Vulpișor: Cinci voinici neputincioși - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Cinci voinici neputincioși", a douăzecea poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian în care aflăm că, deși Lupul și Ursul se cam săturaseră să fie umiliți de Vulpoi și vroiau să se liniștească, Pisica venea mereu cu câte un plan de răzbunare. De data aceasta, Pisica a venit la Urs și la lup cu doi noi prieteni, și anume: Corbul și Cocoșul, care și ei aveau ceva împotriva Vulpoiului și doreau să se răzbune.
Citește povestea "Cinci voinici neputincioși" (Vulpișor)
Se terminaseră zilele lungi ale verii, care-și depănase sorocul. Frunzele Începeau să se scuture. Nopțile erau reci.
— Ne întâlnim mâine, ziseră oamenii pe Înserat, grăbindu-se spre adăposturile lor.
Rămas singur, În puterea nopții răcoroase, Trubadurul nu se culcă. Era un cer spuzit de stele și-i plăcea să vegheze cu ochii deschiși spre taina lor nepătrunsă. Oamenii Îi auzeau cântecul, care începuse să se înfiripe, Însoțit de tremurul melodios al chitarei, prieten de singurătate.
«Sunt Trubadurul călător.
Neobosit povestitor.
Tot ce aud, tot ce zăresc,
Fără zăbavă povestesc.»
— Azi-noapte mi-a mai spus luna o poveste cu Vulpoiul, începu Trubadarul, când se adunară iar, pe înserat, în jurul lui. Vrăjmășia Lupului și Ursului tot nu se stinsese. S-ar fi liniștit, căci începuseră să înțeleagă și ei că nu e de glumit cu Vulpoiul. Ar fi pus capăt certei. Hrană era destulă pentru toate viețuitoarele. Mai bine să facă pace. Dar Pisica scornea mereu planuri peste planuri, și-i tot ispitea, stârnindu-le dorul de răzbunare. Era ca unii oameni mărunți și neputincioși. Se știu că nu sunt buni la nimic și încearcă să-și facă un rost semănând vrajbă între semenii lor.
— M-am înțeles cu Corbul și cu Cocoșul de munte, le spuse Pisica. Amândoi au ciudă pe Vulpoi, de când un bunic de-al lui i-a luat Corbului brânza din plisc, iar Cocoșului i-a mâncat trei găini. Vor să ne ajute să-l răpunem.
— Cocoșul și Corbul? zise disprețuitor Ursul. Niște slăbănogi fără putere.
— Nu e vorba de putere, ci de istețime. răspunse Pisica. Până acum eram numai trei capete. Acum vom fi cinci.
— Ce e în stare Corbul?
— Corbul e înțelept. Vorbește puțin.
— Croncăne, nu vorbește, zise Lupul. «Cârr... Cârr»—atâta știe. Cum să te înțelegi cu el? Dacă ar urla ca mine...
— Are dreptate! sări Ursul. Corbul nu e bun de nimic. Iar Cocoșul ce știe? Să cânte! Și ce gălăgie face! Scoală pădurea din somn cu cucurigul lui. De altceva nu e bun. Un slăbănog.
— Ascultați ce vă spun și pe urmă să judecați ce sunt și ce nu sunt ei în stare să facă, stărui Pisica. I-am adus aici. Corbule! Cocoșule! apropiați-vă și spuneți înălțimilor lor ce veți face ca să-l răpuneți pe Vulpoi.
Cocoșul vorbi cel dintâi.
— Eu zic așa: să mergem cu toții la casa Vulpoiului și să așteptăm până se lasă noaptea. Se vor culca și vor dormi... vor dormi mult și bine, căci eu n-am să cânt ca de obicei în zori. Și dacă nu cânt eu, nu se face ziuă. Soarele nu se ridică din culcuș până nu aude cucurigul meu.
— Iar eu, zise Corbul, mă strecor pe întuneric în vizuina și le scot ochii cu pliscul. La asta mă pricep.
