Vulpișor - Întâi să stăm de vorbă - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Întâi să stăm de vorbă", introducerea în volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian în care este vorba despre un poet pribeag, un trubadur care a început să spună oamenilor povești, iar una dintre ele se întâmpla înainte ca toate animalele să apară pe pământ. El povestește cum un moș și o babă trăiau în sărăcie la marginea unei mări, iar femeia îl cicălea mereu pe bărbat, spunându-i să facă ceva pentru a ieși din sărăcie. Omul a spus că ar face ceva dar nu are cu ce, însă, într-o zi la ușa lor a venit un unchiaș care le-a spus că le va dărui ceva care îi va ajuta. El le-a dat o nuia de alun și le-a spus să lovească cu ea ușor în apele mării, și din mare va ieși ceva care să-i ajute.
Citește povestea "Întâi să stăm de vorbă" (Vulpișor)

Umblând prin lume sute de ani, Romanul Vulpii a ajuns și la povestitorul de azi, care vă spune cu vorbele lui câte ceva din ce a aflat, mai scornind și el alte isprăvi ale Vulpoiului și ale lui Vulpișor.
Întâi să stăm de vorbă
Zic unii că vulpea ar fi ieșit din apa mării. Vorba asta a scornit-o un poet pribeag, un trubadur, care bătea drumurile, cântând balade sau povestind întâmplări când hazlii, când triste. Un asemenea trubadur a voit să arate oamenilor că stăpânii lumii, care pe vremea aceea nu dădeau nimănui socoteală de faptele lor, oricât de puternici erau, puteau fi învinși cu mintea. Trubadurul știa că puterea se topește in fața înțelepciunii ca ceara la flacără. Dar cum să facă să afle toată lumea ceea ce știa el?
Prilejul i s-a ivit într-un amurg de primăvară. Poposise într-un sat și se așezase, să se odihnească pe treptele bisericii. Oamenii îl înconjurară bucuroși să audă poveștile și să-l asculte cântându-și balada:
«Sunt Trubadurul călător.
Neobosit povestitor,
Tot ce aud, tot ce zăresc.
Cui mă ascultă povestesc.»
— Ce vești ne-ai mai adus de prin lume, înțeleptule?
— Multe. Multe și de toate. Am să vi le spun pe rând, dacă vreți să mă ascultați.
Că doar n-am umblat degeaba. Nici ochii nu i-am ținut închiși. nici urechile nu mi-au fost astupate. Știu despre soare și despre lună, despre munte și despre ape. Am văzut și am auzit nenumărate lucruri.
— Știi și cum s-a făcut de s-a umplut pământul cu tot felul de animale: unele folositoare, altele stricătoare?
— Sigur că știu. Și dacă vreți vă spun și vouă.
— Chiar acum?
— Chiar acum.
Își drese glasul, puse lângă el chitara de care nu se despărțea niciodată, că era singura lui avere, și începu să povestească:
De mult de tot, pe când nu se iviseră pe pământ nici orătăniile, nici animalele, nici târâtoarele, trăia la marginea mării un om sărac cu nevasta lui. Stăteau în coliba lor pustie și nu știau în ce fel ar putea și ei să facă să li se mai îmbunătățească viața. Femeia mai ales era mereu încruntată și-l certa pe om, învinovățindu-l că nu-i în stare de nimic. Omul răbda cicala și se apăra cum putea.
— Aș face, zicea el. Dar n-am de nici unele. Aș scurma pământul, că poate aș găsi ceva folositor. Dar cu ce, dacă n-am unelte? Să avem răbdare, femeie... Trebuie să aflu eu până la urmă o cale... Toată ziua și toată noaptea numai la asta mă gândesc. Ai să vezi că odată și odată găsesc eu ceva.
Și iată că într-o bună zi, cum stăteau ei de vorbă ca de obicei, le răsare în față un moșneag blajin la chip și la vorbă. Trebuie să fi avut și o barbă mare, ca toți moșnegii din poveste.
— Văd că sunteți tare necăjiți, le-a spus el. Și am venit de departe, anume ca să vă ajut.
Omul ar fi voit să-i mulțumească moșneagului de osteneală și gând bun, dar n-apucă să spună o vorbă că femeia sări ea întâi cu gura.
