Vulpișor: Darul lui Vulpișor - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Darul lui Vulpișor", a treizeci și doua poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian din care aflăm că Lupul, Ursul și Pisica continuă să caute ceartă cu Vulpoiul. Vulpișor se joacă singur și cântă, iar când Ursul îl întâlnește și îi cere să meargă să-i arate blana Lupului pe care i-a luat-o ca pedeapsă, Vulpișor se teme că Ursul are gânduri răutăcioase și își dă seama că are nevoie de o strategie pentru a scăpa. În cele din urmă, Vulpișor îi spune Ursului că nu are cu ce să plătească pentru blană, dar că îi poate oferi un alt dar de prietenie și îl înțeapă cu acul de cojoc.
Citește povestea "Darul lui Vulpișor" (Vulpișor)
Nici n-ar fi putut ajunge prea departe, căci Lupul, Ursul și Pisica iar porniseră să-i caute ceartă Vulpoiului! Nu le trecuse supărarea. Îi rodea ciuda. Setea de răzbunare li se înfipsese ca un cui în inimă, și nu le da pace. Tresăriră auzind glasul lui Vulpișor, care se juca, luptându-se cu un dușman închipuit. Luase din vizuină un lanț si-l fixase cu un piron într-un copac. La capătul lanțului era un inel mare. Aici avea să-l priponească pe vrăjmașul scornit de mintea lui înfierbântată de joc. Până atunci cânta, ca să-și tină singur de urât:
«Vulpișor e singurel.
Dar să te ferești de el:
Că e mic, dar e voinic,
Nu se teme de nimic.»
— Vulpișor e prin apropiere, zise Pisica, și e singur. De l-am prinde, bine ar fi. Dar nu știu cum. Nu-mi mai trece nimic prin cap.
— Nici mie, zise Lupul.
— Dar îmi trece mie! se lăudă Ursul. Mă răfuiesc eu cu el!
Porni cu pași înăbușiți și apăru pe neașteptate înaintea lui Vulpișor.
— Ia te uită! Ce faci cu aci, singur-singurel?
— Mă joc, îi răspunse Vulpișor. Îi era frică, dar nu arăta. Nu voia să se facă de râsul vrăjmașului.
— Așa... asa... mormăi Ursul și se sili să pară blând și prietenos... Eh, mă bucur că te întâlnesc... Să nu-ți fie frică de mine. Eu îți vreau binele.
— Şi eu mă bucur, îi răspunse neșovăielnic Vulpișor. Că și eu tot numai bine îți doresc.
— Cât despre ceea ce a fost între noi, eu zic să uităm. Vreau să mă împac și cu Vulpoiul. Așa să-i spui... cu el și cu voi toți... Am să încep cu tine. Și, ca să-ți arăt că-mi ești drag, am să-ți dăruiesc ceva... că prietenia se ține cu daruri.
— Dar dumneata mai ai și alți prieteni. Pisica... Lupul...
— Pisica e mincinoasă. Să nu mai aud de ea. Nici cu Lupul nu mai sunt prieten... Nu e cumsecade ca Vulpoiul.
-- E cumsecade ca domnia ta, răspunse Vulpișor printre dinți. Apoi tare: Dar ce ți-a făcut?
-- M-a înșelat la o împărțeală. Dar l-am pedepsit. Cu o lovitură l-am răpus și i-am luat blana. Am să ți-o dăruiesc, ca să vezi că-ți sunt prieten.
— I-ai luat blana? Şi unde e? întrebă Vulpișor bănuitor.
— Am pus-o la uscat în bătaia soarelui. Mergem să ți-o arăt. Dacă-ți place, a ta să fie. Vino cu mine.
— Viu! răspunse indată Vulpișor, dar nici nu se gândea să plece. Înțelesese că Ursul îi pusese gând rău. N-are să se lase prins. Dar cum să facă? Vulpoiul îi spusese o dată că atunci când te gândești bine nu e în zadar. În ochi i se aprinseră luminițele. Găsise. Avea ac de cojocul Ursului. Făcu un pas, ca și când ar fi fost gata de drum, dar se opri.
