Lupul cel alb și ciuboțelele roșii - poveste de Charles Perrault
Citește online povestea pentru copii în română "Lupul cel alb și ciuboțelele roșii" care îl are ca autor pe Charles Perrault. Citește basmul "Lupul cel alb și ciuboțelele roșii" în care este vorba despre o doamnă bogată care avea doi copii din două căsătorii. Pe unul din băieți îl chema Jingolet și era ursit să fie mereu hărțuit de o vrăjitoare, iar pe cel de-al doilea îl chema Căciuliţă și dimpotrivă, el era protejat de o vrăjitoare. Cei frați se iubeau foarte mult și când suferea unul, suferea și celălalt.
Citește povestea "Lupul cel alb și ciuboțelele roșii"
Se zice că ar fi fost odată o doamnă foarte, foarte bogată, care avea doi băieți. Din prima căsătorie îi rămăsese un băiat căruia îi zicea Jingolet. Și băiatul acesta era ursit să fie mereu hărţuit de o vrăjitoare rea. Dintr-a doua căsătorie avea alt băiat, pe nume Căciuliţă şi care, dimpotrivă, era ocrotit de o zână bună. Aceşti doi frați se iubeau întri ei nespus de mult și când i se făcea unuia vreun rău, suferea și celălalt.
Într-o zi mama lor îi spuse lui Jingolet:
- Du-te până la casa noastră de la ţară şi du-i îngrijitoarei casei borcanul acesta cu dulceaţă, şi pişcoturile pe care le-am făcut pentru ea. Biata femeie este bolnavă şi se va bucura tare, tare mult ducându-i-le.
Jingolet luă ceea ce-i dădu maică-sa și plecă. Trecură două zile și băiatul nu mai dădu nici un semn de viaţă.
Vreţi să cunoaşteţi pricina? O veţi afla îndată.
Pentru a ajunge la căsuţa de la ţară, Jingolet trebuia să treacă printr-o pădure. Băiatul se opri acolo să culeagă nişte alune, dar pe cind dădu să le spargă, numai ce văzu venind către el un lup alb, cu ochi mari, roşii, care îi vorbi:
- Ascultă, Jingolet! Știu că ai la tine nişte pişcoturi şi un borcan cu dulceață. Dacă nu mi le dai numaidecât să le mănânc, să ştii că te voi mânca pe tine!
- De ce să ți le dau ? Răutăciosule! Tu nu eşti bolnav şi nai nevoie de dulciuri, răspunse el.
- Ei bine, îţi mai spun o singură dată, Jingolet, dacă nu-mi dai imediat dulceaţa și pişcoturile te mănânc şi nu mai rămâne nici urmă din tine.
Jingolet n-a avu încotro şi se văzu silit să-i dea lupului cel lacom bunătăţile înmânate de maică-sa. Dar, după această ispravă, se temu să se mai înapoieze acasă.
Căciuliţă era foarte mâhnit şi chiar îngrijorat de lunga întârziere a fratelui său. Dar mare îi fu mirarea când găsi, a doua zi, în odaia lui, o pereche de ciuboţele roşii atât de frumoase şi de lucioase, încât îţi luau ochii.Bineînţeles că nu îl rabdă inima să nu le încerce. Și deodată se trezi făcând nişte paşi mari ca de uriaş. Apoi, nici una, nici două, se pomeni în pădure, unde îl găsi pe fratele lui care îi spuse plângând în hohote cum se oprise să culeagă alune, cum îi mâncase lupul alb dulciurile şi cum după aceea îi fusese frică să se mai întoarcă acasă.
Căciuliță îl linişti şi, sărutându-l pe obraji, îi spuse:
Aşteaptă-mă puţin aici şi nu te mai teme de nimic. Voi vedea eu cum am să îndrept totul.
Zicând acestea, se duse repede în oraş, cumpără un borcan cu dulceaţă şi nişte pişcoturi şi le duse îngrijitoare casei de la ţară. Îl luă apoi pe Jingolet de mână şi porni cu el frumuşel acasă, rugând-o pe mama să îl ierte pentru întârziere. Spuse că nu se simţise tocmai bine şi că a fost nevoit să stea vreo două zile în pat, la ţară.
Trecură alte vreo opt zile de la prima lui călătorie şi Jingolet fu iar trimis să ducă în dar nişte ceşti de porţelan, foarte frumoase, unor prieteni ai casei. Căci era ziua lor.
- Ascultă, fiule, te rog să fii cu mare băgare de seama. Dacă le spargi va fi vai și amar de tine, îi spuse, maică-sa.
Jingolet luă ceștile și plecă. Era tare cald. Băiatul se opri la malul unei ape să se mai răcorească. Și ce îi veni deodată in gând?! Să desfacă pachetul să vadă şi el ceștile cele frumoase.
Le scoase, dar una câte una și cum sta aşa, privindu-le, îi răsări din nou în cale lupul cel alb.
- Ia ascultă, Jingolet, îl întreabă lupul. Ştiu că ai întotdeauna câteceva bun de mâncare. Ce-mi dai acum să mănânc, că mi-e tare foame.
- Făptură lacomă a eşti! îi strigă, înfuriat, băiatul. De câte ori mă întâlneşti îmi ceri de mâncare.Iată, acum n-am decât nişte ceşti de porţelan. Cred că n-ai să le mănânci şi pe astea?
Într-o zi mama lor îi spuse lui Jingolet:
- Du-te până la casa noastră de la ţară şi du-i îngrijitoarei casei borcanul acesta cu dulceaţă, şi pişcoturile pe care le-am făcut pentru ea. Biata femeie este bolnavă şi se va bucura tare, tare mult ducându-i-le.
Jingolet luă ceea ce-i dădu maică-sa și plecă. Trecură două zile și băiatul nu mai dădu nici un semn de viaţă.
Vreţi să cunoaşteţi pricina? O veţi afla îndată.
Pentru a ajunge la căsuţa de la ţară, Jingolet trebuia să treacă printr-o pădure. Băiatul se opri acolo să culeagă nişte alune, dar pe cind dădu să le spargă, numai ce văzu venind către el un lup alb, cu ochi mari, roşii, care îi vorbi:
- Ascultă, Jingolet! Știu că ai la tine nişte pişcoturi şi un borcan cu dulceață. Dacă nu mi le dai numaidecât să le mănânc, să ştii că te voi mânca pe tine!
- De ce să ți le dau ? Răutăciosule! Tu nu eşti bolnav şi nai nevoie de dulciuri, răspunse el.
- Ei bine, îţi mai spun o singură dată, Jingolet, dacă nu-mi dai imediat dulceaţa și pişcoturile te mănânc şi nu mai rămâne nici urmă din tine.
Jingolet n-a avu încotro şi se văzu silit să-i dea lupului cel lacom bunătăţile înmânate de maică-sa. Dar, după această ispravă, se temu să se mai înapoieze acasă.
Căciuliţă era foarte mâhnit şi chiar îngrijorat de lunga întârziere a fratelui său. Dar mare îi fu mirarea când găsi, a doua zi, în odaia lui, o pereche de ciuboţele roşii atât de frumoase şi de lucioase, încât îţi luau ochii.Bineînţeles că nu îl rabdă inima să nu le încerce. Și deodată se trezi făcând nişte paşi mari ca de uriaş. Apoi, nici una, nici două, se pomeni în pădure, unde îl găsi pe fratele lui care îi spuse plângând în hohote cum se oprise să culeagă alune, cum îi mâncase lupul alb dulciurile şi cum după aceea îi fusese frică să se mai întoarcă acasă.
Căciuliță îl linişti şi, sărutându-l pe obraji, îi spuse:
Aşteaptă-mă puţin aici şi nu te mai teme de nimic. Voi vedea eu cum am să îndrept totul.
Zicând acestea, se duse repede în oraş, cumpără un borcan cu dulceaţă şi nişte pişcoturi şi le duse îngrijitoare casei de la ţară. Îl luă apoi pe Jingolet de mână şi porni cu el frumuşel acasă, rugând-o pe mama să îl ierte pentru întârziere. Spuse că nu se simţise tocmai bine şi că a fost nevoit să stea vreo două zile în pat, la ţară.
Trecură alte vreo opt zile de la prima lui călătorie şi Jingolet fu iar trimis să ducă în dar nişte ceşti de porţelan, foarte frumoase, unor prieteni ai casei. Căci era ziua lor.
- Ascultă, fiule, te rog să fii cu mare băgare de seama. Dacă le spargi va fi vai și amar de tine, îi spuse, maică-sa.
Jingolet luă ceștile și plecă. Era tare cald. Băiatul se opri la malul unei ape să se mai răcorească. Și ce îi veni deodată in gând?! Să desfacă pachetul să vadă şi el ceștile cele frumoase.
Le scoase, dar una câte una și cum sta aşa, privindu-le, îi răsări din nou în cale lupul cel alb.
- Ia ascultă, Jingolet, îl întreabă lupul. Ştiu că ai întotdeauna câteceva bun de mâncare. Ce-mi dai acum să mănânc, că mi-e tare foame.
- Făptură lacomă a eşti! îi strigă, înfuriat, băiatul. De câte ori mă întâlneşti îmi ceri de mâncare.Iată, acum n-am decât nişte ceşti de porţelan. Cred că n-ai să le mănânci şi pe astea?
- Nu, dar am să te mănânc pe tine, băieţelule! Hai, pregăteşte-te! în câteva clipe nu va mai rămâne nimic din oscioarele tale!
Și lupul vru să se arunce asupra lui, dar băiatul fu mai tare. Își luă picioarele la spinare și fugi, fugi de-i sfârâiau călcâiele.
Lupul alergă după el, călca peste ceşti, le sparse în bucăţi și era gata-gata să-l prindă pe bietul Jingolet, să-l mănânce. Dar iată că, dintr-o dată, ca din cer, Căciuliță pică la timp cu botinele lui roșii. Îi aruncă o halcă buni lupului cel răutăcios, care se mistui repede printre copaci să o înfulece, apoi îşi luă fratele de mână şi îi vorbi:
- Eram sigur că îţi va ieşi din nou în cale lupul cel rău, de aceea ţi-am luat urma. Spune, unde sunt ceştile Ce-ai făcut cu ele?
- Iată-le! Nu le vezi ? Sunt făcute zob! răspunse Jingolet abia ţinându-şi plânsul.
- Necazul ăsta va fi ceva mai greu de îndreptat, răspunse Căciuliță. De unde să iau atâţia bani, să cumpăr asemenea ceşti scumpe ?!
- Dar. lasă. ne descurcăm noi, răspunse apoi tot el. Vino acasă cu mine. Voi şti să te ocrotesc şi de data aceasta.
Căciuliță îşi sili fratele să-l urmeze şi ştiind câtă încredere avea mama în îndemânarea lui și cum nu făcuse niciodată vreo poznă, îi spuse oftând că el fusese acela care spărsese ceştile, pe când se juca prin pădure cu Jingolet.
Şi fiindcă nu i se întâmplase niciodată nimic, mama îl iertă, fără să mai caute pricină cuiva şi să-l afle pe adevăratul vinovat. Şi iar mai trecu un timp. Într-o bună zi îi spuse iar lui Jingolet
- Du-te tu şi adu-mi-o pe fina de la doică. Oamenii aceia care au îngrijit-o, până acum, sunt bătrâni şi bolnavi, nu mai pot veni s-o şi aducă. Ţi-o încredinţez ţie:Dar ia seama, să o păzeşti ca pe ochii din cap, altfel o păţeşti cu mine!
- Bine, mamă! O voi păzi! răspunse Jingolet şi porni din nou la drum. Arătă o scrisoare de la naşa fetei și îi rugă pe bătrâni să i-o încredinţeze. Până aci toate ar fi fost bune. Străbătuse calea până în satul unde locuiau bătrânii, fără să se întâmple nimic, iar acum se înapoia agale acasă. Se amuză, ţinând copila, cînd de mână, care, cu toate că n-avea decât patru ani, umbla foarte bine, când purtând-o în braţe, să nu obosească.
Dar nu se putu dezbăra de vechiul lui obicei, să nu se oprească nițel din cale, pentru joacă.
Uitând de primejdiile ce-l pândeau la tot pasul, făcu deci un popas pe malul râului. Acolo aşeză fetița pe iarbă și începu să culeagă flori, din care făcu un buchet mare pe care îl puse alături de fetiță. Luând-o apoi în brațe, o dezmierdă, o sărută pe obrăjori ș i-i cântă, jucând-o pe genunchi, ca pe o păpușă.
Din păcate, Jingolet nu era un băiat prea isteţ şi aceasta era pricina tuturor nenorocirilor ce cădeau pe capul lui.
Acum era prea ocupat cu joaca, şi nu băgă de seamă că lupul alb venea iar în goană mare pe urmele lui.
- Hei, ia ascultă, Jingolet, îi strigă mişelul, să nu încerci cumva să fugi, căci n u vei mai avea timp.
Mirosul de carne fragedă mi-a aţâțat pofta de mâncare.L-am simţit la mai bine de trei leghe depărtare. Mi-e o foame grozavă! Trebuie să mi o dai pe fetiţa aceasta. Am s-o îmbuc dintr-o înghiţitura. Dacă nu mi-o dai voi fi nevoit să te mănânc pe tine.
Și lupul vru să se arunce asupra lui, dar băiatul fu mai tare. Își luă picioarele la spinare și fugi, fugi de-i sfârâiau călcâiele.
Lupul alergă după el, călca peste ceşti, le sparse în bucăţi și era gata-gata să-l prindă pe bietul Jingolet, să-l mănânce. Dar iată că, dintr-o dată, ca din cer, Căciuliță pică la timp cu botinele lui roșii. Îi aruncă o halcă buni lupului cel răutăcios, care se mistui repede printre copaci să o înfulece, apoi îşi luă fratele de mână şi îi vorbi:
- Eram sigur că îţi va ieşi din nou în cale lupul cel rău, de aceea ţi-am luat urma. Spune, unde sunt ceştile Ce-ai făcut cu ele?
- Iată-le! Nu le vezi ? Sunt făcute zob! răspunse Jingolet abia ţinându-şi plânsul.
- Necazul ăsta va fi ceva mai greu de îndreptat, răspunse Căciuliță. De unde să iau atâţia bani, să cumpăr asemenea ceşti scumpe ?!
- Dar. lasă. ne descurcăm noi, răspunse apoi tot el. Vino acasă cu mine. Voi şti să te ocrotesc şi de data aceasta.
Căciuliță îşi sili fratele să-l urmeze şi ştiind câtă încredere avea mama în îndemânarea lui și cum nu făcuse niciodată vreo poznă, îi spuse oftând că el fusese acela care spărsese ceştile, pe când se juca prin pădure cu Jingolet.
Şi fiindcă nu i se întâmplase niciodată nimic, mama îl iertă, fără să mai caute pricină cuiva şi să-l afle pe adevăratul vinovat. Şi iar mai trecu un timp. Într-o bună zi îi spuse iar lui Jingolet
- Du-te tu şi adu-mi-o pe fina de la doică. Oamenii aceia care au îngrijit-o, până acum, sunt bătrâni şi bolnavi, nu mai pot veni s-o şi aducă. Ţi-o încredinţez ţie:Dar ia seama, să o păzeşti ca pe ochii din cap, altfel o păţeşti cu mine!
- Bine, mamă! O voi păzi! răspunse Jingolet şi porni din nou la drum. Arătă o scrisoare de la naşa fetei și îi rugă pe bătrâni să i-o încredinţeze. Până aci toate ar fi fost bune. Străbătuse calea până în satul unde locuiau bătrânii, fără să se întâmple nimic, iar acum se înapoia agale acasă. Se amuză, ţinând copila, cînd de mână, care, cu toate că n-avea decât patru ani, umbla foarte bine, când purtând-o în braţe, să nu obosească.
Dar nu se putu dezbăra de vechiul lui obicei, să nu se oprească nițel din cale, pentru joacă.
Uitând de primejdiile ce-l pândeau la tot pasul, făcu deci un popas pe malul râului. Acolo aşeză fetița pe iarbă și începu să culeagă flori, din care făcu un buchet mare pe care îl puse alături de fetiță. Luând-o apoi în brațe, o dezmierdă, o sărută pe obrăjori ș i-i cântă, jucând-o pe genunchi, ca pe o păpușă.
Din păcate, Jingolet nu era un băiat prea isteţ şi aceasta era pricina tuturor nenorocirilor ce cădeau pe capul lui.
Acum era prea ocupat cu joaca, şi nu băgă de seamă că lupul alb venea iar în goană mare pe urmele lui.
- Hei, ia ascultă, Jingolet, îi strigă mişelul, să nu încerci cumva să fugi, căci n u vei mai avea timp.
Mirosul de carne fragedă mi-a aţâțat pofta de mâncare.L-am simţit la mai bine de trei leghe depărtare. Mi-e o foame grozavă! Trebuie să mi o dai pe fetiţa aceasta. Am s-o îmbuc dintr-o înghiţitura. Dacă nu mi-o dai voi fi nevoit să te mănânc pe tine.
- În zadar stăruieşti, ticălosule, pe fetiţa aceasta nu ți-o dau. Mai degrabă mănâncă-mă pe mine!
- Ei bine, atunci n-ai grijă, în stomacul meu este loc şi pentru doi. Dar mai întâi și-ntâi voi începe cu ea. Ce carne bună şi fragedă trebuie să aibă şi cu câtă poftă am s-o mănânc!...
Şi cu toată împotrivirea lui Jingolet, lupul cel alb şi nesăţios se azvârli asupra fetiței şi o înghiţi dintr-o dată. Iar bietul Jingolet căzu în nesimţire. Lupul cel alb se pregăti să-l înghită și pe el când, de pe malul celălalt al râului, răsări, ca din pământ, Căciuliță.
Văzuse dintr-o privire primejdia în care se afla iubitul său frate şi neavând la îndemână nici barcă, nici punte, se aruncă, fără a mai sta mult pe gânduri, în apa. Şi minunata vrajă, a ciuboţelelor roşii, făcu să rămână în picioare şi să umble pe apă ca și cum ar fi umblat pe pământ. Ajunse cu pași uriaşi lângă fratele său, care zăcea aproape fără de viaţă la pământ.
Căciuliță era un băiat plin de bărbăţie şi şi-ar fi dat bucuros viaţa, și să o scape pe fratelui său.
Îşi scoase deci una din ciuboţele şi o azvârli cu atâta putere în capul lupului încât animalul cel lacom căzu şi muri pe loc. Și în clipa când lupul cel alb îşi dădu duhul, cei doi fraţi văzură alături, cu uimire, un pat presărat cu trandafiri pe care dormea, adânc, fetița.
Lui Căciuliță îi era teamă că ar putea fi moartă și-o atinse. Copila se trezi și zâmbi drăgălaș.
Alăturea de ei, apăru, tot fără veste o trăsurică uşoară, trasă de șase melci. În trăsurică se află o femeie minunat de frumoasă,îmbrăcată într-o rochie străvezie.
Ea-i spuse lui Căciuliță.
- Eu sunt zâna Bonace care te-a ocrotit de la naştere și până astăzi . Dragostea ta frăţească și curajul au izbutit să distrugă vrăjile zânei Ripopette, cea mai vajnică dușmancă a lui Jingolet.
Află că lupul cel alb nu era altul decât ea, Ripopette mereu pusă pe urmele lui. Spre a-l speria și a-l face să greşească, ispitindu-l în fel și chip. Ea n-ar fi putut niciodată face atâtea răutăți dacă Jingolet nu i-ar fi dat mereu apă la moară, căzând din greșeală în greșeală. Prea mult se oprește la joacă în loc să-și vadă de drum și face tot felul de năzdrăvănii.Acum toate acestea au luat sfârşit.
Lupul cel alb e mort, iar zâna Ripopette și-a pierdut orice putere asupra lui.Urcaţi-vă amândoi în trăsurica mea și vă voi însoţi până acasă.
Zicând acestea, zâna Bonace îi luă pe cei doi fraţi împreună cu fetiţa și-i urcă în trăsurică.
O pală de vânt îi ridică pe sus, deasupra apei şi ea trecu cum ar fi trecut peste un pod. Zâna îi povesti mamei lor faptele bune ale lui Căciuliţă şi pricina poznelor lui Jingolet, care fusese urmărit de un duh rău. Fericiţi de cele auzite din gura zânei, mama dădu sfaturi bune lui Jingolet, dându-l de pildă celorlalţi copii pe Căciuliță pentru dragostea lui fraternă, pentru curajul şi faptele sale bune.
- Ei bine, atunci n-ai grijă, în stomacul meu este loc şi pentru doi. Dar mai întâi și-ntâi voi începe cu ea. Ce carne bună şi fragedă trebuie să aibă şi cu câtă poftă am s-o mănânc!...
Şi cu toată împotrivirea lui Jingolet, lupul cel alb şi nesăţios se azvârli asupra fetiței şi o înghiţi dintr-o dată. Iar bietul Jingolet căzu în nesimţire. Lupul cel alb se pregăti să-l înghită și pe el când, de pe malul celălalt al râului, răsări, ca din pământ, Căciuliță.
Văzuse dintr-o privire primejdia în care se afla iubitul său frate şi neavând la îndemână nici barcă, nici punte, se aruncă, fără a mai sta mult pe gânduri, în apa. Şi minunata vrajă, a ciuboţelelor roşii, făcu să rămână în picioare şi să umble pe apă ca și cum ar fi umblat pe pământ. Ajunse cu pași uriaşi lângă fratele său, care zăcea aproape fără de viaţă la pământ.
Căciuliță era un băiat plin de bărbăţie şi şi-ar fi dat bucuros viaţa, și să o scape pe fratelui său.
Îşi scoase deci una din ciuboţele şi o azvârli cu atâta putere în capul lupului încât animalul cel lacom căzu şi muri pe loc. Și în clipa când lupul cel alb îşi dădu duhul, cei doi fraţi văzură alături, cu uimire, un pat presărat cu trandafiri pe care dormea, adânc, fetița.
Lui Căciuliță îi era teamă că ar putea fi moartă și-o atinse. Copila se trezi și zâmbi drăgălaș.
Alăturea de ei, apăru, tot fără veste o trăsurică uşoară, trasă de șase melci. În trăsurică se află o femeie minunat de frumoasă,îmbrăcată într-o rochie străvezie.
Ea-i spuse lui Căciuliță.
- Eu sunt zâna Bonace care te-a ocrotit de la naştere și până astăzi . Dragostea ta frăţească și curajul au izbutit să distrugă vrăjile zânei Ripopette, cea mai vajnică dușmancă a lui Jingolet.
Află că lupul cel alb nu era altul decât ea, Ripopette mereu pusă pe urmele lui. Spre a-l speria și a-l face să greşească, ispitindu-l în fel și chip. Ea n-ar fi putut niciodată face atâtea răutăți dacă Jingolet nu i-ar fi dat mereu apă la moară, căzând din greșeală în greșeală. Prea mult se oprește la joacă în loc să-și vadă de drum și face tot felul de năzdrăvănii.Acum toate acestea au luat sfârşit.
Lupul cel alb e mort, iar zâna Ripopette și-a pierdut orice putere asupra lui.Urcaţi-vă amândoi în trăsurica mea și vă voi însoţi până acasă.
Zicând acestea, zâna Bonace îi luă pe cei doi fraţi împreună cu fetiţa și-i urcă în trăsurică.
O pală de vânt îi ridică pe sus, deasupra apei şi ea trecu cum ar fi trecut peste un pod. Zâna îi povesti mamei lor faptele bune ale lui Căciuliţă şi pricina poznelor lui Jingolet, care fusese urmărit de un duh rău. Fericiţi de cele auzite din gura zânei, mama dădu sfaturi bune lui Jingolet, dându-l de pildă celorlalţi copii pe Căciuliță pentru dragostea lui fraternă, pentru curajul şi faptele sale bune.
Sfârșit
