Verzulia - poveste de Charles Perrault
Citește online povestea pentru copii în română "Verzulia" care îl are ca autor pe Charles Perrault. Citește basmul "Verzulia" în care este vorba despre un bărbat și o femeie care nu aveau copii. Într-o zi, femeia își dădu seama că este însărcinată și începu să poftească la verdețurile din grădina vrăjitoarei Gohel. Bărbatul începu să fure în fiecare seară din grădină, dar odată fu prins de vrăjitoare. El îi povesti că ia verdeață pentru soția lui gravidă, iar vrăjitoarea îi ceru în schimb, să-i dea ei copilul care se va naște.
Citește povestea "Verzulia"
Au fost odată un soţ şi o soţie care nu aveau copii, deşi îşi doreau foarte mult. Dar, într-o zi, femeia îşi dădu seama că va fi mama.
Casa în care locuiau avea pe peretele din spate o ferestruică ce dădea într-o grădină, care era înconjurată de un zid înalt, dar nimeni nu cuteza să intre în ea, căci aparţinea vrăjitoarei Gohel.
Într-o zi, femeia privi de la fereastră în grădină şi văzu plantat un strat de verdeţuri atât de frumoase şi verzi, încât i se făcu poftă să le mănânce. Pofta creştea odată cu trecerea timpului şi femeia, văzând că nu îşi poate satisface dorinţa, se îmbolnăvi. Soţul său, speriat, o întrebă :
- Ce ai, femeie?
- Vai, voi muri dacă nu gust din verdeţurile acelea, zise ea.
Bărbatul, care îşi iubea mult soţia, gândi:
“Cum să o las să moară? Mai bine îi aduc verdeţurile.” Şi, la căderea serii, se strecura pe lângă zidul din grădina vrăjitoarei, smulse repede un pumn de verdeţuri şi i le duse soţiei sale. Ea îşi făcu imediat o salată şi o mâncă mulţumită. Atât de mult îi plăcu, încât în ziua următoare avea şi mai mare poftă.
Dacă vroia linişte în casă, soţul trebuia să se întoarcă în grădina vrăjitoarei. Aşa şi făcu pe înserate. Dar, nici nu puse bine piciorul în grădină, că tresări speriat, căci se întâlni faţă în faţă cu vrăjitoarea.
- Cum îndrăzneşti, îi spuse aceasta cu o privire plină de mânie, să-mi furi verdeaţă? Ai să plăteşti foarte scump.
- Fie-ţi milă de mine, răspunse omul. Am făcut-o pentru că soţia mea, care aştepta un copil, a văzut verdeţurile de la fereastră şi i s-a făcut o poftă atât de mare, încât îi era frică să nu moară.
Vrăjitoarea se mai domoli şi îi spuse :
- Dacă e aşa cum spui, te las să culegi câtă verdeaţă vrei, dar cu o condiţie: va trebui să-mi daţi copilul vostru atunci când se va naşte.
Bărbatul se afla într-o situaţie atât de dificilă, încât trebui să accepte. Când i se născu fetiţa, vrăjitoarea veni şi, după ce îi puse numele Verzulia, o lua cu ea. Verzulia era o fetiţă foarte, foarte frumoasă. Când împlini doisprezece ani, vrăjitoarea o închise într-un turn fără uşă şi fără scări, în mijlocul pădurii. Doar în partea de sus avea o fereastră micuţă.
Când vrăjitoarea vroia să intre în turn, o strigă pe Verzulia, iar aceasta îşi scotea pe fereastra cozile blonde împletite, care erau atât de lungi, încât vrăjitoarea, căţărându-se pe ele, ajungea la fereastră.
Casa în care locuiau avea pe peretele din spate o ferestruică ce dădea într-o grădină, care era înconjurată de un zid înalt, dar nimeni nu cuteza să intre în ea, căci aparţinea vrăjitoarei Gohel.
Într-o zi, femeia privi de la fereastră în grădină şi văzu plantat un strat de verdeţuri atât de frumoase şi verzi, încât i se făcu poftă să le mănânce. Pofta creştea odată cu trecerea timpului şi femeia, văzând că nu îşi poate satisface dorinţa, se îmbolnăvi. Soţul său, speriat, o întrebă :
- Ce ai, femeie?