— Grăbește-te, dacă vrei să ne ajuți. Ce ne dai? Ce ne-ai adus?
— Stai, femeie, încercă omul s-o liniștească. N-ai auzit că vine de departe? Să-i dăm răgaz să se odihnească. Și să-i găsim ceva de-ale gurii. O fi flămând.
— Întâi să ne dea ce ne-a adus, se încăpățână femeia. Pe urmă n-are decât să se odihnească și, dacă-oi avea, i-oi da să și mănânce. De nu, să rabde și el cum răbdăm și noi.
Un licăr de zâmbet se ivi în ochii blajini ai moșneagului. Nu-l supărase vorba aspră a femeii. Înțelesese cu cine avea de-a face. Şi de aceea, ca și cum n-ar fi auzit vorbele ei, se întoarse către bărbat:
— Îți dăruiesc nuiaua asta de alun, i-a spus el. Păstreaz-o. Are să-ți prindă bine.
— Mulțumesc, i-a răspuns omul cuviincios, cum îi era felul. Dar femeia a sărit cu gura.
— Ai venit să-ți râzi de noi? Ce să facem cu o nuia de alun? Altele ne trebuiesc nouă, nu o amărâtă de nuia de alun. Iar tu — îi vorbi ea bărbatului — îi mai și mulțumești, în loc să-l iei la goană.
Întâi să stăm de vorbă
Zic unii că vulpea ar fi ieșit din apa mării. Vorba asta a scornit-o un poet pribeag, un trubadur, care bătea drumurile, cântând balade sau povestind întâmplări când hazlii, când triste. Un asemenea trubadur a voit să arate oamenilor că stăpânii lumii, care pe vremea aceea nu dădeau nimănui socoteală de faptele lor, oricât de puternici erau, puteau fi învinși cu mintea. Trubadurul știa că puterea se topește in fața înțelepciunii ca ceara la flacără. Dar cum să facă să afle toată lumea ceea ce știa el?
Prilejul i s-a ivit într-un amurg de primăvară. Poposise într-un sat și se așezase, să se odihnească pe treptele bisericii. Oamenii îl înconjurară bucuroși să audă poveștile și să-l asculte cântându-și balada:
«Sunt Trubadurul călător.
Neobosit povestitor,
Tot ce aud, tot ce zăresc.
Cui mă ascultă povestesc.»
— Ce vești ne-ai mai adus de prin lume, înțeleptule?
— Multe. Multe și de toate. Am să vi le spun pe rând, dacă vreți să mă ascultați.
Că doar n-am umblat degeaba. Nici ochii nu i-am ținut închiși. nici urechile nu mi-au fost astupate. Știu despre soare și despre lună, despre munte și despre ape. Am văzut și am auzit nenumărate lucruri.
— Știi și cum s-a făcut de s-a umplut pământul cu tot felul de animale: unele folositoare, altele stricătoare?
— Sigur că știu. Și dacă vreți vă spun și vouă.
— Chiar acum?
— Chiar acum.
Își drese glasul, puse lângă el chitara de care nu se despărțea niciodată, că era singura lui avere, și începu să povestească:
De mult de tot, pe când nu se iviseră pe pământ nici orătăniile, nici animalele, nici târâtoarele, trăia la marginea mării un om sărac cu nevasta lui. Stăteau în coliba lor pustie și nu știau în ce fel ar putea și ei să facă să li se mai îmbunătățească viața. Femeia mai ales era mereu încruntată și-l certa pe om, învinovățindu-l că nu-i în stare de nimic. Omul răbda cicala și se apăra cum putea.
— Aș face, zicea el. Dar n-am de nici unele. Aș scurma pământul, că poate aș găsi ceva folositor. Dar cu ce, dacă n-am unelte? Să avem răbdare, femeie... Trebuie să aflu eu până la urmă o cale... Toată ziua și toată noaptea numai la asta mă gândesc. Ai să vezi că odată și odată găsesc eu ceva.
Și iată că într-o bună zi, cum stăteau ei de vorbă ca de obicei, le răsare în față un moșneag blajin la chip și la vorbă. Trebuie să fi avut și o barbă mare, ca toți moșnegii din poveste.
