Vulpișor: Podul - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Podul", a șaptesprezecea poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian în care îi găsim pe Vulpoi, Vulpoaica și Vulpișor la trecerea peste un râu, unde pe pod erau așteptați de Lup care se prefăcea că așează o blană pe care tot el o scosese. Cei trei ar fi ocolit, dar râul era prea umflat și ar fi trebuit să treacă prin apă, dar ei hotărăsc să treacă peste pod, gândind că vor avea ei ac de cojocul Lupului.
Citește povestea "Podul" (Vulpișor)

Podul se înălța peste un șuvoi tulbure de apă. De departe îl văzură pe Lup pândind la unul din capete. L-ar fi ocolit, dar plouase vreo două zile. Șuvoiul de apă sporise și se umflase. Ca să ajungă acasă, Vulpoiul, Vulpoaica și Vulpișor ar fi trebuit să se afunde. Dar nu le venea bine s-o facă. Traistele atârnau greu. Dacă ar pătrunde apa în ele, merindele s-ar strica.
— Trecem pe pod, hotărî Vulpoiul. Iar dacă jupânul Lup ne caută pricină, găsim noi ac de cojocul lui.
Lupul își făcea de lucru, așezând o scândură pe care tot el o scosese, ca să aibă ce pune la loc. Puțin mai departe se ascundeau Ursul și Pisica. Dacă ce pusese ea la cale o să iasă bine, vor avea prilejul să-l facă pe Vulpoi de ocară, răzbunându-se de câte pătimiseră de la el. Încă puțin și lucrurile se vor lămuri.
Vulpoiul cu ai lui se apropiau de pod. Zărindu-l pe Lup, Vulpișor scorni un cântec batjocoritor, ca să-i arate că nu-i este frică de el.
«Lui Vulpoi și Vulpișor,
De găini nu le e dor;
Că au hrană-mbelșugată
De la răi și lacomi luată.»
— Încotro, cumetre Vulpoiule? îi întrebă Lupul când ajunseră la capul podului.
— Spre casă. Venim de la palat, cum știi, și ducem cu noi de-ale gurii, ca gospodarii. Dar dumneata ce lucrezi aici?
— Dreg podul, că s-a stricat.
— Și nu putem trece?
— Ba da. Dar trebuie să așteptați până îl dreg... Plătiți podăritul și treceți.
— Ce podărit? se miră Vulpoiul. Podul e al tuturor. Trece cine vrea, fără nicio plată.
— Așa a fost. Acum e altfel, că m-a făcut Lăcomia sa podar. Cine trece plătește. Altfel nu trece.
— Şi noi cât trebuie să plătim?
— Păi să vă număr... și să facem socoteala. Câți sunteți? Trei... Pentru trei plătiți o coadă.
— Cum vine asta?
— Vine așa: cui trece primul, îi tai coada și o iau ca plată pentru toți.
Vulpoiul nu auzise de rânduiala podăritului și nici nu credea în vorbele Lupului. Cum să rămână el fără coadă? Nici pe Vulpoaică, nici pe Vulpișor nu-i poate sili la asemenea ocară. Coada este fala neamului vulpesc... O vulpe bearcă ar fi râsul pădurii. Cum să facă să scape? În ce fel să-l amăgească pe Lup?
Vulpișor se depărtase de pod, să găsească un loc unde apa ar putea fi trecută și-o zări pe Pisică. De ce se ascundeau? Ce puseseră la cale? Se apropie de Vulpoi.
— Lupul nu e singur, îi șopti el... sunt și ceilalți... Apoi cu glas tare, ca să nu bănuiască Lupul că dase de rostul lucrurilor, adăugă: Lasă-mă, tăticule, să trec eu primul. Să-mi taie mie coada.
Lupului îi străluceau ochii de bucurie. Bună pedeapsă pentru Vulpoi. să-și vadă copilul schilodit.
— Nu vreau să rămână Vulpișor fără coadă, se plânse Vulpoaica. Știa că Vulpoiului nu-i trebuie mult timp ca să scornească vreo năzdrăvănie și să scape din încurcătură. De aceea lungea vorba, ca să-i dea răgaz să se gândească și era bucuroasă când văzu că în ochi i se aprinseră luminițele. Știa ce însemna asta.
— Atunci să treacă întâi Vulpoaica, hotărî Lupul.
— Să rămână tocmai ea fără podoabă? se amestecă Vulpișor, înțelegând și el că trebuia să câștige timp. Nu vreau.
— Trecem pe pod, hotărî Vulpoiul. Iar dacă jupânul Lup ne caută pricină, găsim noi ac de cojocul lui.
Lupul își făcea de lucru, așezând o scândură pe care tot el o scosese, ca să aibă ce pune la loc. Puțin mai departe se ascundeau Ursul și Pisica. Dacă ce pusese ea la cale o să iasă bine, vor avea prilejul să-l facă pe Vulpoi de ocară, răzbunându-se de câte pătimiseră de la el. Încă puțin și lucrurile se vor lămuri.
Vulpoiul cu ai lui se apropiau de pod. Zărindu-l pe Lup, Vulpișor scorni un cântec batjocoritor, ca să-i arate că nu-i este frică de el.
«Lui Vulpoi și Vulpișor,
De găini nu le e dor;
Că au hrană-mbelșugată
De la răi și lacomi luată.»
— Încotro, cumetre Vulpoiule? îi întrebă Lupul când ajunseră la capul podului.
— Spre casă. Venim de la palat, cum știi, și ducem cu noi de-ale gurii, ca gospodarii. Dar dumneata ce lucrezi aici?
— Dreg podul, că s-a stricat.
— Și nu putem trece?
— Ba da. Dar trebuie să așteptați până îl dreg... Plătiți podăritul și treceți.
— Ce podărit? se miră Vulpoiul. Podul e al tuturor. Trece cine vrea, fără nicio plată.
— Așa a fost. Acum e altfel, că m-a făcut Lăcomia sa podar. Cine trece plătește. Altfel nu trece.
— Şi noi cât trebuie să plătim?
— Păi să vă număr... și să facem socoteala. Câți sunteți? Trei... Pentru trei plătiți o coadă.
— Cum vine asta?
— Vine așa: cui trece primul, îi tai coada și o iau ca plată pentru toți.
Vulpoiul nu auzise de rânduiala podăritului și nici nu credea în vorbele Lupului. Cum să rămână el fără coadă? Nici pe Vulpoaică, nici pe Vulpișor nu-i poate sili la asemenea ocară. Coada este fala neamului vulpesc... O vulpe bearcă ar fi râsul pădurii. Cum să facă să scape? În ce fel să-l amăgească pe Lup?
Vulpișor se depărtase de pod, să găsească un loc unde apa ar putea fi trecută și-o zări pe Pisică. De ce se ascundeau? Ce puseseră la cale? Se apropie de Vulpoi.
— Lupul nu e singur, îi șopti el... sunt și ceilalți... Apoi cu glas tare, ca să nu bănuiască Lupul că dase de rostul lucrurilor, adăugă: Lasă-mă, tăticule, să trec eu primul. Să-mi taie mie coada.
Lupului îi străluceau ochii de bucurie. Bună pedeapsă pentru Vulpoi. să-și vadă copilul schilodit.
— Nu vreau să rămână Vulpișor fără coadă, se plânse Vulpoaica. Știa că Vulpoiului nu-i trebuie mult timp ca să scornească vreo năzdrăvănie și să scape din încurcătură. De aceea lungea vorba, ca să-i dea răgaz să se gândească și era bucuroasă când văzu că în ochi i se aprinseră luminițele. Știa ce însemna asta.
— Atunci să treacă întâi Vulpoaica, hotărî Lupul.
— Să rămână tocmai ea fără podoabă? se amestecă Vulpișor, înțelegând și el că trebuia să câștige timp. Nu vreau.
Vulpoiul se apropie de Lup.
— Mai spune o dată cum e rânduiala.
— Cui trece primul îi tai coada, drept plată pentru toți. Podul e dres, foarfeca e pregătită... hotărâți-vă.
— Fie, zise Vulpoiul. Treci tu, Vulpoaico.