— Atunci, vorbi Pisica, dăm cu toții buzna în vizuină și cotrobăim nestingheriți, căci ei, orbiți de Corb, n-au cum să se împotrivească. Scotocesc prin toate ungherele; văd noaptea ca și ziua. Tot ce găsesc are să fie al nostru.
— Iar pe Vulpoi, pe Vulpoaică și pe Vulpisor îi luăm robi și îi silim să ne slujească robi, se amestecă Lupul lacom. Și adăugă numaidecât: Eu o iau pe Vulpoaică să facă pui, ca să am mereu carne fragedă la masă.
— Pe Vulpoaică o iau eu. sări Ursul. Tu te mulțumești cu Vulpișor.
— Eu am ales întâi, se repezi Lupul, și rămâne cum am zis.
Pisica își puse labele în cap.
— Lăsați cearta, să facem împărțeala după numărătoarea pe care o știu și copiii.
«Cine-ntâi se ni-me-reș-te,
Pe Vul-poai-că o pri-meș-te,
Cui n-o fi câș-ti-gă-tor,
Îi ră-mâ-ne Vul-pi-șor.»
La fiecare silabă atingea cu laba, când pe unul, când pe celălalt.
Lupului îi căzuse Vulpoaica. Dar Ursul se împotrivi. De ce a început numărătoarea de la Lup? Dac-ar fi început de la el, ieșea altfel.
Luară iar cearta de la capăt, spre nemulțumirea Corbului și a Cocoșului. Corbul se pregăti să zboare:
«Cârr... cârr cârr... eu mă grăbesc.
Nu mai stau, vă părăsesc.»
Își fâlfâi și cocosul aripile:
«Cucurigu, plec și eu...
Cearta nu-i pe gustul meu.»
Pisica se da de ceasul morții să-i împace. De ce să se certe Ursul cu Lupul? De ce să plece Corbul și Cocoșul? Mai bine să facă toți așa cum îi învață ea. Prada va fi bogată. Se vor înțelege la urmă cum s-o împartă.
Se învoiră și plecară cântând spre vizuina Vulpoiului.
— Ia-ti câmpii, jupân Vulpoi, începu Ursul.
— Fugi de-grab', că venim noi, urmă Lupul.
Nici Cocoșul nu se lăsă mai prejos:
«Cucurigu! Atât v-a fost,
De-astă dat'vă dăm de rost.»
Corbul cântă și el cum se pricepu:
«Cârr... cârr... toți suntem isteți.
Cinci voinici, cinci îndrăzneți.»
Cântecul îl isprăvi Pisica, făcând ca de obicei pe voinicoasa:
«Vulpoilor, miau și miau,
Pe toți trei zălog vă iau.»
— Ne întâlnim mâine, ziseră oamenii pe Înserat, grăbindu-se spre adăposturile lor.
Rămas singur, În puterea nopții răcoroase, Trubadurul nu se culcă. Era un cer spuzit de stele și-i plăcea să vegheze cu ochii deschiși spre taina lor nepătrunsă. Oamenii Îi auzeau cântecul, care începuse să se înfiripe, Însoțit de tremurul melodios al chitarei, prieten de singurătate.
«Sunt Trubadurul călător.
Neobosit povestitor.
Tot ce aud, tot ce zăresc,
Fără zăbavă povestesc.»
— Azi-noapte mi-a mai spus luna o poveste cu Vulpoiul, începu Trubadarul, când se adunară iar, pe înserat, în jurul lui. Vrăjmășia Lupului și Ursului tot nu se stinsese. S-ar fi liniștit, căci începuseră să înțeleagă și ei că nu e de glumit cu Vulpoiul. Ar fi pus capăt certei. Hrană era destulă pentru toate viețuitoarele. Mai bine să facă pace. Dar Pisica scornea mereu planuri peste planuri, și-i tot ispitea, stârnindu-le dorul de răzbunare. Era ca unii oameni mărunți și neputincioși. Se știu că nu sunt buni la nimic și încearcă să-și facă un rost semănând vrajbă între semenii lor.