— Ce-mi ceri pe blana Lupului? Că eu n-am cu ce plăti.
— Nimic. Ţi-o dăruiesc. Să fie de la mine... ca dar de împăcare.
— Dacă-i așa, primesc. Dar mai întâi să-ți dăruiesc și eu ceva. Am învățat de la domnia ta că prietenia se ține cu daruri.
Vulpișor se aplecă și ridică de jos inelul. Lanțul nu se vedea. Apucase să scurme pământul cu labele și-l acoperise cu pământ.
— Îți dăruiesc podoaba asta, zise arătându-i inelul. S-o porți la gât... îți place?
Ursul nici nu se uită la inel. Era nerăbdător să-l ducă pe Vulpișor acolo unde-l asteptau Pisica și Lupul, ca să le arate cât de isteț fusese și cum îl prinsese fară silnicie, ci numai cu puterea minții.
-- Îmi place... îmi place... zise grăbit. Dă-mi-l și să mergem.
-- Întâi să ți-l încerc, să văd dacă nu e prea mic sau prea mare pentru grumazul domniei tale.
Îi puse inelul în jurul gâtului, potrivi bine încuietoarea și se dădu doi pași înapoi.
-- Frumos îți stă! Să-l porți sănătos... Acum hai la blană. Sunt nerăbdător să duc Vulpoiului darul de împăcare al domniei tale.
«Vulpișor e singurel.
Dar să te ferești de el:
Că e mic, dar e voinic,
Nu se teme de nimic.»
— Vulpișor e prin apropiere, zise Pisica, și e singur. De l-am prinde, bine ar fi. Dar nu știu cum. Nu-mi mai trece nimic prin cap.
— Nici mie, zise Lupul.
— Dar îmi trece mie! se lăudă Ursul. Mă răfuiesc eu cu el!
Porni cu pași înăbușiți și apăru pe neașteptate înaintea lui Vulpișor.
— Ia te uită! Ce faci cu aci, singur-singurel?
— Mă joc, îi răspunse Vulpișor. Îi era frică, dar nu arăta. Nu voia să se facă de râsul vrăjmașului.
— Așa... asa... mormăi Ursul și se sili să pară blând și prietenos... Eh, mă bucur că te întâlnesc... Să nu-ți fie frică de mine. Eu îți vreau binele.
— Şi eu mă bucur, îi răspunse neșovăielnic Vulpișor. Că și eu tot numai bine îți doresc.
— Cât despre ceea ce a fost între noi, eu zic să uităm. Vreau să mă împac și cu Vulpoiul. Așa să-i spui... cu el și cu voi toți... Am să încep cu tine. Și, ca să-ți arăt că-mi ești drag, am să-ți dăruiesc ceva... că prietenia se ține cu daruri.
— Dar dumneata mai ai și alți prieteni. Pisica... Lupul...
— Pisica e mincinoasă. Să nu mai aud de ea. Nici cu Lupul nu mai sunt prieten... Nu e cumsecade ca Vulpoiul.
-- E cumsecade ca domnia ta, răspunse Vulpișor printre dinți. Apoi tare: Dar ce ți-a făcut?
-- M-a înșelat la o împărțeală. Dar l-am pedepsit. Cu o lovitură l-am răpus și i-am luat blana. Am să ți-o dăruiesc, ca să vezi că-ți sunt prieten.
— I-ai luat blana? Şi unde e? întrebă Vulpișor bănuitor.
— Am pus-o la uscat în bătaia soarelui. Mergem să ți-o arăt. Dacă-ți place, a ta să fie. Vino cu mine.
— Viu! răspunse indată Vulpișor, dar nici nu se gândea să plece. Înțelesese că Ursul îi pusese gând rău. N-are să se lase prins. Dar cum să facă? Vulpoiul îi spusese o dată că atunci când te gândești bine nu e în zadar. În ochi i se aprinseră luminițele. Găsise. Avea ac de cojocul Ursului. Făcu un pas, ca și când ar fi fost gata de drum, dar se opri.