- Vai, voi muri dacă nu gust din verdeţurile acelea, zise ea.
Bărbatul, care îşi iubea mult soţia, gândi:
“Cum să o las să moară? Mai bine îi aduc verdeţurile.” Şi, la căderea serii, se strecura pe lângă zidul din grădina vrăjitoarei, smulse repede un pumn de verdeţuri şi i le duse soţiei sale. Ea îşi făcu imediat o salată şi o mâncă mulţumită. Atât de mult îi plăcu, încât în ziua următoare avea şi mai mare poftă.
Dacă vroia linişte în casă, soţul trebuia să se întoarcă în grădina vrăjitoarei. Aşa şi făcu pe înserate. Dar, nici nu puse bine piciorul în grădină, că tresări speriat, căci se întâlni faţă în faţă cu vrăjitoarea.
- Cum îndrăzneşti, îi spuse aceasta cu o privire plină de mânie, să-mi furi verdeaţă? Ai să plăteşti foarte scump.
- Fie-ţi milă de mine, răspunse omul. Am făcut-o pentru că soţia mea, care aştepta un copil, a văzut verdeţurile de la fereastră şi i s-a făcut o poftă atât de mare, încât îi era frică să nu moară.
Vrăjitoarea se mai domoli şi îi spuse :
- Dacă e aşa cum spui, te las să culegi câtă verdeaţă vrei, dar cu o condiţie: va trebui să-mi daţi copilul vostru atunci când se va naşte.
Bărbatul se afla într-o situaţie atât de dificilă, încât trebui să accepte. Când i se născu fetiţa, vrăjitoarea veni şi, după ce îi puse numele Verzulia, o lua cu ea. Verzulia era o fetiţă foarte, foarte frumoasă. Când împlini doisprezece ani, vrăjitoarea o închise într-un turn fără uşă şi fără scări, în mijlocul pădurii. Doar în partea de sus avea o fereastră micuţă.
Când vrăjitoarea vroia să intre în turn, o strigă pe Verzulia, iar aceasta îşi scotea pe fereastra cozile blonde împletite, care erau atât de lungi, încât vrăjitoarea, căţărându-se pe ele, ajungea la fereastră.
După câţiva ani, se întâmpla ca fiul regelui, care trecea prin pădure, să audă un cântec şi să se oprească să-l asculte. Cea care cânta era Verzulia. Prinţul vru să urce în turn, dar nu avu cum.
Se întoarse la palat, însă pentru că nu putea să uite acel cântec dulce, mergea în fiecare zi în pădure să-l asculte. Într-o zi stătea ascuns după un copac şi o văzu pe vrăjitoare apropiindu-se de turn şi strigând:
- Verzulia, coboară-ţi cozile!
Verzulia îşi coborî părul şi vrăjitoarea se căţără pe el.
«Acum ştiu cum să urc în turn», gândi tânărul. Şi, în ziua următoare, pe înserat, se apropie de turn şi striga:
- Verzulia, coboară-ţi cozile!
Când Verzulia îşi coborî frumosul par, prinţul se căţără pe el.
Verzulia se sperie tare când, în locul vrăjitoarei, văzu un bărbat. Dar prinţul îi vorbi frumos şi îi spuse că melodiile pe care le cântă îi furaseră inima. După ce îl ascultă, Verzulia îşi pierdu frica şi, când acesta o întrebă dacă vroia să fie soţia lui, ea gândi: «O să mă iubească mai mult decât vrăjitoarea» şi îi răspunse :
- Da. Aş vrea să plec din acest turn cu tine, dar ca să pot ieşi, de fiecare dată când vii să mă vezi trebuie să-mi aduci un scul de mătase; astfel voi putea împleti o scară şi voi coborî când aceasta va fi terminată. Prinţul veni să o vadă pe Verzulia în fiecare zi până când scara fu terminată.
Bătrână vrăjitoare venea la turn dimineaţa, astfel că nu bănuia nimic. Dar într-o zi Verzulia o întrebă:
- Spune-mi, mătuşa Gohel, cum de eşti mai grea decât prinţul când urci?
- Vai, nemernico! spuse vrăjitoarea.
Eu te credeam ferită de toată lumea şi, totuşi, m-ai trădat.
Furioasă, vrăjitoarea aduna frumoasele cozi ale Verzuliei şi le taie. Apoi o trimise pe Verzulia în deşert.
În aceeaşi zi, vrăjitoarea lega cozile tăiate de fereastră şi, când prinţul se căţără pe ele, dădu nas în nas cu vrăjitoarea.
- N-o s-o mai vezi niciodată pe Verzulia, rosti răutăcioasă femeie. Prinţul, înnebunit de durere, se arunca din turn şi, deşi reuşi să-şi salveze viaţa, spinii pe care căzu i se înfipseră în ochi şi orbi.
Începu să rătăcească prin pădure, mâncând rădăcini şi plângând fără să se oprească din cauza pierderii iubitei sale. Şi merse aşa mulţi ani, trist şi neconsolat, până ajunse în deşertul în care trăia Verzulia. Îi auzi vocea, o recunoscu şi Verzulia îl îmbrăţişa plângând. Două lacrimi se scurseră pe ochii prinţului, care în acel moment îşi recăpăta vederea. Apoi o duse pe Verzulia în regatul său, unde se căsătoriră şi trăiră fericiţi.
Se întoarse la palat, însă pentru că nu putea să uite acel cântec dulce, mergea în fiecare zi în pădure să-l asculte. Într-o zi stătea ascuns după un copac şi o văzu pe vrăjitoare apropiindu-se de turn şi strigând:
- Verzulia, coboară-ţi cozile!
Verzulia îşi coborî părul şi vrăjitoarea se căţără pe el.
«Acum ştiu cum să urc în turn», gândi tânărul. Şi, în ziua următoare, pe înserat, se apropie de turn şi striga:
- Verzulia, coboară-ţi cozile!
Când Verzulia îşi coborî frumosul par, prinţul se căţără pe el.
Verzulia se sperie tare când, în locul vrăjitoarei, văzu un bărbat. Dar prinţul îi vorbi frumos şi îi spuse că melodiile pe care le cântă îi furaseră inima. După ce îl ascultă, Verzulia îşi pierdu frica şi, când acesta o întrebă dacă vroia să fie soţia lui, ea gândi: «O să mă iubească mai mult decât vrăjitoarea» şi îi răspunse :
- Da. Aş vrea să plec din acest turn cu tine, dar ca să pot ieşi, de fiecare dată când vii să mă vezi trebuie să-mi aduci un scul de mătase; astfel voi putea împleti o scară şi voi coborî când aceasta va fi terminată. Prinţul veni să o vadă pe Verzulia în fiecare zi până când scara fu terminată.
Bătrână vrăjitoare venea la turn dimineaţa, astfel că nu bănuia nimic. Dar într-o zi Verzulia o întrebă:
- Spune-mi, mătuşa Gohel, cum de eşti mai grea decât prinţul când urci?
- Vai, nemernico! spuse vrăjitoarea.
Eu te credeam ferită de toată lumea şi, totuşi, m-ai trădat.
Furioasă, vrăjitoarea aduna frumoasele cozi ale Verzuliei şi le taie. Apoi o trimise pe Verzulia în deşert.
În aceeaşi zi, vrăjitoarea lega cozile tăiate de fereastră şi, când prinţul se căţără pe ele, dădu nas în nas cu vrăjitoarea.
- N-o s-o mai vezi niciodată pe Verzulia, rosti răutăcioasă femeie. Prinţul, înnebunit de durere, se arunca din turn şi, deşi reuşi să-şi salveze viaţa, spinii pe care căzu i se înfipseră în ochi şi orbi.
Începu să rătăcească prin pădure, mâncând rădăcini şi plângând fără să se oprească din cauza pierderii iubitei sale. Şi merse aşa mulţi ani, trist şi neconsolat, până ajunse în deşertul în care trăia Verzulia. Îi auzi vocea, o recunoscu şi Verzulia îl îmbrăţişa plângând. Două lacrimi se scurseră pe ochii prinţului, care în acel moment îşi recăpăta vederea. Apoi o duse pe Verzulia în regatul său, unde se căsătoriră şi trăiră fericiţi.
Sfârșit
