur.
Păsările își dregeau cuiburile stricate de ploaie și ciripeau zgomotos. Ieșiseră și râmele, cu sutele, din pământ, și forfoteau la soare. Numai Lupul sta încruntat. Aștepta vești de la Pisică. O dată cu trecerea ploilor ar fi trebuit să sosească și ea cu planul pentru prinderea Vulpoiului. De ce zăbovește? Și cât are s-o mai aștepte? De ce nu s-ar duce singur să se răzbune
pentru șunci și pentru bătaie? Dacă l-ar răpune pe Vulpoi, ar rămâne numai el stăpân pe blana lui. Și cine l-ar putea opri să-și înfigă colții în Vulpoaică și în Vulpișor, ca să le facă și lor seama? Așa e bine. Așa va face. Prinsese o oaie și o mâncase. Se îmbrăcă în pielea ei, ca să nu-l cunoască Vulpoiul. Pielea de oaie era scurtă, nici picioarele, nici coada, nici capul nu-i erau bine acoperite, dar era prea orbit de lăcomie și de setea de răzbunare ca să înțeleagă. Porni spre vizuina Vulpoiului și-i dădu târcoale, behăind.
— S-o fi rătăcit vreo oaie pe aici, zise Vulpișor. O aud prin apropiere. Mă duc să văd.
— Nu te mai duce, că n-ai să vezi nicio oaie, îl opri Vulpoiul. Behăitul ăsta aduce mai mult a urlet de lup.
— Lup să behăie nu s-a mai pomenit, se încăpățână Vulpișor.
— Dar lup în piele de oaie s-a pomenit, zise Vulpoiul și ochii îi sticleau ca de atâtea ori când îi venea în minte vreo năzdrăvănie. Chiar jupânul lup, vecinul nostru, e cel care ne dă târcoale. Îl cunosc după glas, deși behăie. Umblă cu șiretlic să mă amăgească. Îmi caută ceartă. Are să găsească ce caută.
— Mie nu mi-e frică de lup, zise Vulpișor.
— Atunci am să te pun iar la încercare, răspunse Vulpoiul, mândru de copilul lui. Du-te la Lup, și să te faci că nu-l cunoști. Are să te întrebe de mine. Să-i spui că a căzut o turmă de oi în fântână și m-am dus acolo s-o scap.
— Eu nu l-aș lăsa pe Vulpișor față în față cu Lupul, zise Vulpoaica. Mi-e frică.
— Să nu-ți fie! o certă aspru Vulpoiul. Nici ție să nu-ți fie frică, Vulpișor. Dar prea aproape de Lup să nu stai. Să te ații mai mult spre coada lui. Lupul nu se pricepe să întoarcă capul. Ca să te vadă și să te prindă, trebuie să se răsucească din tot corpul. Iar până s-o facă, ai timp de ajuns să sări în lături și să-i cazi iar dinspre coadă.
— Am să fac întocmai, făgădui Vulpișor, bucuros că învățase încă unul din șiretlicurile vulpești.
— Dar dacă Lupul nu e singur? zise iar Vulpoaica. Dacă e cu Ursul? Vă vor prinde pe amândoi.
— Noi pe ei, nu ei pe noi! răspunse voinicește Vulpișor.
— Bravo! îl lăudă Vulpoiul. Apoi o liniști pe Vulpoaică: Lupul e singur. Îi cunosc eu năravul. E lacom. Vrea să ne prindă numai el și să-l lase pe Urs păcălit. Vede el cu ce se alege. Du-te cu Vulpișor. Țin-te prin preajma lui, ca să-l poți ajuta la nevoie. Dar ai grijă să nu te simtă vrăjmașul. Trebuie să creadă că Vulpișor e singur. Eu tai drumul de-a dreptul spre fântână. Mă găsiți acolo.
Lupul se făcea că paște iarbă lângă vizuina Vulpoiului.
— Te-ai rătăcit de turmă, jupâneasă oaie? îl întrebă Vulpișor, prefăcându-se că nu știe cu cine stă de vorbă.
— Da, dragul meu, rânji Lupul, arătându-și colții. O caut de azi-dimineață și n-o pot găsi. Dar tu ești singur acasă?
— Singur.
— M-aș odihni nițel, dacă m-ai primi în vizuină.
— Asta nu știu dacă o pot face, că tăticul și mămica nu mă lasă să deschid ușa nimănui, când nu sunt ei acasă.
— Dar Vulpoiul și Vulpoaica unde sunt? întrebă Lupul, zicându-și că dacă Vulpișor e singur, intră el și fără voie.
— Vulpoaica a plecat după găini. Iar Vulpoiul mi se pare că tocmai la turma domniei tale s-a dus.
— La turma mea? se miră Lupul fără să înțeleagă.
— Turma pe care o cauți s-a înecat într-o fântână. Ai avut noroc că te-ai rătăcit de ea. Le-a văzut Veverița pe suratele dumitale zbătându-se în fântână și a venit la Vulpoi să-l cheme în ajutor. S-a dus să le scoată.
Lupului îi lăsă gura apă gândindu-se la ospățul îmbelșugat din care avea să se înfrupte.
— Atunci mă duc și eu să-l ajut.
— Cred că faci bine.
— Vino cu mine. Vrei?
— Vreau. M-ar bucura să scape oile până nu prinde Lupul de veste. Că dacă le scoate el, le mănâncă.
— Asta cam asa este! zise Lupul, abia așteptând să se vadă la oi.
Tot vorbind, ajunseră la fântână. Vulpoiul își făcea de lucru cu găleata de la capătul lanțului.
— Ce cauți aici?
— Pe dumneata te caut, jupâne Vulpoi. Am un miel în turma care s-a înecat. Era de lapte, săracul. As vrea să te rog să-l scoți mai degrabă, dacă te pricepi.
— De priceput sigur că mă pricep. Chiar m-am gândit să le scap pe toate până nu află Lupul. Ar fi păcat să le scoată el.
— Mare păcat! oftă Lupul, încredințat că Vulpoiul nu-l recunoscuse.
— Așa mi-a spus și mie tăticul, zise și Vulpișor. Sta ca pe jar, nerăbdător să vadă cum anume avea să-l facă Vulpoiul de ocară pe Lupul îmbrăcat în piele de oaie.
— Atunci, zise acesta, vrei să mă ajuți?
— Te ajut. Ce trebuie să fac?
— Să te lași cu găleata în fântână, să numeri oile și mieii și să te întorci să-mi spui câți sunt, ca să ne sfătuim cum să-i scoatem.
— În fântână intră dumneata, zise Lupul parcă bănuind ceva.
— Bine, se învoi Vulpoiul, care se aștepta la această împotrivire. Intru eu.
— Dar să nu mă înșeli la numărătoare. Și să nu mănânci vreo oaie sau vreun miel, zise Lupul, temându-se că Vulpoiul va face ceea ce el însuși ar fi fost în stare.
— Fii fără grijă, îl liniști Vulpoiul. De oile și de mieii din fântână nu mă ating.
În mintea Lupului încolți o bănuială. De unde avea să știe că Vulpoiul n-a mâncat vreo oaie?
— Aș vrea să mă las eu în fântână, Să număr eu oile... să mă încredințez eu câte sunt acolo.
— Poftește, zise Vulpoiul. Lupul încălecă pe furca fântânii și privi in jos. În apa limpede ca o oglindă nu se văzu decât pe sine, dar, orbit de lăcomie, nu înțelegea că el însuși se oglindea in apă.
— Văd o oaie... numai una.
— Celelalte sunt sub ea. Le scoatem pe rând. Întâi pe cea de deasupra și tot asa mai
departe. Dar să nu ne mai pierdem vremea. Intru în fântână. Ține cumpăna.
Se urcă în găleată și-și dădu drumul la fund. Găleata se umplu cu apă. Vulpoiului nu-i era prea bine. Se agăță cum putu de pereții fântânii, ca să nu se ducă la fund. Îi era frig, apa îl pătrundea până la oase, dar tăcea și răbda. Trebuia să-l pedepsească pe Lup.
Dar oricât era de greu în apă, tot mai greu îi era Lupului pe uscat. Ardea de neastâmpăr să știe câte oi erau în fântână.
— Vulpoiule, strigă el de sus, n-ai mai terminat cu număratul?
— Ba am terminat, se auzi slab glasul Vulpoiului. Le-am numărat.
— Câte sunt?
— Multe... Mai multe decât am crezut.
— Câte? Câte? vru să știe Lupul nerăbdător să se vadă o dată stăpân pe turma din fântână.
— Să tot fie vreo douăzeci, fiecare oaie cu mielul ei...
— Și acum ce faci acolo?
— Mă gândesc să scot vreo două. Restul le las aici să moară.
— Nu se poate! se sperie Lupul. Doar ne-am învoit... sunt ale noastre... ale mele și ale domniei tale. Partea mea n-o las acolo...
— Atunci vino s-o iei. Eu te ajut la partea dumitale, dar să mă ajuți și dumneata la a mea.
— Te ajut, te ajut... făgădui Lupul, grăbit să vadă oile scoase din fântână. Găsește el după aceea leac de cojocul Vulpoiului. Doar nu e prost să-i dea jumătate.
— Asta nu știu dacă o pot face, că tăticul și mămica nu mă lasă să deschid ușa nimănui, când nu sunt ei acasă.
— Dar Vulpoiul și Vulpoaica unde sunt? întrebă Lupul, zicându-și că dacă Vulpișor e singur, intră el și fără voie.
— Vulpoaica a plecat după găini. Iar Vulpoiul mi se pare că tocmai la turma domniei tale s-a dus.
— La turma mea? se miră Lupul fără să înțeleagă.
— Turma pe care o cauți s-a înecat într-o fântână. Ai avut noroc că te-ai rătăcit de ea. Le-a văzut Veverița pe suratele dumitale zbătându-se în fântână și a venit la Vulpoi să-l cheme în ajutor. S-a dus să le scoată.
Lupului îi lăsă gura apă gândindu-se la ospățul îmbelșugat din care avea să se înfrupte.
— Atunci mă duc și eu să-l ajut.
— Cred că faci bine.
— Vino cu mine. Vrei?
— Vreau. M-ar bucura să scape oile până nu prinde Lupul de veste. Că dacă le scoate el, le mănâncă.
— Asta cam asa este! zise Lupul, abia așteptând să se vadă la oi.
Tot vorbind, ajunseră la fântână. Vulpoiul își făcea de lucru cu găleata de la capătul lanțului.
— Ce cauți aici?
— Pe dumneata te caut, jupâne Vulpoi. Am un miel în turma care s-a înecat. Era de lapte, săracul. As vrea să te rog să-l scoți mai degrabă, dacă te pricepi.
— De priceput sigur că mă pricep. Chiar m-am gândit să le scap pe toate până nu află Lupul. Ar fi păcat să le scoată el.
— Mare păcat! oftă Lupul, încredințat că Vulpoiul nu-l recunoscuse.
— Așa mi-a spus și mie tăticul, zise și Vulpișor. Sta ca pe jar, nerăbdător să vadă cum anume avea să-l facă Vulpoiul de ocară pe Lupul îmbrăcat în piele de oaie.
— Atunci, zise acesta, vrei să mă ajuți?
— Te ajut. Ce trebuie să fac?
— Să te lași cu găleata în fântână, să numeri oile și mieii și să te întorci să-mi spui câți sunt, ca să ne sfătuim cum să-i scoatem.
— În fântână intră dumneata, zise Lupul parcă bănuind ceva.
— Bine, se învoi Vulpoiul, care se aștepta la această împotrivire. Intru eu.
— Dar să nu mă înșeli la numărătoare. Și să nu mănânci vreo oaie sau vreun miel, zise Lupul, temându-se că Vulpoiul va face ceea ce el însuși ar fi fost în stare.
— Fii fără grijă, îl liniști Vulpoiul. De oile și de mieii din fântână nu mă ating.
În mintea Lupului încolți o bănuială. De unde avea să știe că Vulpoiul n-a mâncat vreo oaie?
— Aș vrea să mă las eu în fântână, Să număr eu oile... să mă încredințez eu câte sunt acolo.
— Poftește, zise Vulpoiul. Lupul încălecă pe furca fântânii și privi in jos. În apa limpede ca o oglindă nu se văzu decât pe sine, dar, orbit de lăcomie, nu înțelegea că el însuși se oglindea in apă.
— Văd o oaie... numai una.
— Celelalte sunt sub ea. Le scoatem pe rând. Întâi pe cea de deasupra și tot asa mai
departe. Dar să nu ne mai pierdem vremea. Intru în fântână. Ține cumpăna.
Se urcă în găleată și-și dădu drumul la fund. Găleata se umplu cu apă. Vulpoiului nu-i era prea bine. Se agăță cum putu de pereții fântânii, ca să nu se ducă la fund. Îi era frig, apa îl pătrundea până la oase, dar tăcea și răbda. Trebuia să-l pedepsească pe Lup.
Dar oricât era de greu în apă, tot mai greu îi era Lupului pe uscat. Ardea de neastâmpăr să știe câte oi erau în fântână.
— Vulpoiule, strigă el de sus, n-ai mai terminat cu număratul?
— Ba am terminat, se auzi slab glasul Vulpoiului. Le-am numărat.
— Câte sunt?
— Multe... Mai multe decât am crezut.
— Câte? Câte? vru să știe Lupul nerăbdător să se vadă o dată stăpân pe turma din fântână.
— Să tot fie vreo douăzeci, fiecare oaie cu mielul ei...
— Și acum ce faci acolo?
— Mă gândesc să scot vreo două. Restul le las aici să moară.
— Nu se poate! se sperie Lupul. Doar ne-am învoit... sunt ale noastre... ale mele și ale domniei tale. Partea mea n-o las acolo...
— Atunci vino s-o iei. Eu te ajut la partea dumitale, dar să mă ajuți și dumneata la a mea.
— Te ajut, te ajut... făgădui Lupul, grăbit să vadă oile scoase din fântână. Găsește el după aceea leac de cojocul Vulpoiului. Doar nu e prost să-i dea jumătate.
De jos se auzi iar glasul Vulpoiului:
— Ești gata?
— Gata. Cum să fac?
— Suie-te în găleata de la celălalt capăt al lanțului și lasă-te cu ea. Vino fără grijă. Aici te aștept eu.
Sub greutatea Lupului, găleata se lăsă la fund, iar Vulpoiul ajunse zburând la suprafață.
— Drum bun și să auzim de bine! îi strigă Lupului, când se întâlniră la mijlocul fântânii, unul coborând, altul suind.
Lupul se pomeni singur în apa rece, înconjurat de pereții umezi și acoperiți de mâzgă. Vedea cerul departe, sus, ca printr-o sită, căci în lumina albă și puternică a soarelui abia o fâșie subțire ajungea până la el.
— Vulpoiule! Ehei... Vulpoiule... Vulpoiule! strigă el, începând să priceapă că iar fusese păcălit de blestematul lui de vecin.
— Aici sunt! îi strigă de sus acesta.
— Unde sunt oile? Mieii unde sunt? Nu văd nimic.
— S-or fi topit în apă, dacă nu se văd.
— Atunci de ce să stau aici? Scoate-mă.
— Ieși singur, că tot singur ai intrat.
— Cum să ies?
— Cum se iese...
— Și cum se face?
— Apoi uite, asta nu știu nici eu. Chibzuiește și o să afli.
Plecă apoi luând cu el pe Vulpoaică și pe Vulpișor, fără să-i pese de soarta Lupului.
Dar urletele Lupului ajunseră până la bârlogul Ursului. Acesta, luându-se după urlete, ajunse la fântână.
— Ce cauți acolo, Lupule? îl întrebă râzând.
— Am dat de un stup de albine, veni de jos răspunsul. E miere peste miere aici. Iar albinele sunt blânde cum n-am mai pomenit. Te lasă să mănânci și nu te înțeapă. Dimpotrivă, bâzâie bucuroase de oaspeți.
Numaidecât Ursul se urcă în găleată, Lupul atâta aștepta. Știa acum că dacă Ursul se va sui în găleată, el se va ridica sus cu cealaltă.
Tocmai atunci veni Pisica. Îi căuta să le spună ce planuri ticluise. Înțelese numaidecât
cum stau lucrurile și-l opri pe Urs să coboare cu găleata în fântână. Îl sfătui să pună o greutate. Îl ajută și ea, deși nu se mai simțea nevoie.
— Mulțumesc, vere, zise Lupul, când se văzu scos la lumină.
— Pisicii să-i mulțumești, nu mie. Ea m-a învățat cum să te scot. Dar n-ai fi meritat, că m-ai amăgit cu mierea și cu stupii și m-ai fi lăsat pe mine în apă, ca să ieși tu...
Se mai certară o vreme, cum le era felul, și, în cele din urmă, se împăcară. N-aveau timp de ceartă acum. Trebuia să pună gheara pe Vulpoi.
Plecară cu Pisica. Dar, în sinea lui, Ursul își zicea că n-are să-l ierte pe Lup. Cu nimic n-are să se aleagă. Nici cu carnea Vulpoiului, nici cu blana lui. Lupul voia și el să scape de Urs și să rămână stăpân pe prada la care se duceau acum, luându-se după puțina minte a Pisicii.
— Ești gata?
— Gata. Cum să fac?
— Suie-te în găleata de la celălalt capăt al lanțului și lasă-te cu ea. Vino fără grijă. Aici te aștept eu.
Sub greutatea Lupului, găleata se lăsă la fund, iar Vulpoiul ajunse zburând la suprafață.
— Drum bun și să auzim de bine! îi strigă Lupului, când se întâlniră la mijlocul fântânii, unul coborând, altul suind.
Lupul se pomeni singur în apa rece, înconjurat de pereții umezi și acoperiți de mâzgă. Vedea cerul departe, sus, ca printr-o sită, căci în lumina albă și puternică a soarelui abia o fâșie subțire ajungea până la el.
— Vulpoiule! Ehei... Vulpoiule... Vulpoiule! strigă el, începând să priceapă că iar fusese păcălit de blestematul lui de vecin.
— Aici sunt! îi strigă de sus acesta.
— Unde sunt oile? Mieii unde sunt? Nu văd nimic.
— S-or fi topit în apă, dacă nu se văd.
— Atunci de ce să stau aici? Scoate-mă.
— Ieși singur, că tot singur ai intrat.
— Cum să ies?
— Cum se iese...
— Și cum se face?
— Apoi uite, asta nu știu nici eu. Chibzuiește și o să afli.
Plecă apoi luând cu el pe Vulpoaică și pe Vulpișor, fără să-i pese de soarta Lupului.
Dar urletele Lupului ajunseră până la bârlogul Ursului. Acesta, luându-se după urlete, ajunse la fântână.
— Ce cauți acolo, Lupule? îl întrebă râzând.
— Am dat de un stup de albine, veni de jos răspunsul. E miere peste miere aici. Iar albinele sunt blânde cum n-am mai pomenit. Te lasă să mănânci și nu te înțeapă. Dimpotrivă, bâzâie bucuroase de oaspeți.
Numaidecât Ursul se urcă în găleată, Lupul atâta aștepta. Știa acum că dacă Ursul se va sui în găleată, el se va ridica sus cu cealaltă.
Tocmai atunci veni Pisica. Îi căuta să le spună ce planuri ticluise. Înțelese numaidecât
cum stau lucrurile și-l opri pe Urs să coboare cu găleata în fântână. Îl sfătui să pună o greutate. Îl ajută și ea, deși nu se mai simțea nevoie.
— Mulțumesc, vere, zise Lupul, când se văzu scos la lumină.
— Pisicii să-i mulțumești, nu mie. Ea m-a învățat cum să te scot. Dar n-ai fi meritat, că m-ai amăgit cu mierea și cu stupii și m-ai fi lăsat pe mine în apă, ca să ieși tu...
Se mai certară o vreme, cum le era felul, și, în cele din urmă, se împăcară. N-aveau timp de ceartă acum. Trebuia să pună gheara pe Vulpoi.
Plecară cu Pisica. Dar, în sinea lui, Ursul își zicea că n-are să-l ierte pe Lup. Cu nimic n-are să se aleagă. Nici cu carnea Vulpoiului, nici cu blana lui. Lupul voia și el să scape de Urs și să rămână stăpân pe prada la care se duceau acum, luându-se după puțina minte a Pisicii.
Citește toate poveștile din volumul Vulpișor de Sergiu Milorian
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
