Vulpișor: Cămara Vulpoiului - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Cămara Vulpoiului", a zecea poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian în care este vorba despre Vulpoi, care deși a fost condamnat la judecata Leului să părăsească ținutul, el reușește să-i facă pe Urs, Lup și Pisică să creadă că are cămara plină cu pește, faguri de miere și iepuri. Ursul este însărcinat să ducă la bun sfârșit pedeapsa dată de Leu, așa că pleacă cu Vulpoiul legat către ținuturile goale, dar pe drum, Ursul se îndreaptă spre vizuina Vulpoiului pentru a pune mâna pe fagurii de miere. Însă Vulpoiul vorbise înainte cu Vulpoaica și cu Vulpișor și făcuseră un plan să scape de Lup, Urs și Pisică.
Citește povestea "Cămara Vulpoiului" (Vulpișor)
Drumul spre pădurea fără animale ducea peste o costișe ce se ridica în fața palatului. Dar Ursul n-o luă într-acolo, ci se îndreptă spre vizuina Vulpoiului, care umbla supus, lăsându-se tras de funie. Abia după o bucată de drum vorbi, prefăcându-se smerit:
— Ai greșit drumul, Înălțimea ta. Poteca pe care călcăm nu duce la locul osândei, ci la vizuina mea.
— Într-adins am luat pe aci, făcu Ursul, ca să-ti mai vezi o dată vizuina și să-ți iei rămas bun de la ea. Să te și odihnești, ți-o fi greu să umbli cu funia de gât. Vezi, mai zise el încercând să-și îmblânzească glasul, mă port frumos cu tine.
Luminițele din ochii Vulpoiului scânteiară. Pricepuse gândul ascuns al Ursului. Ceea ce ticluise în mintea lui, avea să se întâmple întocmai. Se arătă supus:
— Mulțumesc Înălțimii tale. Să știi că-mi pare rău de pățania cu peștele.
Ursului nu-i plăcea să i se aducă aminte de rușinea pe care o îndurase.
— Să nu mai vorbim de pește! Odihnește-te și taci!
Lăsă și el să treacă o vreme și întrebă ca din întâmplare:
— Unde zici că păstrezi fagurii de miere pe care i-ai adunat?
Vulpoiul se făcu a nu fi auzit întrebarea și-o ținea într-una cu pestele. N-a știut că era al Leului. Dacă ar fi știut, nu s-ar fi lăcomit la pește...
— N-ai auzit ce te-am întrebat? se supără iar Ursul.
— Ba am auzit, răspunse Vulpoiul și adăugă: Dar nu era proaspăt.
— Ce să fie proaspăt?
— Peștele.
— Te întreb de faguri, nu de pește. Unde-i ții?
— Unde să-i țiu? răspunse în doi peri Vulpoiul. Acolo se țin... Să mergem, Înălțimea ta, că m-am odihnit.
— Ba să mai stăm. Si să-mi spui ce te-am întrebat: Unde-s fagurii?
— În cămară, Înălțimea ta. Cu iepurii, cu găinile și cu peștele. Mi se rupe inima când mă gândesc la atâta pește cu carnea albă și gustoasă... Să mergem, Înălțimea ta.
— Ba să nu ne grăbim... Va să zică în cămară. Si cămara unde este?
— Se vede de aci. Sub movila din fața vizuinii. Ca să nu se cunoască și să nu încerce careva s-o prade, am acoperit-o cu crengi și cu frunze... Să mergem, Înălțimea ta. Se întunecă.
Ursul petrecu funia de care era legat Vulpoiul pe după trunchiul stejarului sub care poposiseră.
— Eu nu mă grăbesc. Și nici tu n-ai de ce te grăbi. Vreau să mă încredințez că tot ce mi-ai spus e adevărat. Sunt dator să dau seama Lăcomiei sale de ceea ce se află în cămară. Așteaptă aici și nu încerca să fugi. Chiar dacă încerci, tot degeaba. Cum te-am priponit eu, nu mai scapi.
Vulpoiul se prefăcu supus și smerit, dar în ochi îi sclipeau licuricii.
— Înălțimea ta, se rugă el, să nu iei tot. Să mai lași câte ceva Vulpoaicei și lui Vulpișor.