Dar Vulpișor puse laba pe pod. Nu-i era teamă. N-are să lase pe Vulpoaică s-o betegească Lupul.
— Stai! sări Vulpoiul, când Lupul își pregătea foarfeca. Nici Vulpoaica, dar nici Vulpișor. Trec eu întâi.
— Cu atât mai bine, rânji Lupul. Coada ta e mai mare. Poftim... poftim...
Dar Vulpoiul abia puse o labă pe pod și iar o retrase.
— Mai bine să treacă tot Vulpoaica.
— Să poftească, se bucură Lupul. Are coadă stufoasă și mătăsoasă. Treci, jupâneasă Vulpoaică...
— Trec, zise Vulpoaica, înțelegând că la mijloc nu putea fi decât un șiretlic al Vulpoiului.
— Nici așa nu e bine, o întoarse iar acesta. Tot eu trec întâi. Ba mai bine Vulpișor... ba tot Vulpoaica.
Lupul își pierdea răbdarea.
— Să treacă cine-o fi... dar să treacă o dată.
— Va să zică, zise iar Vulpoiul, ca și cum tot n-ar fi înțeles, cui trece primul îi tai coada, drept plată pentru toți. Oricine ar fi?
— Oricine. oricine, grăbiți-vă.
Tot vorbind, Vulpoiul scoase din traistă șoricelul, pe care i-l dase Pisica, și-i dădu drumul pe pod.
— Uite cine trece primul. Prinde-l și taie-i coada! Grăbește-te, că scapă! Noi am plătit, asa că ne vedem de drum. Vulpoaico... Vulpișor... să mergem.
Nu mai așteptară răspunsul podarului. Nici n-ar fi avut ce să mai aștepte. Lupul amuțise. Ai fi zis că-și înghițise limba. Parcă i se tăiaseră picioarele. Nici nu se mișcă să prindă șoricelul. Dar nici acesta nu așteptă să fie prins. O zbughise la fugă, se strecurase sub pod și se făcuse nevăzut.
Ca unul ce plătise cinstit podăritul, Vulpoiul trecu mândru peste pod, cu Vulpoaica după el și cu Vulpișor în urma lor. Ca de obicei, acesta scornise un cântec:
«Când podarul e nărod.
Trec Vulpoii peste pod
Și plătesc preț mititel.
O coadă de șoricel.»
— N-ai făcut nicio ispravă, îl mustră Ursul pe Lup.
— Au plătit după învoială. Ce era să fac?
— Coada e coadă, recunoscu și Pisica. Dar să fi fost eu în locul tău... pe mine nu m-ar fi păcălit.
— De ce n-ați sărit? M-ați lăsat singur și acum vă arătați vrednici și înțelepți.
Se mai sfădiră o vreme și, în cele din urmă, se despărțiră hotărând să se mai gândească fiecare în ce fel să se răzbune.
De departe, tot mai de departe, le ajungea la urechi cântecul lui Vulpișor, care mai sporise între timp cu niște stihuri:
«De când lumea, lăcomia
Se-nsoțește cu prostia.
Lupule. ce-an învățat
N-ai să mai uiți niciodată!»
În vizuină îi aștepta Veverița. Fusese de față la împărțeala de la palatul Leului. Acum afla ce s-a întâmplat la pod.
— Altă dată să nu-și mai pună mintea lor puțină cu mine, zise Vulpoiul, mândru de isprava lui. Veverița își legăna coada a îngrijorare.
— Tine-ți firea, Vulpoiule, îi spuse ea. Nu te semeți, că o dată și o dată tot o pățești.
— Eu? se lăudă Vulpoiul? Eu? Niciodată.
— Asta nu se știe. Drumurile duc și la deal și la vale. E bine să nu amețești când urci, ca să nu te rostogolești când cobori.
Vulpoiului nu-i era capul la sfaturi cuminți. Vorbele Veveriței îi intraseră pe o ureche și-i ieșiseră prin cealaltă.
— Mai spune o dată cum e rânduiala.
— Cui trece primul îi tai coada, drept plată pentru toți. Podul e dres, foarfeca e pregătită... hotărâți-vă.