— Văd că sunteți tare necăjiți, le-a spus el. Și am venit de departe, anume ca să vă ajut.
Omul ar fi voit să-i mulțumească moșneagului de osteneală și gând bun, dar n-apucă să spună o vorbă că femeia sări ea întâi cu gura.
— Grăbește-te, dacă vrei să ne ajuți. Ce ne dai? Ce ne-ai adus?
— Stai, femeie, încercă omul s-o liniștească. N-ai auzit că vine de departe? Să-i dăm răgaz să se odihnească. Și să-i găsim ceva de-ale gurii. O fi flămând.
— Întâi să ne dea ce ne-a adus, se încăpățână femeia. Pe urmă n-are decât să se odihnească și, dacă-oi avea, i-oi da să și mănânce. De nu, să rabde și el cum răbdăm și noi.
Un licăr de zâmbet se ivi în ochii blajini ai moșneagului. Nu-l supărase vorba aspră a femeii. Înțelesese cu cine avea de-a face. Şi de aceea, ca și cum n-ar fi auzit vorbele ei, se întoarse către bărbat:
— Îți dăruiesc nuiaua asta de alun, i-a spus el. Păstreaz-o. Are să-ți prindă bine.
— Mulțumesc, i-a răspuns omul cuviincios, cum îi era felul. Dar femeia a sărit cu gura.
— Ai venit să-ți râzi de noi? Ce să facem cu o nuia de alun? Altele ne trebuiesc nouă, nu o amărâtă de nuia de alun. Iar tu — îi vorbi ea bărbatului — îi mai și mulțumești, în loc să-l iei la goană.
— Pentru orice dar se cuvine să mulțumești, femeie, îi răspunse bărbatul. Ne-a dat și el ce-a avut!
— V-am dat ceva care o să vă folosească, o lămuri moșneagul. Se întoarse apoi către bărbat. Nuiaua asta are putere mare. Lovește apa mării cu ea și vei avea tot ce-ți lipsește.
Până să-i răspundă omul ceva, moșneagul nu s-a mai văzut. Așa sunt moșnegii din poveste.
Apar de nu-știi-unde și dispar când nu te aștepți. Iar omul nici nu se trezi din nedumerirea care-l cuprinsese, că femeia strigă la el:
— Ce mai stai? Ce aștepți? De ce-ți pierzi vremea în zadar? Lovește spuma mării cu nuiaua de alun. Dacă e bună la ceva, să ne dea de-ale gurii, că abia mă mai pot ține pe picioare.
Ca să-i intre femeii în voie, bărbatul a atins marea cu crenguța de alun. Și numaidecât s-a desprins din valuri o oaie și s-a repezit să pască iarba, care tocmai atunci începuse să crească din pământ, anume ca să aibă ea cu ce să se hrănească.
Nu mai văzuseră până atunci o oaie. Femeia, cum o zări, se supără.
— N-are să ne fie de niciun folos. De unde să fi știut ea că din lâna oii vor face haine călduroase, iar cu laptele se vor putea hrăni? Dă-mi nuiaua, mai zise, cu ochii mari de lăcomie și cu mâinile tremurânde de neastâmpăr. Dă-mi-o, să-i trag mării câteva.
Zadarnic s-a împotrivit omul. Femeia i-a smuls creanga de alun și s-a apucat să bată marea, lovind-o din toate puterile.
A ieșit atunci din spumă un lup. Și numaidecât s-a repezit să prindă oaia, s-o mănânce. Femeia s-a ascuns cât a putut mai bine, aruncând nuiaua. Dar omul nu și-a pierdut firea. A luat-o și, cum tocmai se prelingea la picioarele lui un val înspumat, l-a atins ușor cu o mângâiere:
Înduioșat de firea blândă a omului, valul s-a amestecat în unda frământată a mării și numaidecât s-a ridicat din adâncul ei un animal vânjos, cu părul învolburat și cu privirea cinstită, care s-a repezit la lup, l-a pus pe fugă și a scăpat oaia.
Femeia privea îngrozită la cele ce se petreceau. Credea că mai ieșise un lup din mare
și se bătea cu celălalt, ca să rămână stăpân pe oaie și s-o mănânce singur. Dar, după ce l-a fugărit pe lup, scăpând oaia de colții lui, animalul s-a culcat la picioarele omului, ridicând spre el o privire caldă:
— Să nu te temi de mine. Nici femeia ta să nu se teamă. Eu vă sunt prieten. Niciodată n-am să vă fac vreun rău. Dimpotrivă, vă voi păzi avutul și vă voi da de știre ori de câte ori se va apropia cineva cu gânduri rele. Si să mai știți că nu sunt lup, ci câine.
Femeia se liniști, dar mulțumită tot nu era. Ceru iar creanga de alun, lovi cu ea apa mării și iată că pământul se umplu de viespi, de lăcuste. de șoareci. Nu mai văzuseră până atunci asemenea făpturi. Dar omul bănui că toate nu puteau fi prietenoase și folositoare, ci mai curând dușmănoase și stricătoare. Căci femeia nu atinsese apa mării ușor, cum făcea el, ci o lovea cu furie, bătând-o cu nuiaua și deci supărând-o și făcând-o să le trimeată ce se găsea mai rău în adâncul ei.
Îi smulse iar nuiaua, hotărât să nu i-o mai lase niciodată pe mână. Și apropiindu-se de apa mării, o atinse blajin, ca să-i liniștească supărarea pe care i-o pricinuise purtarea nesocotită a femeii. Iar marea, împăcată, a trimis vaca și găina, iepurele și calul, rața, curcanul, capra și multe alte animale și orătănii care aveau să se dovedească folositoare. Dar femeia tot nu se liniștise. De ce să nu fie ea stăpână pe nuiaua de alun, ca să silească marea să-și deșerte toate avuțiile?
— Ne ajunge cât ne-a dat, încercă iar omul s-o liniștească. Să ne mulțumim cu atât. Si, ca să fie sigur că femeia lui n-are să se lăcomească, nu se mai despărțea de nuia. Ziua n-o lăsa din mână, iar noaptea dormea cu ea sub căpătâi.
— V-am dat ceva care o să vă folosească, o lămuri moșneagul. Se întoarse apoi către bărbat. Nuiaua asta are putere mare. Lovește apa mării cu ea și vei avea tot ce-ți lipsește.
Până să-i răspundă omul ceva, moșneagul nu s-a mai văzut. Așa sunt moșnegii din poveste.
Apar de nu-știi-unde și dispar când nu te aștepți. Iar omul nici nu se trezi din nedumerirea care-l cuprinsese, că femeia strigă la el:
— Ce mai stai? Ce aștepți? De ce-ți pierzi vremea în zadar? Lovește spuma mării cu nuiaua de alun. Dacă e bună la ceva, să ne dea de-ale gurii, că abia mă mai pot ține pe picioare.
Ca să-i intre femeii în voie, bărbatul a atins marea cu crenguța de alun. Și numaidecât s-a desprins din valuri o oaie și s-a repezit să pască iarba, care tocmai atunci începuse să crească din pământ, anume ca să aibă ea cu ce să se hrănească.
Nu mai văzuseră până atunci o oaie. Femeia, cum o zări, se supără.
— N-are să ne fie de niciun folos. De unde să fi știut ea că din lâna oii vor face haine călduroase, iar cu laptele se vor putea hrăni? Dă-mi nuiaua, mai zise, cu ochii mari de lăcomie și cu mâinile tremurânde de neastâmpăr. Dă-mi-o, să-i trag mării câteva.
Zadarnic s-a împotrivit omul. Femeia i-a smuls creanga de alun și s-a apucat să bată marea, lovind-o din toate puterile.
A ieșit atunci din spumă un lup. Și numaidecât s-a repezit să prindă oaia, s-o mănânce. Femeia s-a ascuns cât a putut mai bine, aruncând nuiaua. Dar omul nu și-a pierdut firea. A luat-o și, cum tocmai se prelingea la picioarele lui un val înspumat, l-a atins ușor cu o mângâiere:
Înduioșat de firea blândă a omului, valul s-a amestecat în unda frământată a mării și numaidecât s-a ridicat din adâncul ei un animal vânjos, cu părul învolburat și cu privirea cinstită, care s-a repezit la lup, l-a pus pe fugă și a scăpat oaia.
Femeia privea îngrozită la cele ce se petreceau. Credea că mai ieșise un lup din mare
și se bătea cu celălalt, ca să rămână stăpân pe oaie și s-o mănânce singur. Dar, după ce l-a fugărit pe lup, scăpând oaia de colții lui, animalul s-a culcat la picioarele omului, ridicând spre el o privire caldă:
— Să nu te temi de mine. Nici femeia ta să nu se teamă. Eu vă sunt prieten. Niciodată n-am să vă fac vreun rău. Dimpotrivă, vă voi păzi avutul și vă voi da de știre ori de câte ori se va apropia cineva cu gânduri rele. Si să mai știți că nu sunt lup, ci câine.
Femeia se liniști, dar mulțumită tot nu era. Ceru iar creanga de alun, lovi cu ea apa mării și iată că pământul se umplu de viespi, de lăcuste. de șoareci. Nu mai văzuseră până atunci asemenea făpturi. Dar omul bănui că toate nu puteau fi prietenoase și folositoare, ci mai curând dușmănoase și stricătoare. Căci femeia nu atinsese apa mării ușor, cum făcea el, ci o lovea cu furie, bătând-o cu nuiaua și deci supărând-o și făcând-o să le trimeată ce se găsea mai rău în adâncul ei.
Îi smulse iar nuiaua, hotărât să nu i-o mai lase niciodată pe mână. Și apropiindu-se de apa mării, o atinse blajin, ca să-i liniștească supărarea pe care i-o pricinuise purtarea nesocotită a femeii. Iar marea, împăcată, a trimis vaca și găina, iepurele și calul, rața, curcanul, capra și multe alte animale și orătănii care aveau să se dovedească folositoare. Dar femeia tot nu se liniștise. De ce să nu fie ea stăpână pe nuiaua de alun, ca să silească marea să-și deșerte toate avuțiile?
— Ne ajunge cât ne-a dat, încercă iar omul s-o liniștească. Să ne mulțumim cu atât. Si, ca să fie sigur că femeia lui n-are să se lăcomească, nu se mai despărțea de nuia. Ziua n-o lăsa din mână, iar noaptea dormea cu ea sub căpătâi.
Dar femeia tot izbuti o dată să pună mâna pe nuia. Pândi somnul omului obosit de truda zilei și o trase binișor de sub pernă, hotărâtă să facă așa cum credea ea că e bine.
Marea se zbuciumase toată ziua. Acum își odihnea apele, care dormeau sub lună, străvezii și netede. Dar femeii nu-i păsa de somnul liniștit al mării. Se repezi și o plesni cu furie, nu numai o dată, ci de mai multe ori, strigând cât o ținea gura:
— Mai dă-mi, mai dă-mi! Ieșiră din mare șopârle, dihori și viespi, dar femeia lacomă nu se liniștea. Lovea mereu cu furie și-i cerea mereu altele și altele. Așa o prinse răsăritul, când soarele, ca o minge de foc, tocmai se ivește din tivul îndepărtat al zării. Marea începu să mugească. Se supărase și ea de nesocotința femeii și o îndemna în felul ei să-i dea pace. Auzind freamătul valurilor, omul înțelese ce s-a întâmplat. Nici nu i-a fost greu să înțeleagă: nuiaua nu mai era sub căpătâi. Sări din culcuș, se repezi la femeie și i-o smulse. Dar ea tot mai apucase să plesnească o dată spuma mării, care i se rostogoli furioasă la picioare. Ieși atunci la iveală un animal cu botul prelung și subțire, cu ochii cenușii, în care ardeau lumini neastâmpărate, cu o blană deasă și cam aspră, și cu o coadă lungă, stufoasă și mătăsoasă.
— În sfârșit! se lăudă femeia. Am făcut marea să mi se supună. Privește ce animal frumos ne-a trimis.
— Ba ai supărat-o, îi zise omul. Iar ceea ce ne-a trimis, are să ne facă numai necazuri: uite, fugărește găina... Are s-o mănânce.
— Dar ce coadă minunată are! răspunse femeia. Am s-o pun la gât să mă fac și mai frumoasă.
— Vezi-i ochii șireți, o îndemnă el. Frumusețea cozii e înșelătoare. Dar licărul ochilor îi arată firea adevărată.
— Ați înțeles, desigur, își încheie Trubadurul povestea, că din marea învolburată ieșise Vulpea. Omul avusese dreptate. Cum s-a ivit, s-a și apucat să facă tot felul de năzdrăvănii. Eu le-am aflat și, dacă vreți, vi le povestesc și vouă. Dar ce veți auzi să țineți numai pentru voi. Făgăduiți?
— Făgăduim! strigară toți într-un glas.
Trubadurul zâmbi. Știa bine că nu va fi așa. știa bine că oamenii vor povesti unii altora cum a fost Vulpea mai puternică decât Ursul și decât Lupul și chiar decât Leul. Știa că poveștile lui se vor răspândi. Dar tocmai asta voia. El va muri, dar scornelile lui și tâlcul lor vor umbla prin lume întotdeauna. Și chiar așa a fost. Din om în om, din gură în gură, năzdrăvăniile Vulpii au ajuns și la urechea povestitorului de astăzi, care are să vi le spună și vouă, mai punând și de la el. Căci unde s-a pomenit vreodată om care să nu înflorească ceea ce a auzit de la alții?
Marea se zbuciumase toată ziua. Acum își odihnea apele, care dormeau sub lună, străvezii și netede. Dar femeii nu-i păsa de somnul liniștit al mării. Se repezi și o plesni cu furie, nu numai o dată, ci de mai multe ori, strigând cât o ținea gura:
— Mai dă-mi, mai dă-mi! Ieșiră din mare șopârle, dihori și viespi, dar femeia lacomă nu se liniștea. Lovea mereu cu furie și-i cerea mereu altele și altele. Așa o prinse răsăritul, când soarele, ca o minge de foc, tocmai se ivește din tivul îndepărtat al zării. Marea începu să mugească. Se supărase și ea de nesocotința femeii și o îndemna în felul ei să-i dea pace. Auzind freamătul valurilor, omul înțelese ce s-a întâmplat. Nici nu i-a fost greu să înțeleagă: nuiaua nu mai era sub căpătâi. Sări din culcuș, se repezi la femeie și i-o smulse. Dar ea tot mai apucase să plesnească o dată spuma mării, care i se rostogoli furioasă la picioare. Ieși atunci la iveală un animal cu botul prelung și subțire, cu ochii cenușii, în care ardeau lumini neastâmpărate, cu o blană deasă și cam aspră, și cu o coadă lungă, stufoasă și mătăsoasă.
— În sfârșit! se lăudă femeia. Am făcut marea să mi se supună. Privește ce animal frumos ne-a trimis.
— Ba ai supărat-o, îi zise omul. Iar ceea ce ne-a trimis, are să ne facă numai necazuri: uite, fugărește găina... Are s-o mănânce.
— Dar ce coadă minunată are! răspunse femeia. Am s-o pun la gât să mă fac și mai frumoasă.
— Vezi-i ochii șireți, o îndemnă el. Frumusețea cozii e înșelătoare. Dar licărul ochilor îi arată firea adevărată.
— Ați înțeles, desigur, își încheie Trubadurul povestea, că din marea învolburată ieșise Vulpea. Omul avusese dreptate. Cum s-a ivit, s-a și apucat să facă tot felul de năzdrăvănii. Eu le-am aflat și, dacă vreți, vi le povestesc și vouă. Dar ce veți auzi să țineți numai pentru voi. Făgăduiți?
— Făgăduim! strigară toți într-un glas.
Trubadurul zâmbi. Știa bine că nu va fi așa. știa bine că oamenii vor povesti unii altora cum a fost Vulpea mai puternică decât Ursul și decât Lupul și chiar decât Leul. Știa că poveștile lui se vor răspândi. Dar tocmai asta voia. El va muri, dar scornelile lui și tâlcul lor vor umbla prin lume întotdeauna. Și chiar așa a fost. Din om în om, din gură în gură, năzdrăvăniile Vulpii au ajuns și la urechea povestitorului de astăzi, care are să vi le spună și vouă, mai punând și de la el. Căci unde s-a pomenit vreodată om care să nu înflorească ceea ce a auzit de la alții?
Citește toate poveștile din volumul Vulpișor de Sergiu Milorian
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT