Vulpișor: Împărțeala - poveste de Sergiu Milorian
Citește online povestea "Împărțeala", a şaisprezecea poveste din volumul de povești "Vulpișor" de Sergiu Milorian în care aflăm că Leul s-a schimbat de când l-a vindecat Vulpoiul și acum vroia să se arate mărinimos față de supușii lui. Le-a spus acestora că a prins un bou, o vacă și un vițel și vrea să împartă cu ei, dar nu se pricepe să facă împărțeala. El le-a spus că îl va răsplăti pe acela care va face o împărțeală bună, iar primul a fost Lupul, căruia îi lăsa gura apă după toate trei animalele.
Citește povestea "Împărțeala" (Vulpișor)
Leul își chemă supușii. De când se făcuse iar sănătos, voia să se arate mărinimos, ca să nu se mai zică și despre el, ca despre toți regii, că le place să strângă numai pentru ei.
— Ascultați ce vă spun, le vorbi el. Am prins un bou, o vacă și un vițel. Nu vreau să iau totul numai pentru mine, dar nu mă pricep să fac împărțeala. De aceea, am hotărât să cer ajutorul vostru. Îl voi răsplăti pe acela dintre voi, care îmi va da sfatul cel mal înțelept. Lupule, vorbește tu întâi.
Lupului îi lăsa gura apă și după bou, și după vacă, și după vițel. Bucuros s-ar fi îndestulat din câteșitrei. Dar trebuia să fie chibzuit la vorbă și totodată destul de șiret, ca să se aleagă și el cu o parte bună.
— Eu judec asa, vorbi el. Boul să-l ia Lăcomia ta, că ești mai puternic decât noi și ți se cuvine hrană multă și grasă. Vaca s-o dăm Leoaicei, după cum cere rânduiala curții. Cât despre vițel... să mi-l dați mie, ca plată pentru împărțeală. Mă mulțumesc cu el, asa cum se află, slab și pricăjit.
Vorbele Lupului stârniră nemulțumire. Se auziră glasuri supărate. Numai la el se gândește Lupul? Lor nu li se cuvine nimic? Mai supărat decât toți era Ursul. Ce fel de prieten este, dacă nu-i face și lui parte din pradă? Chiar și Pisica se arăta nemulțumită. Să-i fi lăsat măcar niște măruntaie.
Singurul mulțumit era Vulpoiul. Lupul se purtase așa cum se așteptase, se arătase lacom și fără minte. Dacă și Ursul și Pisica se vor purta tot așa, știe el cum se vor descurca lucrurile. Îi sticleau ochii, parcă-i râdeau, gândindu-se cum aveau să se mai facă o dată de ocară.
- Lupul e șiret, zise Ursul când îi veni rândul la cuvânt. Își oprește vițelul pentru că are carnea fragedă. Dar nu lui i se cuvine asemenea hrană aleasă, ci Lăcomiei tale, că ai fost bolnav și trebuie să te hrănești cu bucate gustoase. Vaca, zic și eu s-o dăm Leoaicei. Cât despre mine, drept plată pentru osteneala împărțelii nu cer decât boul. Carnea lui, bătucită de muncă, e greu de mistuit. Mă mulțumesc cu el. Îl iau eu...
Iar se ridicară glasuri nemulțumite. Vorbeau toți o dată, de la Elefant până la găină, că Leul dase poruncă să vină și din partea orătăniilor de curte cineva, care să fie față la dreapta lui judecată. Dar parcă mai mult decât toți se auzea glasul Pisicii. Mieuna când lung, când scurt, arătând în felul acesta că nu-i place împărțeala Ursului.
— Văd că nimeni nu e mulțumit cu judecata Ursului, zise Leul. Atunci să vedem : Cine știe o împărțeală mai bună?
— Boul mi se cuvine mie! sări Elefantul. Să mănânc și eu o dată carne. De când sunt tot cu ierburi mă hrănesc. Boul să mi-l dați mie. Lăcomia ta să iei vaca... sau vițelul... ba vaca... ba vițelul...