— Fie, zise Vulpoiul. Treci tu, Vulpoaico.
Dar Vulpișor puse laba pe pod. Nu-i era teamă. N-are să lase pe Vulpoaică s-o betegească Lupul.
— Stai! sări Vulpoiul, când Lupul își pregătea foarfeca. Nici Vulpoaica, dar nici Vulpișor. Trec eu întâi.
— Cu atât mai bine, rânji Lupul. Coada ta e mai mare. Poftim... poftim...
Dar Vulpoiul abia puse o labă pe pod și iar o retrase.
— Mai bine să treacă tot Vulpoaica.
— Să poftească, se bucură Lupul. Are coadă stufoasă și mătăsoasă. Treci, jupâneasă Vulpoaică...
— Trec, zise Vulpoaica, înțelegând că la mijloc nu putea fi decât un șiretlic al Vulpoiului.
— Nici așa nu e bine, o întoarse iar acesta. Tot eu trec întâi. Ba mai bine Vulpișor... ba tot Vulpoaica.
Lupul își pierdea răbdarea.
— Să treacă cine-o fi... dar să treacă o dată.
— Va să zică, zise iar Vulpoiul, ca și cum tot n-ar fi înțeles, cui trece primul îi tai coada, drept plată pentru toți. Oricine ar fi?
— Oricine. oricine, grăbiți-vă.
Tot vorbind, Vulpoiul scoase din traistă șoricelul, pe care i-l dase Pisica, și-i dădu drumul pe pod.
— Uite cine trece primul. Prinde-l și taie-i coada! Grăbește-te, că scapă! Noi am plătit, asa că ne vedem de drum. Vulpoaico... Vulpișor... să mergem.
Nu mai așteptară răspunsul podarului. Nici n-ar fi avut ce să mai aștepte. Lupul amuțise. Ai fi zis că-și înghițise limba. Parcă i se tăiaseră picioarele. Nici nu se mișcă să prindă șoricelul. Dar nici acesta nu așteptă să fie prins. O zbughise la fugă, se strecurase sub pod și se făcuse nevăzut.
Ca unul ce plătise cinstit podăritul, Vulpoiul trecu mândru peste pod, cu Vulpoaica după el și cu Vulpișor în urma lor. Ca de obicei, acesta scornise un cântec:
«Când podarul e nărod.
Trec Vulpoii peste pod
Și plătesc preț mititel.
O coadă de șoricel.»
— N-ai făcut nicio ispravă, îl mustră Ursul pe Lup.
— Au plătit după învoială. Ce era să fac?
— Coada e coadă, recunoscu și Pisica. Dar să fi fost eu în locul tău... pe mine nu m-ar fi păcălit.
— De ce n-ați sărit? M-ați lăsat singur și acum vă arătați vrednici și înțelepți.
Se mai sfădiră o vreme și, în cele din urmă, se despărțiră hotărând să se mai gândească fiecare în ce fel să se răzbune.
De departe, tot mai de departe, le ajungea la urechi cântecul lui Vulpișor, care mai sporise între timp cu niște stihuri:
«De când lumea, lăcomia
Se-nsoțește cu prostia.
Lupule. ce-an învățat
N-ai să mai uiți niciodată!»
În vizuină îi aștepta Veverița. Fusese de față la împărțeala de la palatul Leului. Acum afla ce s-a întâmplat la pod.
— Altă dată să nu-și mai pună mintea lor puțină cu mine, zise Vulpoiul, mândru de isprava lui. Veverița își legăna coada a îngrijorare.
— Tine-ți firea, Vulpoiule, îi spuse ea. Nu te semeți, că o dată și o dată tot o pățești.
— Eu? se lăudă Vulpoiul? Eu? Niciodată.
— Asta nu se știe. Drumurile duc și la deal și la vale. E bine să nu amețești când urci, ca să nu te rostogolești când cobori.
Vulpoiului nu-i era capul la sfaturi cuminți. Vorbele Veveriței îi intraseră pe o ureche și-i ieșiseră prin cealaltă.
Citește toate poveștile din volumul Vulpișor de Sergiu Milorian
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT