Șase prieteni în jurul lumii - poveste de Charles Perrault
Citește online povestea pentru copii în română "Șase prieteni în jurul lumii" care îl are ca autor pe Charles Perrault. Citește basmul "Șase prieteni în jurul lumii" în care este vorba despre un soldat curajos și inimos care la sfârșitul războiului primise recompensă doar trei bani. El se supără foarte tare și îi puse gând rău regelui, dar pentru asta avea nevoie de oameni care să-l ajute. Trecu printr-o pădure și se întâlni cu un om care scotea din rădăcini șase arbori cu o ușurință nemaivăzută. Soldatul îi propuse omului să fie sluga lui și după ce acesta acceptă plecară mai departe.
Citește povestea "Șase prieteni în jurul lumii"
A fost odată un soldat priceput care se arata foarte curajos şi inimos în armată în care lucra.
Dar la sfârşitul războiului îi dădură ca recompensă doar trei bani.
- În curând veţi vedea că de mine nu-şi bate nimeni joc! spuse soldatul cu năduf. Când voi găsi oamenii de care am nevoie, nu-i vor ajunge regelui toate comorile din ţara pentru a mă plăti.
Plecă foarte supărat şi, trecând printr-o pădure, văzu un om care tocmai scotea din rădăcina şase arbori cu aceeaşi uşurinţă cu care ar fi scos nişte stuf.
- Vrei să fii servitorul meu şi să vii cu mine? îi propuse soldatul.
- De acord, răspunse omul, dar înainte lasă-mă să-i duc mamei mele această legătură de lemne.
Luă un trunchi, îl întinse ca şi cum ar fi fost o funie şi îi lega cu el pe ceilalţi. Îi puse apoi pe umeri şi se îndepărta.
La puţin timp după aceea se întoarse şi porniră la drum.
Merseră ce merseră până întâlniră un vânător care, cu un genunchi la pământ, ţintea cu puşca.
Soldatul îl întreba :
- Spre ce ţinteşti, vânătorule?
- La două mile depărtare este o musca aşezată pe o ramură de copac şi vreau să o nimersec în ochiul stâng.
- Hai cu mine, îi spuse soldatul. Toţi trei ne vom distra de minune.
Vânătorul li se alătura. În curând ajunseră într-un loc unde erau şapte mori de vânt, ale căror aripi se învârteau cu toată viteză fără să sufle nici măcar o briză.
La două mile depărtare, văzură în vârful unui copac un om care astupându-şi o nară, sufla cu cealaltă.
- Ce faci acolo?
- Iaca suflu în cele şapte mori de vânt, pentru a le face să se învârtă.
- Hai cu mine, toţi patru o să ne distrăm de minune, propuse din nou soldatul.
Omul coborî din copac şi se alătură celorlalţi.
După un timp, întâlniră un bărbat care, scoţându-şi un picior, îl pusese lângă el, şi se odihnea stând în celălalt picior.
- Ce faci în asemenea poziţie ? îl întreba soldatul.
- Am mersul rapid şi mi-am demontat un picior ca să nu mai merg atât de repede. Cu ambele picioare alerg atât de tare, încât nici păsările nu mă pot atinge.
- Vino cu mine, toţi cinci ne vom distra de minune.
Omul îi însoţi, dar nu merseră mult şi întâlniră un bărbat care purta pălăria pe o ureche.
- De ce porţi pălăria într-un mod atât de neobişnuit ? îl întreba soldatul.
- Dac-o aşez pe cap, se va face atât de frig, încât păsările vor cădea pe pământ congelate.
- Vino cu noi, toţi şase ne vom distra de minune.
Grupul de prieteni ajunse în oraş, unde regele dăduse zvon că va da mâna fiicei sale cui va putea s-o întreacă într-o cursă.
În caz că ar fi pierdut, aspirantului i s-ar fi tăiat capul.
Soldatul se înfăţişa regelui şi spuse :
- O să pun pe unul din servitorii mei să alerge în locul meu.
- Prea bine, dar şi tu trebuie să dai socoteală, astfel ca, dacă servitorul tău pierde veţi muri amândoi.
Soldatul accepta condiţia şi îl trimise în cursa pe alergător, care îşi puse şi al doilea picior pentru a concura cu prinţesa.
Câştigă cursa primul care alerga până la un izvor foarte îndepărtat şi se întorcea cu un ulcior plin cu apa.
Când dădură startul, omul rapid ca vântul se pierdu în depărtare. Ajunse la izvor, umplu vasul şi, văzându-şi rivalul dormind, îi goli ulciorul.
Cursa ar fi fost pierdută dacă nu ar fi intervenit vânătorul cu vederea sa uimitoare, care, de pe terasa palatului, ținti atât de bine, că nimeri craniul ce servea drept pernă alergătorului.
Dar la sfârşitul războiului îi dădură ca recompensă doar trei bani.
- În curând veţi vedea că de mine nu-şi bate nimeni joc! spuse soldatul cu năduf. Când voi găsi oamenii de care am nevoie, nu-i vor ajunge regelui toate comorile din ţara pentru a mă plăti.
Plecă foarte supărat şi, trecând printr-o pădure, văzu un om care tocmai scotea din rădăcina şase arbori cu aceeaşi uşurinţă cu care ar fi scos nişte stuf.
- Vrei să fii servitorul meu şi să vii cu mine? îi propuse soldatul.
- De acord, răspunse omul, dar înainte lasă-mă să-i duc mamei mele această legătură de lemne.
Luă un trunchi, îl întinse ca şi cum ar fi fost o funie şi îi lega cu el pe ceilalţi. Îi puse apoi pe umeri şi se îndepărta.
La puţin timp după aceea se întoarse şi porniră la drum.
Merseră ce merseră până întâlniră un vânător care, cu un genunchi la pământ, ţintea cu puşca.
Soldatul îl întreba :
- Spre ce ţinteşti, vânătorule?
- La două mile depărtare este o musca aşezată pe o ramură de copac şi vreau să o nimersec în ochiul stâng.
- Hai cu mine, îi spuse soldatul. Toţi trei ne vom distra de minune.
Vânătorul li se alătura. În curând ajunseră într-un loc unde erau şapte mori de vânt, ale căror aripi se învârteau cu toată viteză fără să sufle nici măcar o briză.
La două mile depărtare, văzură în vârful unui copac un om care astupându-şi o nară, sufla cu cealaltă.
- Ce faci acolo?
- Iaca suflu în cele şapte mori de vânt, pentru a le face să se învârtă.
- Hai cu mine, toţi patru o să ne distrăm de minune, propuse din nou soldatul.
Omul coborî din copac şi se alătură celorlalţi.
După un timp, întâlniră un bărbat care, scoţându-şi un picior, îl pusese lângă el, şi se odihnea stând în celălalt picior.
- Ce faci în asemenea poziţie ? îl întreba soldatul.
- Am mersul rapid şi mi-am demontat un picior ca să nu mai merg atât de repede. Cu ambele picioare alerg atât de tare, încât nici păsările nu mă pot atinge.
- Vino cu mine, toţi cinci ne vom distra de minune.
Omul îi însoţi, dar nu merseră mult şi întâlniră un bărbat care purta pălăria pe o ureche.
- De ce porţi pălăria într-un mod atât de neobişnuit ? îl întreba soldatul.
- Dac-o aşez pe cap, se va face atât de frig, încât păsările vor cădea pe pământ congelate.
- Vino cu noi, toţi şase ne vom distra de minune.
Grupul de prieteni ajunse în oraş, unde regele dăduse zvon că va da mâna fiicei sale cui va putea s-o întreacă într-o cursă.
În caz că ar fi pierdut, aspirantului i s-ar fi tăiat capul.
Soldatul se înfăţişa regelui şi spuse :
- O să pun pe unul din servitorii mei să alerge în locul meu.
- Prea bine, dar şi tu trebuie să dai socoteală, astfel ca, dacă servitorul tău pierde veţi muri amândoi.
Soldatul accepta condiţia şi îl trimise în cursa pe alergător, care îşi puse şi al doilea picior pentru a concura cu prinţesa.
Câştigă cursa primul care alerga până la un izvor foarte îndepărtat şi se întorcea cu un ulcior plin cu apa.
Când dădură startul, omul rapid ca vântul se pierdu în depărtare. Ajunse la izvor, umplu vasul şi, văzându-şi rivalul dormind, îi goli ulciorul.
Cursa ar fi fost pierdută dacă nu ar fi intervenit vânătorul cu vederea sa uimitoare, care, de pe terasa palatului, ținti atât de bine, că nimeri craniul ce servea drept pernă alergătorului.
Acesta tresări de spaimă şi îşi dădu seama de greşeala să. Fără să se lase învins, se întoarse la izvor, umplu din nou ulciorul şi tot ajunse înaintea prinţesei la palat.
Dar regele nu dorea ca fiica să să se mărite cu soldatul, aşa că se gândi la un plan ca să scape de el şi de oamenii lui.
- Acum trebuie să vă sărbătoriţi victoria cu un ospăţ pe cinste, spuse regele.
Îi conduse într-o sală care avea podeaua şi uşile acoperite cu fier şi ale cărei ferestre erau protejate de gratii groase.
Pe masă erau servite bucate aburinde.
Când ajunseră înăuntru, regele închise uşile şi puse lacăt.
Apoi îi porunci bucătarului să aprindă un foc mare dedesubtul sălii, până când placa de fier se înroşi ca vinul.
Comesenii începură să simtă o căldură sufocantă şi când încercară să iasă din cameră, constatară că erau blocaţi înăuntru şi că regele le întinsese o cursă.
- Nu va fi cum vrea el, striga pălărierul. O să fac un îngheţ atât de mare, încât focul se va retrage ruşinat.
Şi, acoperindu-şi capul cu pălăria, făcu un frig teribil, astfel încât mâncarea îngheţă în farfurii.
După ce trecură vreo două ore şi regele considera că toţi arseseră, porunci să se deschidă uşa.
Văzându-i pe toţi şase ieşind bucuroşi, regele abia îşi putu ascunde mania.
Văzând că nu poate să facă nimic împotriva acelor oameni, se hotărî să-i cumpere cu bani.
Îl chema pe soldat şi îl întreba cât aur vrea ca să nu se însoare cu fiica sa.
- Va fi suficient să-mi dai atât de mult cât poate căra unul din servitorii mei, răspunse soldatul. Peste două săptămâni o să vin după el.
Adună toţi croitorii din ţară, cărora le lua paisprezece zile să coasă un sac uriaş.
Când fu gata, cel mai puternic din cei şase, cel care scotea arborii din rădăcină, puse sacul pe umeri şi se duse la palat.
- Poftim, voinicule, spuse regele. Cât aur poţi să cari în acest sac ?
Porunci să se aducă o tonă de aur, dar omul o ridică cu o singură mână şi o băga în sac.
- De ce nu aduceţi mai mult? Asta abia dacă a umplut fundul sacului, protesta.
Şi astfel regele fu nevoit să-i dea puţin câte puţin din toată averea sa, dar nu reuși să umpledecât jumătate de sac.
- Să mi se aducă mai mult, striga voinicul. Ce fac eu cu pumnul ăsta de aur?
Regele trebui să trimită căruţe prin tot regatul şi umplură cu aur vreo şapte mii.
Voinicul le bagă în sac cu tot cu boii care le trăgeau.
- Nu voi fi pretenţios şi voi băga în sac tot ce-mi daţi ca să-l umplu de tot, comenta.
Când nu mai era nimic de cărat, spuse :
-Să terminăm odată. Pot să car sacul chiar dacă nu e plin.
Îl sălta pe umeri şi se întoarse la prietenii săi.
Regele, văzând că acei oameni pleacă ducând toată averea sa, porunci să fie urmăriţi şi să li se ia sacul.
Două regimente îi ajunseră din urmă şi comandantul le spuse :
- Lăsaţi sacul dacă nu vreţi să muriţi!
- Cum? se miră cel care sufla vânt pe nară. Să ne predăm? Mai întâi o să zburaţi toţi prin aer.
Şi, astupându-şi o nară, începu să sufle cu cealaltă contra celor două regimente, iar oameni şi cai zburară prin aer cât ai clipi din ochi. Apoi se mai potoli şi le zise :
- Mergeţi şi spuneţi-i regelui să trimită mai multă cavalerie, am chef să o văd cum zboară.
În faţa acestui mesaj, regele exclamă :
- Lăsaţi-l să plece, nu avem cum să-i oprim.
Şi cei şase au dus comoara în altă ţară, unde au împărţit-o şi au trăit fericiţi tot restul vieţii lor.
Dar regele nu dorea ca fiica să să se mărite cu soldatul, aşa că se gândi la un plan ca să scape de el şi de oamenii lui.
- Acum trebuie să vă sărbătoriţi victoria cu un ospăţ pe cinste, spuse regele.
Îi conduse într-o sală care avea podeaua şi uşile acoperite cu fier şi ale cărei ferestre erau protejate de gratii groase.
Pe masă erau servite bucate aburinde.
Când ajunseră înăuntru, regele închise uşile şi puse lacăt.
Apoi îi porunci bucătarului să aprindă un foc mare dedesubtul sălii, până când placa de fier se înroşi ca vinul.
Comesenii începură să simtă o căldură sufocantă şi când încercară să iasă din cameră, constatară că erau blocaţi înăuntru şi că regele le întinsese o cursă.
- Nu va fi cum vrea el, striga pălărierul. O să fac un îngheţ atât de mare, încât focul se va retrage ruşinat.
Şi, acoperindu-şi capul cu pălăria, făcu un frig teribil, astfel încât mâncarea îngheţă în farfurii.
După ce trecură vreo două ore şi regele considera că toţi arseseră, porunci să se deschidă uşa.
Văzându-i pe toţi şase ieşind bucuroşi, regele abia îşi putu ascunde mania.
Văzând că nu poate să facă nimic împotriva acelor oameni, se hotărî să-i cumpere cu bani.
Îl chema pe soldat şi îl întreba cât aur vrea ca să nu se însoare cu fiica sa.
- Va fi suficient să-mi dai atât de mult cât poate căra unul din servitorii mei, răspunse soldatul. Peste două săptămâni o să vin după el.
Adună toţi croitorii din ţară, cărora le lua paisprezece zile să coasă un sac uriaş.
Când fu gata, cel mai puternic din cei şase, cel care scotea arborii din rădăcină, puse sacul pe umeri şi se duse la palat.
- Poftim, voinicule, spuse regele. Cât aur poţi să cari în acest sac ?
Porunci să se aducă o tonă de aur, dar omul o ridică cu o singură mână şi o băga în sac.
- De ce nu aduceţi mai mult? Asta abia dacă a umplut fundul sacului, protesta.
Şi astfel regele fu nevoit să-i dea puţin câte puţin din toată averea sa, dar nu reuși să umpledecât jumătate de sac.
- Să mi se aducă mai mult, striga voinicul. Ce fac eu cu pumnul ăsta de aur?
Regele trebui să trimită căruţe prin tot regatul şi umplură cu aur vreo şapte mii.
Voinicul le bagă în sac cu tot cu boii care le trăgeau.
- Nu voi fi pretenţios şi voi băga în sac tot ce-mi daţi ca să-l umplu de tot, comenta.
Când nu mai era nimic de cărat, spuse :
-Să terminăm odată. Pot să car sacul chiar dacă nu e plin.
Îl sălta pe umeri şi se întoarse la prietenii săi.
Regele, văzând că acei oameni pleacă ducând toată averea sa, porunci să fie urmăriţi şi să li se ia sacul.
Două regimente îi ajunseră din urmă şi comandantul le spuse :
- Lăsaţi sacul dacă nu vreţi să muriţi!
- Cum? se miră cel care sufla vânt pe nară. Să ne predăm? Mai întâi o să zburaţi toţi prin aer.
Şi, astupându-şi o nară, începu să sufle cu cealaltă contra celor două regimente, iar oameni şi cai zburară prin aer cât ai clipi din ochi. Apoi se mai potoli şi le zise :
- Mergeţi şi spuneţi-i regelui să trimită mai multă cavalerie, am chef să o văd cum zboară.
În faţa acestui mesaj, regele exclamă :
- Lăsaţi-l să plece, nu avem cum să-i oprim.
Şi cei şase au dus comoara în altă ţară, unde au împărţit-o şi au trăit fericiţi tot restul vieţii lor.
Sfârșit