— Ba vaca, ba vițelul! îl imită, supărat, Leul. Spune odată lămurit: cum să fac împărțeala?
— Mie să-mi dați boul... cu vaca și vițelul faceți ce vreți, stărui Elefantul, spre mirarea tuturor. Îl știau înțelept și se mirau că lăcomia îi întunecase mintea.
— V-am ascultat pe toți. zise Leul. Acum să vorbească și Vulpoiul. Spune tu, vraciule. Cine să ia boul? Cine vaca ? Cine vițelul? Cum să fac împărțeala? Cum e bine?
Vulpoiul își făcuse de mult socotelile. Știa ce trebuie să spună.
— Eu zic că e bine... așa cum poruncește Lăcomia ta.
— Înțeleaptă vorbă, spuse Leul. Dar eu poruncesc să faci tu împărțeala. Vorbește.
— Dacă poruncești, vorbesc... Dar văd că și Pisica vrea să spună ceva. Miaună și nu-și mai află locul. Să se facă tăcere ca s-o auzim întâi pe ea.
Pisica, într-adevăr, își amestecase mieunatul cu glasurile tuturor celor de față. În gălăgia care se stârnise, nu se putea desluși ce anume voia să spună. Iar acum, când era pusă să vorbească singură, nu știa nici ea cum să înceapă și cum să sfârșească. Asa sunt unii. Țipă la îmbulzeală, dar când trebuie să-și spună gândul răspicat, amuțesc.
— E bine cum a zis Lupul, bâigui ea în cele din urmă. Are dreptate și Ursul. Iar Elefantul a vorbit ca un înțelept.
— Nu te întreb dacă e bine ce a zis unul și altul. Te întreb ce zici tu.
— Eu? Eu zic... ca ei.
— Zici ca Ursul? o întrebă Leul.
— Ca Ursul.
— Sau ca Lupul?
— Și ca Lupul!
— Sau poate ca Elefantul?
— Chiar așa!
— Ți-e vorba răsucită, Pisico. Nu înțeleg nimic din mieunatul tău. Piei din ochii mei! încheie Leul și se întoarse cu fața către Vulpoi.
— Vorbește, vindecătorule.
— Ascultați ce vă spun, le vorbi el. Am prins un bou, o vacă și un vițel. Nu vreau să iau totul numai pentru mine, dar nu mă pricep să fac împărțeala. De aceea, am hotărât să cer ajutorul vostru. Îl voi răsplăti pe acela dintre voi, care îmi va da sfatul cel mal înțelept. Lupule, vorbește tu întâi.
Lupului îi lăsa gura apă și după bou, și după vacă, și după vițel. Bucuros s-ar fi îndestulat din câteșitrei. Dar trebuia să fie chibzuit la vorbă și totodată destul de șiret, ca să se aleagă și el cu o parte bună.
— Eu judec asa, vorbi el. Boul să-l ia Lăcomia ta, că ești mai puternic decât noi și ți se cuvine hrană multă și grasă. Vaca s-o dăm Leoaicei, după cum cere rânduiala curții. Cât despre vițel... să mi-l dați mie, ca plată pentru împărțeală. Mă mulțumesc cu el, asa cum se află, slab și pricăjit.
Vorbele Lupului stârniră nemulțumire. Se auziră glasuri supărate. Numai la el se gândește Lupul? Lor nu li se cuvine nimic? Mai supărat decât toți era Ursul. Ce fel de prieten este, dacă nu-i face și lui parte din pradă? Chiar și Pisica se arăta nemulțumită. Să-i fi lăsat măcar niște măruntaie.
Singurul mulțumit era Vulpoiul. Lupul se purtase așa cum se așteptase, se arătase lacom și fără minte. Dacă și Ursul și Pisica se vor purta tot așa, știe el cum se vor descurca lucrurile. Îi sticleau ochii, parcă-i râdeau, gândindu-se cum aveau să se mai facă o dată de ocară.
- Lupul e șiret, zise Ursul când îi veni rândul la cuvânt. Își oprește vițelul pentru că are carnea fragedă. Dar nu lui i se cuvine asemenea hrană aleasă, ci Lăcomiei tale, că ai fost bolnav și trebuie să te hrănești cu bucate gustoase. Vaca, zic și eu s-o dăm Leoaicei. Cât despre mine, drept plată pentru osteneala împărțelii nu cer decât boul. Carnea lui, bătucită de muncă, e greu de mistuit. Mă mulțumesc cu el. Îl iau eu...
Iar se ridicară glasuri nemulțumite. Vorbeau toți o dată, de la Elefant până la găină, că Leul dase poruncă să vină și din partea orătăniilor de curte cineva, care să fie față la dreapta lui judecată. Dar parcă mai mult decât toți se auzea glasul Pisicii. Mieuna când lung, când scurt, arătând în felul acesta că nu-i place împărțeala Ursului.
— Văd că nimeni nu e mulțumit cu judecata Ursului, zise Leul. Atunci să vedem : Cine știe o împărțeală mai bună?
— Boul mi se cuvine mie! sări Elefantul. Să mănânc și eu o dată carne. De când sunt tot cu ierburi mă hrănesc. Boul să mi-l dați mie. Lăcomia ta să iei vaca... sau vițelul... ba vaca... ba vițelul...
— Ba vaca, ba vițelul! îl imită, supărat, Leul. Spune odată lămurit: cum să fac împărțeala?
— Mie să-mi dați boul... cu vaca și vițelul faceți ce vreți, stărui Elefantul, spre mirarea tuturor. Îl știau înțelept și se mirau că lăcomia îi întunecase mintea.
— V-am ascultat pe toți. zise Leul. Acum să vorbească și Vulpoiul. Spune tu, vraciule. Cine să ia boul? Cine vaca ? Cine vițelul? Cum să fac împărțeala? Cum e bine?
Vulpoiul își făcuse de mult socotelile. Știa ce trebuie să spună.
— Eu zic că e bine... așa cum poruncește Lăcomia ta.
— Înțeleaptă vorbă, spuse Leul. Dar eu poruncesc să faci tu împărțeala. Vorbește.
— Dacă poruncești, vorbesc... Dar văd că și Pisica vrea să spună ceva. Miaună și nu-și mai află locul. Să se facă tăcere ca s-o auzim întâi pe ea.
Pisica, într-adevăr, își amestecase mieunatul cu glasurile tuturor celor de față. În gălăgia care se stârnise, nu se putea desluși ce anume voia să spună. Iar acum, când era pusă să vorbească singură, nu știa nici ea cum să înceapă și cum să sfârșească. Asa sunt unii. Țipă la îmbulzeală, dar când trebuie să-și spună gândul răspicat, amuțesc.
— E bine cum a zis Lupul, bâigui ea în cele din urmă. Are dreptate și Ursul. Iar Elefantul a vorbit ca un înțelept.
— Nu te întreb dacă e bine ce a zis unul și altul. Te întreb ce zici tu.
— Eu? Eu zic... ca ei.
— Zici ca Ursul? o întrebă Leul.
— Ca Ursul.
— Sau ca Lupul?
— Și ca Lupul!
— Sau poate ca Elefantul?
— Chiar așa!
— Ți-e vorba răsucită, Pisico. Nu înțeleg nimic din mieunatul tău. Piei din ochii mei! încheie Leul și se întoarse cu fața către Vulpoi.
— Vorbește, vindecătorule.
Vulpoiul atâta aștepta. Își drese glasul și zise, vorbind răspicat și potolit, ca un înțelept:
— Lacomi și hrăpăreți cum sunt și cum îi cunosc de mult, Ursul și Lupul s-au gândit mai mult la ei decât la Lăcomia ta. De Pisică, ce să mai spun? S-a văzut cât face vorba ei. Cât despre Elefant îmi pare rău de cuvântul lui. Ce-i trebuie boul? A trăit până acum cu ierburi și frunze și a crescut mare și puternic. Să se hrănească și de acum înainte tot așa.
— Dreaptă vorbă, zise Leul. Așadar. cui să dăm boul ? Cine să ia vaca? Cine vițelul? Și tu ce vrei?
— Lăcomia ta să ia boul, și să-l mănânce sănătos. Vițelul să fie ținut în staul, ca să crească, și, când o ajunge bou, tot Lăcomia ta să-l mănânce sănătos. Iar vaca s-o păstrăm ca să îngrijească de vițel și să mai facă și alții, pentru ca Lăcomia ta să ai întotdeauna hrană bună și îndestulătoare și s-o mănânci sănătos. Cât despre Leoaică, are Lăcomia ta grijă să-i dea dintr-al său cât îi trebuie, ca să fie ca și până acum puternică și milostivă și să facă pui.
Vorbele Vulpoiului căzură ca trăsnetul din senin. Cine să mai spună ceva? Cine s-ar fi așteptat la atâta șiretenie? Din colțul în care se bulucise, vrăjmașii își șoptiră ca să nu-i audă nimeni:
— E mai șiret ca mine! zise Pisica.
— Afurisit Vulpoi! gemu Lupul.
— Ne-a băgat în cofă! încheie Ursul.
Se auzi iar glasul Leului:
— Îți mulțumesc, Vulpoiule. Ca un adevărat sfetnic ai vorbit. Dar pe tine te-ai uitat. Tu nu ceri nimic?
— Nu-mi trebuie nici boul, nici vaca, nici vițelul... Dar dacă poruncește Lăcomia ta să cer ceva, mă supun. Are Lupul niște iepuri în traistă. Să mi-i dea mie. Are și Ursul faguri. Îi iau. Iau și brânza din traista Pisicii. Iau tot, ca să fac pe placul Lăcomiei tale.
Degeaba încercară cei trei să se împotrivească. Glasul tunător al Leului le curmă graiul:
— Așa să se facă! Ursule, Lupule, Pisico, scoateți din desagi și dați tot Vulpoiului! Să nu spun de două ori!
Ce erau să facă? își goliră desagii, trecând agonisita lor în traista Vulpoiului, a Vulpoaicei și a Vulpișorului.
— Sunt mulțumit de împărțeală, încheie Leul. Și vreau să vă văd pe toți împăcați. Îmbrățișați-vă și fiți prieteni. Sau poate nu vreți?
— Ba eu vreau și chiar mă grăbesc! se repezi Pisica.
Îl îmbrățișă pe Vulpișor, apoi sări de gâtul Vulpoaicei. Când veni rândul să-l îmbrățișeze pe Vulpoi, scoase din desagă un șoarece.
— Pe ăsta am uitat să ți-l dau. Ia-l, ca să vezi că nu sunt supărată.
Se întoarse apoi la locul ei, șuierând printre dinți cu ciudă: «N-ai simțit încă tăișul ghearelor mele. Dar n-am să mor până n-am să ți le vâr în ochi.»
Veni rândul Ursului.
— O dată și o dată am să te strâng în brațe cum știu eu! șopti el cu ciudă.
Lupul își lipi botul de urechea Vulpoiului.
— Ți-aș înfige colții în beregată. Dar de asta nu scapi tu.
— Acum, duceți-vă fiecare acasă, zise Leul încheind adunarea. Când voi mai avea nevoie de sfatul vostru, trimit să vă cheme.
Palatul se goli de viețuitoarele pădurii.
— Iar și-a bătut joc de noi, oftă Lupul. N-am să-l iert.
— Nici eu, oftă Ursul. Dar simțindu-se neputincios, întrebă numaidecât : Cum facem să ne luăm înapoi avutul?
Pisica le împărtăși în taină planul care tocmai îi încolțise în minte. Îl găsiră bun. Și porniră împreună spre podul peste care știau că trebuie să treacă Vulpoiul în drumul lui spre vizuină.
— Lacomi și hrăpăreți cum sunt și cum îi cunosc de mult, Ursul și Lupul s-au gândit mai mult la ei decât la Lăcomia ta. De Pisică, ce să mai spun? S-a văzut cât face vorba ei. Cât despre Elefant îmi pare rău de cuvântul lui. Ce-i trebuie boul? A trăit până acum cu ierburi și frunze și a crescut mare și puternic. Să se hrănească și de acum înainte tot așa.
— Dreaptă vorbă, zise Leul. Așadar. cui să dăm boul ? Cine să ia vaca? Cine vițelul? Și tu ce vrei?
— Lăcomia ta să ia boul, și să-l mănânce sănătos. Vițelul să fie ținut în staul, ca să crească, și, când o ajunge bou, tot Lăcomia ta să-l mănânce sănătos. Iar vaca s-o păstrăm ca să îngrijească de vițel și să mai facă și alții, pentru ca Lăcomia ta să ai întotdeauna hrană bună și îndestulătoare și s-o mănânci sănătos. Cât despre Leoaică, are Lăcomia ta grijă să-i dea dintr-al său cât îi trebuie, ca să fie ca și până acum puternică și milostivă și să facă pui.
Vorbele Vulpoiului căzură ca trăsnetul din senin. Cine să mai spună ceva? Cine s-ar fi așteptat la atâta șiretenie? Din colțul în care se bulucise, vrăjmașii își șoptiră ca să nu-i audă nimeni:
— E mai șiret ca mine! zise Pisica.
— Afurisit Vulpoi! gemu Lupul.
— Ne-a băgat în cofă! încheie Ursul.
Se auzi iar glasul Leului:
— Îți mulțumesc, Vulpoiule. Ca un adevărat sfetnic ai vorbit. Dar pe tine te-ai uitat. Tu nu ceri nimic?
— Nu-mi trebuie nici boul, nici vaca, nici vițelul... Dar dacă poruncește Lăcomia ta să cer ceva, mă supun. Are Lupul niște iepuri în traistă. Să mi-i dea mie. Are și Ursul faguri. Îi iau. Iau și brânza din traista Pisicii. Iau tot, ca să fac pe placul Lăcomiei tale.
Degeaba încercară cei trei să se împotrivească. Glasul tunător al Leului le curmă graiul:
— Așa să se facă! Ursule, Lupule, Pisico, scoateți din desagi și dați tot Vulpoiului! Să nu spun de două ori!
Ce erau să facă? își goliră desagii, trecând agonisita lor în traista Vulpoiului, a Vulpoaicei și a Vulpișorului.
— Sunt mulțumit de împărțeală, încheie Leul. Și vreau să vă văd pe toți împăcați. Îmbrățișați-vă și fiți prieteni. Sau poate nu vreți?
— Ba eu vreau și chiar mă grăbesc! se repezi Pisica.
Îl îmbrățișă pe Vulpișor, apoi sări de gâtul Vulpoaicei. Când veni rândul să-l îmbrățișeze pe Vulpoi, scoase din desagă un șoarece.
— Pe ăsta am uitat să ți-l dau. Ia-l, ca să vezi că nu sunt supărată.
Se întoarse apoi la locul ei, șuierând printre dinți cu ciudă: «N-ai simțit încă tăișul ghearelor mele. Dar n-am să mor până n-am să ți le vâr în ochi.»
Veni rândul Ursului.
— O dată și o dată am să te strâng în brațe cum știu eu! șopti el cu ciudă.
Lupul își lipi botul de urechea Vulpoiului.
— Ți-aș înfige colții în beregată. Dar de asta nu scapi tu.
— Acum, duceți-vă fiecare acasă, zise Leul încheind adunarea. Când voi mai avea nevoie de sfatul vostru, trimit să vă cheme.
Palatul se goli de viețuitoarele pădurii.
— Iar și-a bătut joc de noi, oftă Lupul. N-am să-l iert.
— Nici eu, oftă Ursul. Dar simțindu-se neputincios, întrebă numaidecât : Cum facem să ne luăm înapoi avutul?
Pisica le împărtăși în taină planul care tocmai îi încolțise în minte. Îl găsiră bun. Și porniră împreună spre podul peste care știau că trebuie să treacă Vulpoiul în drumul lui spre vizuină.
Citește toate poveștile din volumul Vulpișor de Sergiu Milorian
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