Ursul rânji cu răutate.
— Le las cât mi-ai lăsat și tu din căruța cu pește.
Movilița era aproape. Ursului, care aleargă repede, i-au fost de ajuns câteva sărituri ca să ajungă la ea. Dar nici n-apucă să înlăture un strat din grămada de crengi și frunze, că se și prăbuși cu o bufnitură în adâncul gropii.
— Unu' la mână! făcu Vulpoiul din lațul în care era prins.
— Ai greșit drumul, Înălțimea ta. Poteca pe care călcăm nu duce la locul osândei, ci la vizuina mea.
— Într-adins am luat pe aci, făcu Ursul, ca să-ti mai vezi o dată vizuina și să-ți iei rămas bun de la ea. Să te și odihnești, ți-o fi greu să umbli cu funia de gât. Vezi, mai zise el încercând să-și îmblânzească glasul, mă port frumos cu tine.
Luminițele din ochii Vulpoiului scânteiară. Pricepuse gândul ascuns al Ursului. Ceea ce ticluise în mintea lui, avea să se întâmple întocmai. Se arătă supus:
— Mulțumesc Înălțimii tale. Să știi că-mi pare rău de pățania cu peștele.
Ursului nu-i plăcea să i se aducă aminte de rușinea pe care o îndurase.
— Să nu mai vorbim de pește! Odihnește-te și taci!
Lăsă și el să treacă o vreme și întrebă ca din întâmplare:
— Unde zici că păstrezi fagurii de miere pe care i-ai adunat?
Vulpoiul se făcu a nu fi auzit întrebarea și-o ținea într-una cu pestele. N-a știut că era al Leului. Dacă ar fi știut, nu s-ar fi lăcomit la pește...
— N-ai auzit ce te-am întrebat? se supără iar Ursul.
— Ba am auzit, răspunse Vulpoiul și adăugă: Dar nu era proaspăt.
— Ce să fie proaspăt?
— Peștele.
— Te întreb de faguri, nu de pește. Unde-i ții?
— Unde să-i țiu? răspunse în doi peri Vulpoiul. Acolo se țin... Să mergem, Înălțimea ta, că m-am odihnit.
— Ba să mai stăm. Si să-mi spui ce te-am întrebat: Unde-s fagurii?
— În cămară, Înălțimea ta. Cu iepurii, cu găinile și cu peștele. Mi se rupe inima când mă gândesc la atâta pește cu carnea albă și gustoasă... Să mergem, Înălțimea ta.
— Ba să nu ne grăbim... Va să zică în cămară. Si cămara unde este?
— Se vede de aci. Sub movila din fața vizuinii. Ca să nu se cunoască și să nu încerce careva s-o prade, am acoperit-o cu crengi și cu frunze... Să mergem, Înălțimea ta. Se întunecă.
Ursul petrecu funia de care era legat Vulpoiul pe după trunchiul stejarului sub care poposiseră.
— Eu nu mă grăbesc. Și nici tu n-ai de ce te grăbi. Vreau să mă încredințez că tot ce mi-ai spus e adevărat. Sunt dator să dau seama Lăcomiei sale de ceea ce se află în cămară. Așteaptă aici și nu încerca să fugi. Chiar dacă încerci, tot degeaba. Cum te-am priponit eu, nu mai scapi.
Vulpoiul se prefăcu supus și smerit, dar în ochi îi sclipeau licuricii.
— Înălțimea ta, se rugă el, să nu iei tot. Să mai lași câte ceva Vulpoaicei și lui Vulpișor.
Ursul rânji cu răutate.
— Le las cât mi-ai lăsat și tu din căruța cu pește.
Movilița era aproape. Ursului, care aleargă repede, i-au fost de ajuns câteva sărituri ca să ajungă la ea. Dar nici n-apucă să înlăture un strat din grămada de crengi și frunze, că se și prăbuși cu o bufnitură în adâncul gropii.
— Unu' la mână! făcu Vulpoiul din lațul în care era prins.
Vulpoaica și Vulpișor pândiseră din vizuină cu inima înghețată de spaimă. Dar troznetul crengilor și bufnitura căderii Ursului îi liniștiseră. Înțeleseră că totul se petrecuse bine. Chiar atunci auziră glasul lui Vulpoi:
— Vulpoaico, Vulpișor... veniți de grabă. Nu vă temeți. Ursul nu vă mai poate face nimic.
Alergară numaidecât. Cu dinții lui subțiri și ascuțiți, Vulpișor tăie funia din jurul grumazului lui Vulpoi. Nici Vulpoaica n-a stat degeaba: a desfăcut nodul funiei petrecute pe după trunchiul copacului.
Vulpoiul era liber.
— Eu mă ascund în vizuină, le zise el. S-ar putea să vină Lupul și Pisica, să-l caute pe Urs. Să nu le spuneți că a fost aici. Iar dacă întreabă unde e cămara...
— Știu! făcu Vulpișor. Îi sticleau ochii întocmai ca Vulpoiului. Știu ce să spun. Dar întâi să acoperim iar groapa, să nu se cunoască.
Vulpoiul era mândru că Vulpișor se învățase de mic să judece ce este bine să facă și ce nu.
Groapa fu acoperită repede. Din adâncul ei se auzeau mormăitul furios al Ursului : morrr... morrr... Se cățăra cu ghearele, dar nu se putea ține de pereții gropii.
— Așteaptă, jupâne, îi strigă de sus Vulpișor, care rămăsese singur să acopere groapa. Așteaptă, că-și vin prietenii. Te scapă ei, dac-or putea...
Chiar atunci se ivi Lupul.
— A fost Ursul pe aci?
— N-a fost, Înălțimea ta.
Răspunsul îl mulțumi pe Lup. Știa că Ursul e hrăpăreț și se temuse că se va abate pe la cămara Vulpoiului, s-o golească. Dacă n-a fost aici, atunci are să aleagă el ce-i mai gustos, iar Ursul va trebui să se mulțumească cu ce va mai rămâne. Și nici n-avea să știe că i-o luase înainte.
— Unde e cămara? îl întrebă aspru pe Vulpișor.
— Care cămară, Înălțimea ta?
— Nu te face că nu știi! Cămara cu fagurii de miere, cu iepurii, cu șuncile, cu peștii și găinile.
— Vrei să mi le iei, Înălțimea ta? se văită Vulpișor, prefăcându-se îngrijorat.
— Vi le iau, să mă despăgubesc de tot ce am pătimit de pe urma Vulpoiului. Spune-mi unde e cămara, până nu mă supăr. Că dacă mă supăr, te sfârtec.
— Iat-o, Înălțimea ta, zise cu glas tremurător Vulpișor... sub grămada asta de crengi și frunze.
Întocmai ca și Ursul, Lupul se apucă să înlăture crengile, dar tot ca și el se prăbuși în gol, căzând peste Urs, care încerca iar să se cațăre pe pereți.
— Doi la mână! zise Vulpoiul, ieșind din vizuină. A mai rămas Pisica. Vine ea...
Vulpișor țopăia împrejurul gropii. Era bucuros de ispravă. Se dovedise isteț ca un vulpoi adevărat.
— N-ajunge să te bucuri, îl povățui Vulpoiul. Trebuie să te și gândești la cele întâmplate și să înveți din ele. Dacă Ursul ar fi știut că vorba vicleanului e ca undița pescarului; și Lupul dacă ar fi învățat că după ce faci un pas, trebuie să te gândești înainte de a-l face pe al doilea — n-ar fi ajuns nici unul nici altul acolo unde sunt... Acum e rândul Pisicii.
— O aștept eu, zise Vulpișor.
N-avea să aștepte mult. Pisica luase urma prietenilor săi și venea să-i caute. Nu i-a fost de loc greu să o facă să creadă că Ursul dusese pe Vulpoi la locul osândei, și se întorsese cu Lupul să cerceteze cămara.
— I-am auzit învoindu-se să împartă pe din două ce-or găsi acolo. Înălțimii tale nu-i lasă nimic, așa ziceau...
— Așa ziceau? se înfurie Pisica.
Și pe cât era de puțintică la trup și de slabă de puteri, se năpusti asupra gropii amenințând: «Îi învăț eu să mă înșele!» A pățit și ea ca ceilalți. S-a prăbușit peste ei, și i-a găsit certându-se.
— Ce-ai căutat singur aici? îl mustră Lupul pe Urs. Ai voit să golești cămara fără mine?
— Dar tu ? Cu ce gând ai venit? Te cunosc doar...
— Eu am venit după tine, că te știu hrăpăreț. Cum să fi avut încredere să te las singur?
Nu mai era chip să se înțeleagă. Ajunseseră să se încaiere. Se tăvăleau în groapă și poate că s-ar fi răpus, dacă Pisica, prăvălindu-se peste ei, nu i-ar fi despărțit.
Își vărsară necazul pe ea.
— Pește ai vrut? strigă Ursul. Ține pește. Și o lovi cu laba lui grea, azvârlind-o într-un ungher al gropii.
— Vrei și miere? Uite miere! se repezi Lupul. O apucă de ceafă și o scutură strașnic.
— Nu mai dați! tipă Pisica. Lăsați-mă. Ascultați-mă. Trebuie să scăpăm de aici.
— Ușor de zis! făcu Ursul. Și o mai plesni o dată.
— Dar cum? voi să știe Lupul, repezind-o în celălalt colț al gropii.
— Știu eu cum, gemu Pisica. Ascultați-mă... nu mă mai burdușiți, lăsați-mă să vorbesc.
— Vulpoaico, Vulpișor... veniți de grabă. Nu vă temeți. Ursul nu vă mai poate face nimic.
Alergară numaidecât. Cu dinții lui subțiri și ascuțiți, Vulpișor tăie funia din jurul grumazului lui Vulpoi. Nici Vulpoaica n-a stat degeaba: a desfăcut nodul funiei petrecute pe după trunchiul copacului.
Vulpoiul era liber.
— Eu mă ascund în vizuină, le zise el. S-ar putea să vină Lupul și Pisica, să-l caute pe Urs. Să nu le spuneți că a fost aici. Iar dacă întreabă unde e cămara...
— Știu! făcu Vulpișor. Îi sticleau ochii întocmai ca Vulpoiului. Știu ce să spun. Dar întâi să acoperim iar groapa, să nu se cunoască.
Vulpoiul era mândru că Vulpișor se învățase de mic să judece ce este bine să facă și ce nu.
Groapa fu acoperită repede. Din adâncul ei se auzeau mormăitul furios al Ursului : morrr... morrr... Se cățăra cu ghearele, dar nu se putea ține de pereții gropii.
— Așteaptă, jupâne, îi strigă de sus Vulpișor, care rămăsese singur să acopere groapa. Așteaptă, că-și vin prietenii. Te scapă ei, dac-or putea...
Chiar atunci se ivi Lupul.
— A fost Ursul pe aci?
— N-a fost, Înălțimea ta.
Răspunsul îl mulțumi pe Lup. Știa că Ursul e hrăpăreț și se temuse că se va abate pe la cămara Vulpoiului, s-o golească. Dacă n-a fost aici, atunci are să aleagă el ce-i mai gustos, iar Ursul va trebui să se mulțumească cu ce va mai rămâne. Și nici n-avea să știe că i-o luase înainte.
— Unde e cămara? îl întrebă aspru pe Vulpișor.
— Care cămară, Înălțimea ta?
— Nu te face că nu știi! Cămara cu fagurii de miere, cu iepurii, cu șuncile, cu peștii și găinile.
— Vrei să mi le iei, Înălțimea ta? se văită Vulpișor, prefăcându-se îngrijorat.
— Vi le iau, să mă despăgubesc de tot ce am pătimit de pe urma Vulpoiului. Spune-mi unde e cămara, până nu mă supăr. Că dacă mă supăr, te sfârtec.
— Iat-o, Înălțimea ta, zise cu glas tremurător Vulpișor... sub grămada asta de crengi și frunze.
Întocmai ca și Ursul, Lupul se apucă să înlăture crengile, dar tot ca și el se prăbuși în gol, căzând peste Urs, care încerca iar să se cațăre pe pereți.
— Doi la mână! zise Vulpoiul, ieșind din vizuină. A mai rămas Pisica. Vine ea...
Vulpișor țopăia împrejurul gropii. Era bucuros de ispravă. Se dovedise isteț ca un vulpoi adevărat.
— N-ajunge să te bucuri, îl povățui Vulpoiul. Trebuie să te și gândești la cele întâmplate și să înveți din ele. Dacă Ursul ar fi știut că vorba vicleanului e ca undița pescarului; și Lupul dacă ar fi învățat că după ce faci un pas, trebuie să te gândești înainte de a-l face pe al doilea — n-ar fi ajuns nici unul nici altul acolo unde sunt... Acum e rândul Pisicii.
— O aștept eu, zise Vulpișor.
N-avea să aștepte mult. Pisica luase urma prietenilor săi și venea să-i caute. Nu i-a fost de loc greu să o facă să creadă că Ursul dusese pe Vulpoi la locul osândei, și se întorsese cu Lupul să cerceteze cămara.
— I-am auzit învoindu-se să împartă pe din două ce-or găsi acolo. Înălțimii tale nu-i lasă nimic, așa ziceau...
— Așa ziceau? se înfurie Pisica.
Și pe cât era de puțintică la trup și de slabă de puteri, se năpusti asupra gropii amenințând: «Îi învăț eu să mă înșele!» A pățit și ea ca ceilalți. S-a prăbușit peste ei, și i-a găsit certându-se.
— Ce-ai căutat singur aici? îl mustră Lupul pe Urs. Ai voit să golești cămara fără mine?
— Dar tu ? Cu ce gând ai venit? Te cunosc doar...
— Eu am venit după tine, că te știu hrăpăreț. Cum să fi avut încredere să te las singur?
Nu mai era chip să se înțeleagă. Ajunseseră să se încaiere. Se tăvăleau în groapă și poate că s-ar fi răpus, dacă Pisica, prăvălindu-se peste ei, nu i-ar fi despărțit.
Își vărsară necazul pe ea.
— Pește ai vrut? strigă Ursul. Ține pește. Și o lovi cu laba lui grea, azvârlind-o într-un ungher al gropii.
— Vrei și miere? Uite miere! se repezi Lupul. O apucă de ceafă și o scutură strașnic.
— Nu mai dați! tipă Pisica. Lăsați-mă. Ascultați-mă. Trebuie să scăpăm de aici.
— Ușor de zis! făcu Ursul. Și o mai plesni o dată.
— Dar cum? voi să știe Lupul, repezind-o în celălalt colț al gropii.
— Știu eu cum, gemu Pisica. Ascultați-mă... nu mă mai burdușiți, lăsați-mă să vorbesc.
Îi dădură o clipă de răgaz și o ascultară. Planul ei era așa: Ursul să se ridice în două labe la marginea gropii. Lupul să se cațere pe capul lui. Iar ea, făcându-și vânt de jos, să sară în capul Lupului și de acolo, mai făcându-și vânt o dată, să iasă din groapă.
— Iar noi să rămânem aci! zise Ursul supărat.
— Strașnic plan! râse cu amar Lupul. Tu să scapi și noi să pierim.
— Dacă scap eu, scăpați și voi, că dau fuga la Elefant și-l chem să vă scoată. Faceți cum vă spun, altfel ne putrezesc oasele aci.
— Jură că te ții de vorbă, zise Lupul.
Pisica se jură să nu mai mănânce niciodată șoareci, dacă nu-i scapă teferi. Și se ținu de cuvânt. Cum era să calce un jurământ atât de greu? Veni cu Elefantul, iar acesta își lăsă trompa în groapă și le strigă să se agațe pe rând de ea, să-i tragă afară. Ce era pentru Elefant un urs sau un lup? Nimica toată!
Dar nici acum cei doi prieteni nu se înțeleseră fără să se certe. Zorea care mai de care să iasă primul. Se loveau și se îmbrânceau în jurul trompei, care avea să-i scoată la lumină. În cele din urmă, Elefantul le hotărî rânduiala și nu mai avură încotro.
Tot Elefantul hotărî și ce aveau de făcut după ce-i aduse iar la căldura soarelui.
— Ascundeți-vă fiecare pe unde puteți. Eu am să fac tot așa. Are să vină Vulpoiul, să vadă cum o duceți în groapă. De data asta nu mai scapă de judecată.
Dar Vulpoiul nu se mai gândea la ei. Îi pusese bine și nu le ducea dorul. Se odihnea în vizuină. Vulpoaica plecase după găini, luându-l cu ea pe Vulpișor. Crescuse mare și făcuse lucru bun. I se cuvenea o răsplată.
Știindu-l plecat la o încercare grea, Vulpoiul se gândea cu duioșie la el. Ce mai vulpoi are să fie! Tot gândindu-se, îl apucă somnul. Dormi adânc și se trezi simțindu-și burta goală. Gustă în grabă ce găsi prin vizuină și se hotărî să se ducă totuși la vrăjmașii lui. Se răfuise cu ei. Îi învățase minte. Nu mai era supărat. Să jure că-i vor da pace și are să le dea drumul.
Se aplecă spre groapă să le spună ce hotărâse. Dar nu mai apucă să vorbească. Se pomeni încolțit din toate părțile. Îl priveau cu ochi amenințători, așteptând să vadă ce va zice și ce va face. Vulpoiul își măsură o clipă puterile și înțelese că n-avea rost să se încaiere. Cum să-și încerce puterile cu atâția? Elefantul, cu o singură plesnitură de trompă, îl putea zdrobi. Ursul l-ar doborî, dacă l-ar strânge la pieptul lui. Lupului i-ar fi ușor să-l sfâșie cu colții. Chiar și Pisica i-ar scoate ochii cu ghearele. Nu se putea lupta cu patru. Tot cu istețimea trebuia să se dovedească mai tare ca ei.
— Mă predau, făcu Vulpoiul, și, în semn de supunere, se lungi cu botul lipit de pământ.
— În turn cu el! porunci Elefantul. Are să stea acolo până-l vom înfățișa Lăcomiei sale pentru o nouă judecată.
— Din turn nu mai scapi! se grozăvi Pisica.
Îi puseră iar funia de gât și-l duseră la locul hotărât.
Turnul era cioplit în vârful unui plop, căruia nimeni nu-i știa vârsta. Umbla vorba că el ar fi bunicul pădurii. Nici chiar stejarul de o sută de ani nu se ițise din pământ, când plopul începuse să se înalțe spre lumina soarelui. În vârful lui era o celulă îngustă cu gratii ca o cușcă. Ușa era întărită cu un drug pus de-a curmezișul. Cel închis acolo se hrănea numai cu frunze și cu mugurii pe care plopul însuși i le strecura printre gratii. Datoria plopului era să-l străjuiască si să-l hrănească pe osândit.
Acolo îl lăsară pe Vulpoi. și, ca să se asigure că nu va scăpa, îi puseră o funie de gât, legând-o de gratii.
— Așa! râse Pisica voinicindu-se, ca și când ea ar fi făcut isprava.
Plecară apoi cu toții la palat, să vestească pe Leu despre cele întâmplate. Ursul, Lupul și Pisica erau siguri că de data asta Vulpoiul nu va mai scăpa cu viață și le părea bine. Asta o știa și Elefantul, dar lui îi părea rău. Îi plăcea istețimea Vulpoiului și-i prețuia mintea, care, întocmai ca și a lui, era cu mult mai cuprinzătoare decât a Ursului, a Lupului și a Pisicii. Ar fi vrut să-l ajute pe Vulpoi, dar n-avea cum. Era sfetnic regesc și nu se putea milostivi de cei care calcă poruncile Leului.
— Iar noi să rămânem aci! zise Ursul supărat.
— Strașnic plan! râse cu amar Lupul. Tu să scapi și noi să pierim.
— Dacă scap eu, scăpați și voi, că dau fuga la Elefant și-l chem să vă scoată. Faceți cum vă spun, altfel ne putrezesc oasele aci.
— Jură că te ții de vorbă, zise Lupul.
Pisica se jură să nu mai mănânce niciodată șoareci, dacă nu-i scapă teferi. Și se ținu de cuvânt. Cum era să calce un jurământ atât de greu? Veni cu Elefantul, iar acesta își lăsă trompa în groapă și le strigă să se agațe pe rând de ea, să-i tragă afară. Ce era pentru Elefant un urs sau un lup? Nimica toată!
Dar nici acum cei doi prieteni nu se înțeleseră fără să se certe. Zorea care mai de care să iasă primul. Se loveau și se îmbrânceau în jurul trompei, care avea să-i scoată la lumină. În cele din urmă, Elefantul le hotărî rânduiala și nu mai avură încotro.
Tot Elefantul hotărî și ce aveau de făcut după ce-i aduse iar la căldura soarelui.
— Ascundeți-vă fiecare pe unde puteți. Eu am să fac tot așa. Are să vină Vulpoiul, să vadă cum o duceți în groapă. De data asta nu mai scapă de judecată.
Dar Vulpoiul nu se mai gândea la ei. Îi pusese bine și nu le ducea dorul. Se odihnea în vizuină. Vulpoaica plecase după găini, luându-l cu ea pe Vulpișor. Crescuse mare și făcuse lucru bun. I se cuvenea o răsplată.
Știindu-l plecat la o încercare grea, Vulpoiul se gândea cu duioșie la el. Ce mai vulpoi are să fie! Tot gândindu-se, îl apucă somnul. Dormi adânc și se trezi simțindu-și burta goală. Gustă în grabă ce găsi prin vizuină și se hotărî să se ducă totuși la vrăjmașii lui. Se răfuise cu ei. Îi învățase minte. Nu mai era supărat. Să jure că-i vor da pace și are să le dea drumul.
Se aplecă spre groapă să le spună ce hotărâse. Dar nu mai apucă să vorbească. Se pomeni încolțit din toate părțile. Îl priveau cu ochi amenințători, așteptând să vadă ce va zice și ce va face. Vulpoiul își măsură o clipă puterile și înțelese că n-avea rost să se încaiere. Cum să-și încerce puterile cu atâția? Elefantul, cu o singură plesnitură de trompă, îl putea zdrobi. Ursul l-ar doborî, dacă l-ar strânge la pieptul lui. Lupului i-ar fi ușor să-l sfâșie cu colții. Chiar și Pisica i-ar scoate ochii cu ghearele. Nu se putea lupta cu patru. Tot cu istețimea trebuia să se dovedească mai tare ca ei.
— Mă predau, făcu Vulpoiul, și, în semn de supunere, se lungi cu botul lipit de pământ.
— În turn cu el! porunci Elefantul. Are să stea acolo până-l vom înfățișa Lăcomiei sale pentru o nouă judecată.
— Din turn nu mai scapi! se grozăvi Pisica.
Îi puseră iar funia de gât și-l duseră la locul hotărât.
Turnul era cioplit în vârful unui plop, căruia nimeni nu-i știa vârsta. Umbla vorba că el ar fi bunicul pădurii. Nici chiar stejarul de o sută de ani nu se ițise din pământ, când plopul începuse să se înalțe spre lumina soarelui. În vârful lui era o celulă îngustă cu gratii ca o cușcă. Ușa era întărită cu un drug pus de-a curmezișul. Cel închis acolo se hrănea numai cu frunze și cu mugurii pe care plopul însuși i le strecura printre gratii. Datoria plopului era să-l străjuiască si să-l hrănească pe osândit.
Acolo îl lăsară pe Vulpoi. și, ca să se asigure că nu va scăpa, îi puseră o funie de gât, legând-o de gratii.
— Așa! râse Pisica voinicindu-se, ca și când ea ar fi făcut isprava.
Plecară apoi cu toții la palat, să vestească pe Leu despre cele întâmplate. Ursul, Lupul și Pisica erau siguri că de data asta Vulpoiul nu va mai scăpa cu viață și le părea bine. Asta o știa și Elefantul, dar lui îi părea rău. Îi plăcea istețimea Vulpoiului și-i prețuia mintea, care, întocmai ca și a lui, era cu mult mai cuprinzătoare decât a Ursului, a Lupului și a Pisicii. Ar fi vrut să-l ajute pe Vulpoi, dar n-avea cum. Era sfetnic regesc și nu se putea milostivi de cei care calcă poruncile Leului.
Citește toate poveștile din volumul Vulpișor de Sergiu Milorian
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