— Ce-mi ceri pe blana Lupului? Că eu n-am cu ce plăti.
— Nimic. Ţi-o dăruiesc. Să fie de la mine... ca dar de împăcare.
— Dacă-i așa, primesc. Dar mai întâi să-ți dăruiesc și eu ceva. Am învățat de la domnia ta că prietenia se ține cu daruri.
Vulpișor se aplecă și ridică de jos inelul. Lanțul nu se vedea. Apucase să scurme pământul cu labele și-l acoperise cu pământ.
— Îți dăruiesc podoaba asta, zise arătându-i inelul. S-o porți la gât... îți place?
Ursul nici nu se uită la inel. Era nerăbdător să-l ducă pe Vulpișor acolo unde-l asteptau Pisica și Lupul, ca să le arate cât de isteț fusese și cum îl prinsese fară silnicie, ci numai cu puterea minții.
-- Îmi place... îmi place... zise grăbit. Dă-mi-l și să mergem.
-- Întâi să ți-l încerc, să văd dacă nu e prea mic sau prea mare pentru grumazul domniei tale.
Îi puse inelul în jurul gâtului, potrivi bine încuietoarea și se dădu doi pași înapoi.
-- Frumos îți stă! Să-l porți sănătos... Acum hai la blană. Sunt nerăbdător să duc Vulpoiului darul de împăcare al domniei tale.
Când voi s-o pornească, Ursul înțelese că la gât purta zgardă și că era priponit de copac. Se smuci, se mai smuci o dată. Nu era chip să se urnească.
Vulpișor se prefăcu nerăbdător:
— Ce faci, Înălțimea ta? Nu mă duci la blana Lupului? Sau te-ai răzgândit?
— Te-aș duce, dar nu mă pot mișca. Ce fel de podoabă mi-ai dăruit?
— Nu se vede? îl batjocori Vulpișor fără să se mai prefacă. Podoabă pentru mincinoși și înșelători. Poart-o sănătos și să-ti fie de bine!
Ursul se zbătea și se răsucea în jurul copacului, încercând să smulgă lanțul. Dar cu cât se răsucea, lanțul se încolăcea și se scurta.
— Dezleagă-mă, se rugă el.
— Te-aș dezlega, glumi Vulpișor, dar nu mă pricep. Eu știu să leg. La dezlegat se pricepe Vulpoiul.
Porni cântând:
«Și pe Urs l-am pedepsit,
I-am dat ce s-a cuvenit;
L-am priponit de-un juvăț,
De minciună să-l dezvăț.»
Ursul se smucea, mormăia, tropăia. Își chema prietenii, să-i ajute... Au venit, dar n-au făcut nicio ispravă. Pisica a început să smucească pironul, ca să-l desprindă de copac, dar s-a încurcat și lanțul a cuprins-o și pe ea. La fel a pățit și Lupul.
Toți trei erau legați fedeleș. Se țineau îmbrățișați, ca și cum n-ar fi voit să se despartă niciodată.
— Ce ne facem? se văită Pisica.
— Aci rămânem.
— Ne putrezesc oasele în lanț.
— Ba nu, că vă dau eu drumul, se auzi glasul Vulpoiului.
Îl adusese Vulpișor. Şi se apucă numaidecât să răsucească lanțul, cu grijă și cu socoteală, ca să nu se încurce și el în strânsoarea lui.
— Ce vrei să ne faci? se sperie Pisica. Ne duci la judecata Leului?
— Așa ați merita, dar vă iert. Nu vă duc la nicio judecată. Bate iarna la ușă. Ursul are să doarmă în bârlogul lui, visând faguri de miere până la primăvară. Lupul își va găsi greu hrana, va trebui să alerge până hăt departe, dincolo de marginea pădurii. Mai mult va răbda decât va mânca. Nici Pisicii n-are să-i fie ușor, că ei nu-i place frigul iernii. Vă las să vă vedeți de drum, ca să vă pregătiți de iernat. Ne vedem la primăvară. Dar făgăduiți-mi că ne veți da pace.
— Făgăduim, răspunseră toți într-un glas.
— Jurați să vă țineți de vorbă?
— Jurăm.
Vulpoiul nu credea în jurămintele lor, dar își făcea socoteala că până la primăvară avea și el timp destul să născocească alte năzdrăvănii, dacă se va simți nevoie de ele.
— Nu meritau iertare! se oțări Vulpoaica. Ar fi trebuit să-i ținem legați toată iarna și să le punem paznic...
— Paznic le-am pus, zise Vulpoiul. Frica e un paznic bun.
Vulpișor, văzându-i plecând, pricăjiți și cu coada între picioare, se porni pe cântat:
«Cu Ursul, Lupul și Pisica
S-a întâmplat ca-ntotdeauna:
Cel care umblă cu minciuna
Cu-atât se alege: doar cu frica.»
Vulpișor se prefăcu nerăbdător:
— Ce faci, Înălțimea ta? Nu mă duci la blana Lupului? Sau te-ai răzgândit?
— Te-aș duce, dar nu mă pot mișca. Ce fel de podoabă mi-ai dăruit?
— Nu se vede? îl batjocori Vulpișor fără să se mai prefacă. Podoabă pentru mincinoși și înșelători. Poart-o sănătos și să-ti fie de bine!
Ursul se zbătea și se răsucea în jurul copacului, încercând să smulgă lanțul. Dar cu cât se răsucea, lanțul se încolăcea și se scurta.
— Dezleagă-mă, se rugă el.
— Te-aș dezlega, glumi Vulpișor, dar nu mă pricep. Eu știu să leg. La dezlegat se pricepe Vulpoiul.
Porni cântând:
«Și pe Urs l-am pedepsit,
I-am dat ce s-a cuvenit;
L-am priponit de-un juvăț,
De minciună să-l dezvăț.»
Ursul se smucea, mormăia, tropăia. Își chema prietenii, să-i ajute... Au venit, dar n-au făcut nicio ispravă. Pisica a început să smucească pironul, ca să-l desprindă de copac, dar s-a încurcat și lanțul a cuprins-o și pe ea. La fel a pățit și Lupul.
Toți trei erau legați fedeleș. Se țineau îmbrățișați, ca și cum n-ar fi voit să se despartă niciodată.
— Ce ne facem? se văită Pisica.
— Aci rămânem.
— Ne putrezesc oasele în lanț.
— Ba nu, că vă dau eu drumul, se auzi glasul Vulpoiului.
Îl adusese Vulpișor. Şi se apucă numaidecât să răsucească lanțul, cu grijă și cu socoteală, ca să nu se încurce și el în strânsoarea lui.
— Ce vrei să ne faci? se sperie Pisica. Ne duci la judecata Leului?
— Așa ați merita, dar vă iert. Nu vă duc la nicio judecată. Bate iarna la ușă. Ursul are să doarmă în bârlogul lui, visând faguri de miere până la primăvară. Lupul își va găsi greu hrana, va trebui să alerge până hăt departe, dincolo de marginea pădurii. Mai mult va răbda decât va mânca. Nici Pisicii n-are să-i fie ușor, că ei nu-i place frigul iernii. Vă las să vă vedeți de drum, ca să vă pregătiți de iernat. Ne vedem la primăvară. Dar făgăduiți-mi că ne veți da pace.
— Făgăduim, răspunseră toți într-un glas.
— Jurați să vă țineți de vorbă?
— Jurăm.
Vulpoiul nu credea în jurămintele lor, dar își făcea socoteala că până la primăvară avea și el timp destul să născocească alte năzdrăvănii, dacă se va simți nevoie de ele.
— Nu meritau iertare! se oțări Vulpoaica. Ar fi trebuit să-i ținem legați toată iarna și să le punem paznic...
— Paznic le-am pus, zise Vulpoiul. Frica e un paznic bun.
Vulpișor, văzându-i plecând, pricăjiți și cu coada între picioare, se porni pe cântat:
«Cu Ursul, Lupul și Pisica
S-a întâmplat ca-ntotdeauna:
Cel care umblă cu minciuna
Cu-atât se alege: doar cu frica.»