— M-am înțeles cu Corbul și cu Cocoșul de munte, le spuse Pisica. Amândoi au ciudă pe Vulpoi, de când un bunic de-al lui i-a luat Corbului brânza din plisc, iar Cocoșului i-a mâncat trei găini. Vor să ne ajute să-l răpunem.
— Cocoșul și Corbul? zise disprețuitor Ursul. Niște slăbănogi fără putere.
— Nu e vorba de putere, ci de istețime. răspunse Pisica. Până acum eram numai trei capete. Acum vom fi cinci.
— Ce e în stare Corbul?
— Corbul e înțelept. Vorbește puțin.
— Croncăne, nu vorbește, zise Lupul. «Cârr... Cârr»—atâta știe. Cum să te înțelegi cu el? Dacă ar urla ca mine...
— Are dreptate! sări Ursul. Corbul nu e bun de nimic. Iar Cocoșul ce știe? Să cânte! Și ce gălăgie face! Scoală pădurea din somn cu cucurigul lui. De altceva nu e bun. Un slăbănog.
— Ascultați ce vă spun și pe urmă să judecați ce sunt și ce nu sunt ei în stare să facă, stărui Pisica. I-am adus aici. Corbule! Cocoșule! apropiați-vă și spuneți înălțimilor lor ce veți face ca să-l răpuneți pe Vulpoi.
Cocoșul vorbi cel dintâi.
— Eu zic așa: să mergem cu toții la casa Vulpoiului și să așteptăm până se lasă noaptea. Se vor culca și vor dormi... vor dormi mult și bine, căci eu n-am să cânt ca de obicei în zori. Și dacă nu cânt eu, nu se face ziuă. Soarele nu se ridică din culcuș până nu aude cucurigul meu.
— Iar eu, zise Corbul, mă strecor pe întuneric în vizuina și le scot ochii cu pliscul. La asta mă pricep.
— Atunci, vorbi Pisica, dăm cu toții buzna în vizuină și cotrobăim nestingheriți, căci ei, orbiți de Corb, n-au cum să se împotrivească. Scotocesc prin toate ungherele; văd noaptea ca și ziua. Tot ce găsesc are să fie al nostru.
— Iar pe Vulpoi, pe Vulpoaică și pe Vulpisor îi luăm robi și îi silim să ne slujească robi, se amestecă Lupul lacom. Și adăugă numaidecât: Eu o iau pe Vulpoaică să facă pui, ca să am mereu carne fragedă la masă.
— Pe Vulpoaică o iau eu. sări Ursul. Tu te mulțumești cu Vulpișor.
— Eu am ales întâi, se repezi Lupul, și rămâne cum am zis.
Pisica își puse labele în cap.
— Lăsați cearta, să facem împărțeala după numărătoarea pe care o știu și copiii.
«Cine-ntâi se ni-me-reș-te,
Pe Vul-poai-că o pri-meș-te,
Cui n-o fi câș-ti-gă-tor,
Îi ră-mâ-ne Vul-pi-șor.»
La fiecare silabă atingea cu laba, când pe unul, când pe celălalt.
Lupului îi căzuse Vulpoaica. Dar Ursul se împotrivi. De ce a început numărătoarea de la Lup? Dac-ar fi început de la el, ieșea altfel.
Luară iar cearta de la capăt, spre nemulțumirea Corbului și a Cocoșului. Corbul se pregăti să zboare:
«Cârr... cârr cârr... eu mă grăbesc.
Nu mai stau, vă părăsesc.»
Își fâlfâi și cocosul aripile:
«Cucurigu, plec și eu...
Cearta nu-i pe gustul meu.»
Pisica se da de ceasul morții să-i împace. De ce să se certe Ursul cu Lupul? De ce să plece Corbul și Cocoșul? Mai bine să facă toți așa cum îi învață ea. Prada va fi bogată. Se vor înțelege la urmă cum s-o împartă.
Se învoiră și plecară cântând spre vizuina Vulpoiului.
— Ia-ti câmpii, jupân Vulpoi, începu Ursul.
— Fugi de-grab', că venim noi, urmă Lupul.
Nici Cocoșul nu se lăsă mai prejos:
«Cucurigu! Atât v-a fost,
De-astă dat'vă dăm de rost.»
Corbul cântă și el cum se pricepu:
«Cârr... cârr... toți suntem isteți.
Cinci voinici, cinci îndrăzneți.»
Cântecul îl isprăvi Pisica, făcând ca de obicei pe voinicoasa:
«Vulpoilor, miau și miau,
Pe toți trei zălog vă iau.»
În vremea asta, Vulpoiul și Vulpoaica se odihneau. Dar iată că Vulpișor, care-și făcea de lucru în vizuină, se opri deodată din joc. Bătea vântul dinspre pădure și aducea până la nările lui un miros pe care-l cunoștea bine.
— Miroase a corb!
— Vulpișor are dreptate, zise Vulpoiul.
— Dar parcă miroase și a cocoș...
— Și a urs! zise Vulpoaica.
— Și a pisică! întregi iar Vulpișor. Învățase să adulmece ca un vulpoi adevărat.
— Se aude și-un cântec, zise Vulpoaica, ciulindu-și urechile, ca să prindă zvonul. Zic că vin și să ne luăm câmpii, că altfel va fi vai și amar de noi!
Veverița se cocoță repede în vârful fagului.
— Ei sunt. Întâi Corbul, pe urmă Cocoșul, iar după ei Ursul și Lupul. În frunte e Pisica. Ea le este călăuză.
— Atunci să-i luăm în primire pe rând, hotărî Vulpoiul. Corbul întâi. Cu el mă răfuiesc eu. Tu, Vulpișor, stai cu ochii pe Cocoș, și ai grijă. Iar tu, Vulpoaico... Se apropie și-i șopti la ureche. Așa să faci. Se întoarse apoi către Veveriță: domnia ta rămâi în copac. Stai acolo și privește... și are să-ți placă ce-o să vezi.
Se lăsase întunericul. Cei cinci se opriră la o bucată de loc de vizuină, așteptând să se întunece de-a binelea.
— Să nu pierdem timpul, zise Pisica.
— Nu e nicio grabă, îi liniști Cocoșul. Noaptea asta are să țină mult. V-am spus doar; dacă nu cânt eu nu se face ziuă! Odihniți-vă...
Adormiră cu toții și se treziră când încă nu se ivise soarele din zările în care își petrecea noaptea. Cum făcură ochi, se și pregătiră de isprava pe care o puseseră la cale. Îi cuprinsese neastâmpărul. Vorbeau toți odată, întrecându-se să rânduiască, fiecare după capul lui, ceea ce avea să urmeze. Dar mai mult se certau decât se înțelegeau. În cele din urmă, Corbul luă o hotărâre de care aveau să asculte toți.
— Acum mă duc, zise. Știu ce am de făcut... Cocoșule, ai grijă. Ține noaptea cât de lungă. Iar voi, stați gata. Când vă chem, veniți fără zăbavă.
— Nicio grijă, îi răspunse Cocoșul... Vin cu tine și n-am să cânt decât după ce isprăvești să le scoți ochii.
Făgăduiră și ceilalți să facă așa cum se rânduise. Cocoșul și Corbul își lăsară prietenii și plecară.
— Întâi pe Vulpoi... șopti Corbul, când ajunse la gura vizuinii. Doarme.
— Are să doarmă mult și bine... Mai e până să se facă zi. Întâi cânt eu, se făli Cocoșul.
Și totuși, o fâșie nelămurită de lumină roșietică se întinse peste pădure, vestind că soarele se trezește din neguri.
— Cocoșule, făcu speriat Corbul... mi se pare că se luminează.
— Nu se poate, răspunse Cocoșul. Cum să se lumineze dacă n-am cântat eu?
— Vulpoiul mișcă, mai zise Corbul. Se trezește.
Cocoșului îi îngheță sângele și fără să mai aștepte își fâlfâi aripile și zbură pe o creangă în frunziș.
Cu un ochi întredeschis și cu amândouă urechile ciulite, Vulpoiul văzuse și auzise tot. Acum se întinse ca după un somn bun, se ridică și se prefăcu mirat că dă cu ochii de corbul care n-apucase să fugă.
— Cu ce treburi pe aci?
Corbului îi pierise graiul. Abia îngână:
— Uite-așa... Fără nicio treabă.
— Cum s-ar zice, ți s-a făcut dor și ai venit să mă întrebi de sănătate... sau ești supărat pe mine?
— Nu sunt...
— Nici n-ai avea de ce, că doar nu eu ți-am mâncat brânza... iar bunicul meu a glumit ca între prieteni cu bunicul domniei tale. Dar de-atunci m-am tot gândit că o pasăre înțeleaptă și puternică, așa cum ești domnia ta, n-ar trebui să se hrănească numai cu brânză găsită la întâmplare. De ce nu prinzi un vițel... sau măcar o oaie? Îi înfigi ghearele și o tragi pe un pisc de munte. Așa face Vulturul. De ce să creadă că nu ești tot atât de puternic?
— Încerci să mă amăgești, se apără Corbul, dar în sinea lui era încredințat că ar fi și el în stare să prindă un vițel sau o oaie. Faima Vulturului îl rodea de mult.
— Nu te amăgesc, stărui Vulpoiul, simțind cum cade Corbul în cursa pe care i-o întindea. Și am să-ti dovedesc că vreau să te ajut. Paște pe aci, pe lângă vizuina mea, o oaie singuratică. Mie nu-mi trebuie, că nu-mi place. Prinde-o repede, până nu află Lupul, că dacă află o mănâncă el. Te saturi și îți rămâne și de un cojoc gros de iarnă.
— Arată-mi-o, zise Corbul mușcând din momeală. Dar să stai pe aproape, să mă ajuți la nevoie.
Vulpoaica, învățată de Vulpoi, se îmbrăcase cu o blană de oaie și se prefăcea că paște.
— Te-am prins, croncăni Corbul, căzând din zbor asupra ei. Era din cale afară de mândru. Făcuse o ispravă despre care avea să se vorbească în toată pădurea.
— Îndură-te, Corbule, se prefăcu Vulpoaica... să nu-mi faci vreun rău.
— Cum o să-ți fac rău? rânji Corbul. Te iau cu mine și te plimb prin înălțimi. Hai sus...
Dar degeaba își încordă puterile, degeaba își fâlfâi aripile. Nu era chip să se înalțe cu ea.
— Vrei să zbori cu mine? se prefăcu mirată Vulpoaica. Niciodată n-am zburat...
— As vrea, dar nu pot.
— Atunci, scoate-ți ghearele din lâna mea și lasă-mă să pasc liniștită.
— Nici asta nu pot, se văită Corbul, încercând fără folos să-și tragă ghearele din câlți. Vulpoiule... Vulpoiule...
— Aici sunt. Ce s-a întâmplat ? zise acesta ivindu-se de după o scorbură. Toate se petrecuseră asa cum le pusese el la cale.
— Ajută-mă... mi s-au încâlcit ghearele în lâna oii.
— Te ajut! Cum să nu te ajut... Trase lâna de pe Vulpoaică și-l acoperi pe Corb ca într-un giulgiu alb.
Corbul nu se mai putea mișca.
— Ce faci? se miră el, speriat.
— Te învelesc, să-ți fie cald, râse Vulpoiul.
— Așadar, tot m-ai amăgit, se plânse Corbul, înțelegând că din blana de oaie nu va mai scăpa.
— Pisica te-a amăgit, nu eu. Pisica, Ursul și Lupul.
— Dar Cocoșului ce i-ai făcut?
— I-am purtat eu de grijă, zise ivindu-se Vulpisor. Își înfipsese dinții în gâtul Cocoșului și-l trăgea după el. Iar Cocosul, speriat, nici nu se mai zbătea. Aștepta să fie sfâșiat.
— Dați-ne drumu, croncănea Corbul.
— Ne vom plânge Lăcomiei sale, spuse, slab, Cocoșul, care începuse să prindă curaj auzind croncănitul Corbului.
— Dacă ne ajutați să-i pedepsim pe cei ce v-au stârnit împotriva noastră, vă dăm drumul, hotărî Vulpoiul.
— Ce trebuie să facem? întrebară într-un glas prinșii.
Vulpoiul le spuse cum anume trebuiau să se petreacă lucrurile pe care le puseseră ei la cale. Apoi se lungi făcând pe mortul, iar Corbul se urcă pe capul lui și se prefăcu că-l ciocănește cu pliscul. Vulpoaica și Vulpișor se ascunseră.
— Cucurigu!... Cucurigu!... Ursule... Pisico... Lupule... veniți, le strigă Cocoșul, cocoțat și el pe grumazul Vulpoiului.
Cei trei nu se lăsară așteptați. Veniră cu sacul.
— Vulpoiul e mort? se repezi Lupul.
— Mort! minți Cocoșul. L-a ciocănit jupânul Corb până și-a dat duhul.
- Îi vom arăta tuturor, ca să se știe că s-a isprăvit cu el, zise Ursul.
Dar tocmai când se pregăteau să-l bage în sac, Vulpoiul se smuci.
— O să mă puneți și în sac... dar întâi să ne răfuim. Toți pe ei! porunci.
Săriră cu toții. Corbul îi ciocănea, Cocoșul îi plesnea cu aripile, Vulpișor îi mușca de picioare, Vulpoiul și Vulpoaica le tăia drumul împiedicându-i să fugă și silindu-i să se lase răsplătiți cum meritau. Lupul, Ursul și Pisica abia au scăpat cu viață, luând-o la sănătoasa, jumuliți ca vai de ei. Nici Corbul și Cocoșul n-au rămas locului. S-au dus la rosturile lor, bucuroși că au scăpat nevătămați dintre vulpi. Așa a fost, zise Trubadurul și încheie cântând:
«Dar vezi că altfel a ieșit,
Decât Pisica a rânduit;
Căci soarele n-a așteptat
Al biet cocoșului cântat.
De sus, cu raza lui fierbinte,
Râdea de cei fără de minte
Și parcă le zicea așa:
«După cocoș cine se ia,
Pățește ce-ați pățit și voi
De la năstrușnicul Vulpoi.»
— Miroase a corb!
— Vulpișor are dreptate, zise Vulpoiul.
— Dar parcă miroase și a cocoș...
— Și a urs! zise Vulpoaica.
— Și a pisică! întregi iar Vulpișor. Învățase să adulmece ca un vulpoi adevărat.
— Se aude și-un cântec, zise Vulpoaica, ciulindu-și urechile, ca să prindă zvonul. Zic că vin și să ne luăm câmpii, că altfel va fi vai și amar de noi!
Veverița se cocoță repede în vârful fagului.
— Ei sunt. Întâi Corbul, pe urmă Cocoșul, iar după ei Ursul și Lupul. În frunte e Pisica. Ea le este călăuză.
— Atunci să-i luăm în primire pe rând, hotărî Vulpoiul. Corbul întâi. Cu el mă răfuiesc eu. Tu, Vulpișor, stai cu ochii pe Cocoș, și ai grijă. Iar tu, Vulpoaico... Se apropie și-i șopti la ureche. Așa să faci. Se întoarse apoi către Veveriță: domnia ta rămâi în copac. Stai acolo și privește... și are să-ți placă ce-o să vezi.
Se lăsase întunericul. Cei cinci se opriră la o bucată de loc de vizuină, așteptând să se întunece de-a binelea.
— Să nu pierdem timpul, zise Pisica.
— Nu e nicio grabă, îi liniști Cocoșul. Noaptea asta are să țină mult. V-am spus doar; dacă nu cânt eu nu se face ziuă! Odihniți-vă...
Adormiră cu toții și se treziră când încă nu se ivise soarele din zările în care își petrecea noaptea. Cum făcură ochi, se și pregătiră de isprava pe care o puseseră la cale. Îi cuprinsese neastâmpărul. Vorbeau toți odată, întrecându-se să rânduiască, fiecare după capul lui, ceea ce avea să urmeze. Dar mai mult se certau decât se înțelegeau. În cele din urmă, Corbul luă o hotărâre de care aveau să asculte toți.
— Acum mă duc, zise. Știu ce am de făcut... Cocoșule, ai grijă. Ține noaptea cât de lungă. Iar voi, stați gata. Când vă chem, veniți fără zăbavă.
— Nicio grijă, îi răspunse Cocoșul... Vin cu tine și n-am să cânt decât după ce isprăvești să le scoți ochii.
Făgăduiră și ceilalți să facă așa cum se rânduise. Cocoșul și Corbul își lăsară prietenii și plecară.
— Întâi pe Vulpoi... șopti Corbul, când ajunse la gura vizuinii. Doarme.
— Are să doarmă mult și bine... Mai e până să se facă zi. Întâi cânt eu, se făli Cocoșul.
Și totuși, o fâșie nelămurită de lumină roșietică se întinse peste pădure, vestind că soarele se trezește din neguri.
— Cocoșule, făcu speriat Corbul... mi se pare că se luminează.
— Nu se poate, răspunse Cocoșul. Cum să se lumineze dacă n-am cântat eu?
— Vulpoiul mișcă, mai zise Corbul. Se trezește.
Cocoșului îi îngheță sângele și fără să mai aștepte își fâlfâi aripile și zbură pe o creangă în frunziș.
Cu un ochi întredeschis și cu amândouă urechile ciulite, Vulpoiul văzuse și auzise tot. Acum se întinse ca după un somn bun, se ridică și se prefăcu mirat că dă cu ochii de corbul care n-apucase să fugă.
— Cu ce treburi pe aci?
Corbului îi pierise graiul. Abia îngână:
— Uite-așa... Fără nicio treabă.
— Cum s-ar zice, ți s-a făcut dor și ai venit să mă întrebi de sănătate... sau ești supărat pe mine?
— Nu sunt...
— Nici n-ai avea de ce, că doar nu eu ți-am mâncat brânza... iar bunicul meu a glumit ca între prieteni cu bunicul domniei tale. Dar de-atunci m-am tot gândit că o pasăre înțeleaptă și puternică, așa cum ești domnia ta, n-ar trebui să se hrănească numai cu brânză găsită la întâmplare. De ce nu prinzi un vițel... sau măcar o oaie? Îi înfigi ghearele și o tragi pe un pisc de munte. Așa face Vulturul. De ce să creadă că nu ești tot atât de puternic?
— Încerci să mă amăgești, se apără Corbul, dar în sinea lui era încredințat că ar fi și el în stare să prindă un vițel sau o oaie. Faima Vulturului îl rodea de mult.
— Nu te amăgesc, stărui Vulpoiul, simțind cum cade Corbul în cursa pe care i-o întindea. Și am să-ti dovedesc că vreau să te ajut. Paște pe aci, pe lângă vizuina mea, o oaie singuratică. Mie nu-mi trebuie, că nu-mi place. Prinde-o repede, până nu află Lupul, că dacă află o mănâncă el. Te saturi și îți rămâne și de un cojoc gros de iarnă.
— Arată-mi-o, zise Corbul mușcând din momeală. Dar să stai pe aproape, să mă ajuți la nevoie.
Vulpoaica, învățată de Vulpoi, se îmbrăcase cu o blană de oaie și se prefăcea că paște.
— Te-am prins, croncăni Corbul, căzând din zbor asupra ei. Era din cale afară de mândru. Făcuse o ispravă despre care avea să se vorbească în toată pădurea.
— Îndură-te, Corbule, se prefăcu Vulpoaica... să nu-mi faci vreun rău.
— Cum o să-ți fac rău? rânji Corbul. Te iau cu mine și te plimb prin înălțimi. Hai sus...
Dar degeaba își încordă puterile, degeaba își fâlfâi aripile. Nu era chip să se înalțe cu ea.
— Vrei să zbori cu mine? se prefăcu mirată Vulpoaica. Niciodată n-am zburat...
— As vrea, dar nu pot.
— Atunci, scoate-ți ghearele din lâna mea și lasă-mă să pasc liniștită.
— Nici asta nu pot, se văită Corbul, încercând fără folos să-și tragă ghearele din câlți. Vulpoiule... Vulpoiule...
— Aici sunt. Ce s-a întâmplat ? zise acesta ivindu-se de după o scorbură. Toate se petrecuseră asa cum le pusese el la cale.
— Ajută-mă... mi s-au încâlcit ghearele în lâna oii.
— Te ajut! Cum să nu te ajut... Trase lâna de pe Vulpoaică și-l acoperi pe Corb ca într-un giulgiu alb.
Corbul nu se mai putea mișca.
— Ce faci? se miră el, speriat.
— Te învelesc, să-ți fie cald, râse Vulpoiul.
— Așadar, tot m-ai amăgit, se plânse Corbul, înțelegând că din blana de oaie nu va mai scăpa.
— Pisica te-a amăgit, nu eu. Pisica, Ursul și Lupul.
— Dar Cocoșului ce i-ai făcut?
— I-am purtat eu de grijă, zise ivindu-se Vulpisor. Își înfipsese dinții în gâtul Cocoșului și-l trăgea după el. Iar Cocosul, speriat, nici nu se mai zbătea. Aștepta să fie sfâșiat.
— Dați-ne drumu, croncănea Corbul.
— Ne vom plânge Lăcomiei sale, spuse, slab, Cocoșul, care începuse să prindă curaj auzind croncănitul Corbului.
— Dacă ne ajutați să-i pedepsim pe cei ce v-au stârnit împotriva noastră, vă dăm drumul, hotărî Vulpoiul.
— Ce trebuie să facem? întrebară într-un glas prinșii.
Vulpoiul le spuse cum anume trebuiau să se petreacă lucrurile pe care le puseseră ei la cale. Apoi se lungi făcând pe mortul, iar Corbul se urcă pe capul lui și se prefăcu că-l ciocănește cu pliscul. Vulpoaica și Vulpișor se ascunseră.
— Cucurigu!... Cucurigu!... Ursule... Pisico... Lupule... veniți, le strigă Cocoșul, cocoțat și el pe grumazul Vulpoiului.
Cei trei nu se lăsară așteptați. Veniră cu sacul.
— Vulpoiul e mort? se repezi Lupul.
— Mort! minți Cocoșul. L-a ciocănit jupânul Corb până și-a dat duhul.
- Îi vom arăta tuturor, ca să se știe că s-a isprăvit cu el, zise Ursul.
Dar tocmai când se pregăteau să-l bage în sac, Vulpoiul se smuci.
— O să mă puneți și în sac... dar întâi să ne răfuim. Toți pe ei! porunci.
Săriră cu toții. Corbul îi ciocănea, Cocoșul îi plesnea cu aripile, Vulpișor îi mușca de picioare, Vulpoiul și Vulpoaica le tăia drumul împiedicându-i să fugă și silindu-i să se lase răsplătiți cum meritau. Lupul, Ursul și Pisica abia au scăpat cu viață, luând-o la sănătoasa, jumuliți ca vai de ei. Nici Corbul și Cocoșul n-au rămas locului. S-au dus la rosturile lor, bucuroși că au scăpat nevătămați dintre vulpi. Așa a fost, zise Trubadurul și încheie cântând:
«Dar vezi că altfel a ieșit,
Decât Pisica a rânduit;
Căci soarele n-a așteptat
Al biet cocoșului cântat.
De sus, cu raza lui fierbinte,
Râdea de cei fără de minte
Și parcă le zicea așa:
«După cocoș cine se ia,
Pățește ce-ați pățit și voi
De la năstrușnicul Vulpoi.»
Citește toate poveștile din volumul Vulpișor de Sergiu Milorian
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT