Peștișorul de aur - poveste de Charles Perrault
Citește online povestea pentru copii în română "Peștișorul de aur" care îl are ca autor pe Charles Perrault. Citește basmul "Peștișorul de aur" în care este vorba despre un pescar bătrân care locuia împreună cu soția lui într-un bordei neîngrijit aproape de țărmul mării. Într-o zi, bătrânul prinse un peștișor mic de aur, care îi ceru să-l arunce înapoi în mare, iar el îi va îndeplini trei dorințe. El îi cruță viața peștișorului însă, când se întoarse la nevastă cu traista goală și îi povesti întâmplarea, aceasta îl obligă să se ducă înapoi la mare și să-i ceară peștișorului de aur să-i îndeplinească o dorință.
Citește și varianta Peștișorul de aur scrisă de Puskin
Citește și varianta Peștișorul de aur scrisă de Puskin
Citește povestea "Peștișorul de aur"
A fost o dată ca niciodată un pescar bătrân, care locuia împreună cu soţia sa în apropierea ţărmului unei mari îndepărtate. Bordeiul lor era neîngrijit şi dărăpănat, iar bătrânul, slăbit de povara anilor, abia îşi mai ducea zilele. Nu mai ieşea pe mare, la pescuit, de teamă că n-ar putea face faţa valurilor mai puternice. Îndrăznea doar să se urce în barca lui veche, legată de o rădăcină uscăţivă de pe ţărm, de unde îşi aruncă în apă undiţă.
Prindea doar peştişori mai mici, cu care nu reuşeau să-şi potolească foamea. Nevasta lui era o femeie tare rea, înfumurata şi certăreaţă, mereu nemulţumită. Zi de zi se plângea de viaţă pe care o duceau şi nu contenea să-şi învinovăţească bărbatul pentru neajunsurile lor. Într-o bună zi, pescarul îşi aruncă undita în apă, nădăjduind să prindă cât mai mult peste. Trecu o bună bucată de vreme de când stătea chircit cu undiţă în mână. Deodată, însă se petrecu o minune: prinse un peştişor mic, din cale afară de frumos şi de strălucitor. Nu mai văzuse ceva asemănător: era poleit cu aur. Peştişorul, cu glas de om, îi ceru pescarului să-l lase în viaţă şi să-l arunce în apă.
Pescarul era un om milostiv, însă era teamă de gură spurcată a nevestei, gândindu-se că se va întoarce acasă fără hrană. În cele din urmă, cruţa viaţa bietei fiinţe, hotărându-se să o lase să se întoarcă în împărăţia apelor. Peştişorul, drept răsplată, îi promise pescarului că-i va îndeplini trei dorinţe. Însă bătrânelul, trecut prin atâtea necazuri, nu mai credea în minuni. Îşi spuse doar că l-ar fi mâniat pe Dumnezeu dacă nu ar fi cruţat viaţa micului peştişor auriu. Când pescarul se întoarse acasă cu traista goală, nevasta îl dojeni aspru. Pentru a o îmbuna, îi povesti întâmplarea ciudată de care avu parte, ba pomeni şi de promisiunile peştişorului de aur. Preţ de câteva clipe, nevasta lui se arata neîncrezătoare; îşi spuse că are un papă-lapte de bărbat, mult prea milostiv. Asta trebuie să fi fost pricina pentru care cruţase viaţa peştişorului. Dar, şireată cum era, se hotăra să pună la încercare promisiunea făcută de peştişor. Porunci bătrânului să se întoarcă îndată pe ţărm şi să-i ceară peştişorului să-i îndeplinească o dorinţă. Pescarul porni înspre mare şi, cam şovăielnic, îl strigă pe peştişor. Acesta nu întârzie să se arate, iar pescarul îi destăinui ce-i ceruse nevasta să-i poruncească. Îi ceru o covată mai mare, în locul celei vechi, ponosite. Peştişorului nu i se păru greu să-i îndeplinească dorinţa şi-i promise pescarului că soţia lui va fi mulţumită. Auzind acestea, pescarul porni agale spre casă. Când ajunse aici, spre mirarea lui, văzu în odaia mică a căsuţei o covată mare şi frumoasă, cum nu-i fusese dat să vadă vreodată. Nevasta să stătea nerăbdătoarelângă vas, clătinându-şi capul în semn de uimire. Acum dădea crezare puterii nemaipomenite a peştişorului de aur şi nu trecu mult timp că născoci din nou o dorinţă demnă de lăcomia ei.
Prindea doar peştişori mai mici, cu care nu reuşeau să-şi potolească foamea. Nevasta lui era o femeie tare rea, înfumurata şi certăreaţă, mereu nemulţumită. Zi de zi se plângea de viaţă pe care o duceau şi nu contenea să-şi învinovăţească bărbatul pentru neajunsurile lor. Într-o bună zi, pescarul îşi aruncă undita în apă, nădăjduind să prindă cât mai mult peste. Trecu o bună bucată de vreme de când stătea chircit cu undiţă în mână. Deodată, însă se petrecu o minune: prinse un peştişor mic, din cale afară de frumos şi de strălucitor. Nu mai văzuse ceva asemănător: era poleit cu aur. Peştişorul, cu glas de om, îi ceru pescarului să-l lase în viaţă şi să-l arunce în apă.
Pescarul era un om milostiv, însă era teamă de gură spurcată a nevestei, gândindu-se că se va întoarce acasă fără hrană. În cele din urmă, cruţa viaţa bietei fiinţe, hotărându-se să o lase să se întoarcă în împărăţia apelor. Peştişorul, drept răsplată, îi promise pescarului că-i va îndeplini trei dorinţe. Însă bătrânelul, trecut prin atâtea necazuri, nu mai credea în minuni. Îşi spuse doar că l-ar fi mâniat pe Dumnezeu dacă nu ar fi cruţat viaţa micului peştişor auriu. Când pescarul se întoarse acasă cu traista goală, nevasta îl dojeni aspru. Pentru a o îmbuna, îi povesti întâmplarea ciudată de care avu parte, ba pomeni şi de promisiunile peştişorului de aur. Preţ de câteva clipe, nevasta lui se arata neîncrezătoare; îşi spuse că are un papă-lapte de bărbat, mult prea milostiv. Asta trebuie să fi fost pricina pentru care cruţase viaţa peştişorului. Dar, şireată cum era, se hotăra să pună la încercare promisiunea făcută de peştişor. Porunci bătrânului să se întoarcă îndată pe ţărm şi să-i ceară peştişorului să-i îndeplinească o dorinţă. Pescarul porni înspre mare şi, cam şovăielnic, îl strigă pe peştişor. Acesta nu întârzie să se arate, iar pescarul îi destăinui ce-i ceruse nevasta să-i poruncească. Îi ceru o covată mai mare, în locul celei vechi, ponosite. Peştişorului nu i se păru greu să-i îndeplinească dorinţa şi-i promise pescarului că soţia lui va fi mulţumită. Auzind acestea, pescarul porni agale spre casă. Când ajunse aici, spre mirarea lui, văzu în odaia mică a căsuţei o covată mare şi frumoasă, cum nu-i fusese dat să vadă vreodată. Nevasta să stătea nerăbdătoarelângă vas, clătinându-şi capul în semn de uimire. Acum dădea crezare puterii nemaipomenite a peştişorului de aur şi nu trecu mult timp că născoci din nou o dorinţă demnă de lăcomia ei.
Gândindu-se că aceasta covăţică nu-i este de ajuns, îşi trimise din nou bărbatul la malul mării, pentru a cere peştişorului de aur să-i îndeplinească cea de-a doua dorinţă. De astă-dată, femeia vroia o casă frumoasă şi împodobită, pe locul celei dărăpănate. Zbieră cât o ţinea gura, fugărindu-l pe bietul pescar. Vorbele-i tăioase se auziră până departe şi pescarul nu avu încotro decât să-l cheme din nou pe făcătorul de minuni. Om cinstit, cumpătat şi modest, îi era ruşine de lăcomia soţiei sale. Se temea că peştişorul se va supăra dacă îl caută după atât de puţin timp. Poate îşi va spune că este şi el la fel de necinstit şi de lacom ca şi nevasta să. Îşi ascunse ruşinea, îşi luă inima-n dinţi şi-l chemă pe peştişor, cu glasul cu care o slugă îl cheamă pe stăpân. Îi aduse la cunoştinţă cea de-a doua dorinţă a femeii. Peştişorul îl asigură că dorinţa îi era ca şi îndeplinită, iar la întoarcere va găsi o casă nouă, încăpătoare, din care nu va lipsi nimic. Pescarul merse înspre casă, cu capul plecat. Spre mirarea lui, în locul bordeiului dărăpănat, se afla o casă mare, nou-nouţă, dar nevasta lui stătea în prag, tot mohorâtă, scrâşnind din dinţi de nemulţumire. “Te pomeneşti că nu-i sunt de ajuns toate bogăţiile din lume”, aşa că îi povesti bărbatului să facă din nou cale-întoarsă şi să se-înfățișeze înaintea peştişorului. Urma să i se-îndeplinească cea de-a treia dorinţă: vroia un palat. Peştişorul îi îndeplini dorinţa deşi părea deja sătul şi plictisit de lăcomia lor. Când bărbatul se întoarse acasă, nu-i veni să-şi creadă ochilor. În locul casei era un palat care se înalta falnic în ţinutul acela părăsit ce până nu mult fusese parcă uitat de Dumnezeu.
Nevastă-sa era acum împărăteasa şi se aşezase deja pe locul de cinste din sala mare a palatului.
Când îşi văzu bărbatul la poartă, îi adresă nişte vorbe dispreţuitoare, izvorâte din inima ei haina, de piatră. Îl goni de la palat, strigându-i că este un biet muritor, împovărat de ani, şi că ar face bine să-şi caute norocul în altă parte. Îl izgoni ca pe un duşman şi-i spuse să ia seama că nu care cumva să îndrăznească să mai pună piciorul în palatul ei. Bătrânul pescar părăsi palatul şi porni încotro văzu cu ochii, iar pentru drum nu i se dădu nici măcar o bucată de pâine. Paznicii palatului îl înghiontiră şi-l batjocoriră. I se interzise să se mai apropie vreodată de palat. Bietul pescar nici nu înţelegea bine ce se petrecea. Căzu pe gânduri, ştia că doar peştişorul de aur putea să-i dea vreun sfat. Cobora din nou la ţărm şi-l chemă încă o dată deşi cele trei dorinţe fură deja îndeplinite. Totuşi, peştişorul se arata şi acum. Bătrânul îi poveşti de necazul care dădu-se peste el, de trufia nevestei sale, făcând din ea o fiinţă nemiloasă şi răuvoitoare. Pe el îl izgonise din palat, într-o lume a suferinţei şi a deznădejdii. Avea o ultimă rugăminte, pornită din suflet. Îi ceru peştişorului să năruie palatul şi să facă să dispară bogăţiile primite, iar acasă vroia s-o găsească pe nevasta lui aşteptând în uşa şubredă a vechiului lor bordei, în care să domnească pacea şi împăcarea.
Lăcomia nevestei pescarului îl supăra din cale-afară pe peştişor, astfel că se îndura de sufletul necăjit care venise să-şi jelească amărăciunea. Hotăra să facă dreptate şi să-i îndeplinească această ultimă dorinţă. Îl îmbuna pe bietul pescar şi-l trimise acasă. Nu mai era nici urmă de palat, de curte împărătească şi de mulţimea de servitori care forfoteau prin palat să-i facă pe plac stăpânei. Dispăruse şi mantia împărăteasca, purpurie. Când văzu vechea lor căsuţa, cu pereţii scorojiţi, se simţi cu sufletul împăcat; înăuntru îşi găsi nevasta, nestatornică şi nemulţumită, cum era şi mai înainte. Totul era ca la început: viaţa lor era lipsită de bucurii şi de bogăţii, aşa cum fuseseră obişnuiţi. Pescarul mai ieşea din când în când la pescuit, dându-şi toată silinţa să prindă cât mai mulţi peştişori în cârligul unditei. Duceau o viaţă grea, plină de griji, dar pescarul ştia că era tocmai viaţa pe care şi-o dorise, deşi nevasta continua să-l dojenească pe nedrept în fiecare zi.
Nevastă-sa era acum împărăteasa şi se aşezase deja pe locul de cinste din sala mare a palatului.
Când îşi văzu bărbatul la poartă, îi adresă nişte vorbe dispreţuitoare, izvorâte din inima ei haina, de piatră. Îl goni de la palat, strigându-i că este un biet muritor, împovărat de ani, şi că ar face bine să-şi caute norocul în altă parte. Îl izgoni ca pe un duşman şi-i spuse să ia seama că nu care cumva să îndrăznească să mai pună piciorul în palatul ei. Bătrânul pescar părăsi palatul şi porni încotro văzu cu ochii, iar pentru drum nu i se dădu nici măcar o bucată de pâine. Paznicii palatului îl înghiontiră şi-l batjocoriră. I se interzise să se mai apropie vreodată de palat. Bietul pescar nici nu înţelegea bine ce se petrecea. Căzu pe gânduri, ştia că doar peştişorul de aur putea să-i dea vreun sfat. Cobora din nou la ţărm şi-l chemă încă o dată deşi cele trei dorinţe fură deja îndeplinite. Totuşi, peştişorul se arata şi acum. Bătrânul îi poveşti de necazul care dădu-se peste el, de trufia nevestei sale, făcând din ea o fiinţă nemiloasă şi răuvoitoare. Pe el îl izgonise din palat, într-o lume a suferinţei şi a deznădejdii. Avea o ultimă rugăminte, pornită din suflet. Îi ceru peştişorului să năruie palatul şi să facă să dispară bogăţiile primite, iar acasă vroia s-o găsească pe nevasta lui aşteptând în uşa şubredă a vechiului lor bordei, în care să domnească pacea şi împăcarea.
Lăcomia nevestei pescarului îl supăra din cale-afară pe peştişor, astfel că se îndura de sufletul necăjit care venise să-şi jelească amărăciunea. Hotăra să facă dreptate şi să-i îndeplinească această ultimă dorinţă. Îl îmbuna pe bietul pescar şi-l trimise acasă. Nu mai era nici urmă de palat, de curte împărătească şi de mulţimea de servitori care forfoteau prin palat să-i facă pe plac stăpânei. Dispăruse şi mantia împărăteasca, purpurie. Când văzu vechea lor căsuţa, cu pereţii scorojiţi, se simţi cu sufletul împăcat; înăuntru îşi găsi nevasta, nestatornică şi nemulţumită, cum era şi mai înainte. Totul era ca la început: viaţa lor era lipsită de bucurii şi de bogăţii, aşa cum fuseseră obişnuiţi. Pescarul mai ieşea din când în când la pescuit, dându-şi toată silinţa să prindă cât mai mulţi peştişori în cârligul unditei. Duceau o viaţă grea, plină de griji, dar pescarul ştia că era tocmai viaţa pe care şi-o dorise, deşi nevasta continua să-l dojenească pe nedrept în fiecare zi.
Sfârșit
