Federico și Cătălina - poveste de Charles Perrault
Citește online povestea pentru copii în română "Federico și Cătălina" care îl are ca autor pe Charles Perrault. Citește basmul "Federico și Cătălina" în care este vorba despre un tânăr și o tânără pe nume Federico și Cătălina, care s-au îndrăgostit la prima vedere și în scurt timp s-au și căsătorit. După un timp, băiatul și-a dat seama că soția lui este cam simplă și cam prostuță, însă s-a consolat cu ideea că în timp aceasta se va schimba.
Citește povestea "Federico și Cătălina"
Când privirile lor s-au întâlnit, Federico şi Cătălina s-au îndrăgostit unul de celălalt – a fost ceea ce se cheamă „dragoste la prima vedere”. Şi puţin timp după aceea s-au căsătorit. Se iubeau şi se înţelegeau foarte bine; totuşi, Federico îşi dădu seama în curând ca soţia sa era simplă şi prostuţă. Se consolă gândindu-se că, în timp, s-ar putea schimba. Într-o zi, Federico trebui să meargă pe câmp să muncească şi îi spuse soţiei sale :
- Cătălina, eu trebuie să plec la câmp. O să mă întorc târziu şi sper că atunci cina să fie gata. Apoi îşi lua sapă şi plecă.
După amiază, Cătălina începu să prepare cina. Lua o bucată frumoasă de carne şi o puse pe foc, întorcând-o din când în când ca să nu se ardă. Deodată îi veni o idee.
- În timp ce carnea se prăjeşte, merg în pivniţa să iau bere. Astfel voi câştiga timp şi când soţul meu se va întoarce, va fi totul gata aşezat pe masă.
Luă un ulcior şi coborî în pivniţă, unde se afla butoiul cu bere. În timp ce berea curgea în ulcior, Cătălinei îi trecu altceva prin cap.
- Ce dezastru! tipa. Am lăsat carnea să se prăjească şi dacă intră câinele, poate să o ia.
Speriată urca repede scările şi descoperi că, într-adevăr, câinele fugea cu bucata de carne în gură. Cătălina nu putu să-l prindă şi, supărată că n-a reuşit să recupereze mâncarea, se întoarse în pivniţă. Aici o aştepta ceva şi mai rău: pentru că uitase să închidă robinetul butoiului, se scursese toată berea.
Cătălina se gândi că totul se va rezolva dacă aruncă puţină făină pe jos ca să absoarbă berea.
Pe înserat, soţul se întoarse obosit şi înfometat, şi întreba de cină. Cătălina suspina, îl sărută şi îi povesti ceea ce i se întâmplase. Federico se plânse :
- Cum, ai pierdut carnea, ai vărsat berea şi ai risipit faina?
- Dar, Federico, replică ea, dacă am greşit, tu eşti de vină. Trebuia să-mi spui de la început ce trebuie să fac.
Federico încerca să se însenineze. Până la urmă, soţia sa era o copilă şi el trebuia să o înveţe.
Câteva zile mai târziu, amintindu-şi întâmplarea, hotărî să fie mai prudent. Puse într-un săculeţ nişte monede de aur pe care le câştigase muncind şi îi spuse Cătălinei:
- Am păstrat în săculeţul acesta nişte nasturi galbeni; îi voi îngropa în grădină, ca să nu se piardă.
Să nu te apropii niciodată de locul unde îi îngrop şi nici să nu te gândeşti să-i scoţi de acolo.
Cătălina îi promise ca aşa va face. Dar, într-o zi, când Federico nu era acasă, trecură de acolo doi ticăloşi care vindeau străchini. Cătălina le spuse că nu putea să cumpere nimic, pentru ca soţul nu-i lăsase bani.
- Tot ce am, spuse, sunt nişte nasturi galbeni pe care soţul meu i-a îngropat în grădină.
Cei doi doriră să vadă despre ce era vorba. Cătălina le arata locul, având grijă ca ea să nu se apropie, aşa cum promisese, şi când ticăloşii văzură că sunt monede strălucitoare de aur, luară sacul şi plecară, lăsând în schimb oale şi străchini. Cătălina i le arată încântată lui Federico, atunci când acesta se întoarse.
- Cătălina, eu trebuie să plec la câmp. O să mă întorc târziu şi sper că atunci cina să fie gata. Apoi îşi lua sapă şi plecă.
După amiază, Cătălina începu să prepare cina. Lua o bucată frumoasă de carne şi o puse pe foc, întorcând-o din când în când ca să nu se ardă. Deodată îi veni o idee.
- În timp ce carnea se prăjeşte, merg în pivniţa să iau bere. Astfel voi câştiga timp şi când soţul meu se va întoarce, va fi totul gata aşezat pe masă.
Luă un ulcior şi coborî în pivniţă, unde se afla butoiul cu bere. În timp ce berea curgea în ulcior, Cătălinei îi trecu altceva prin cap.
- Ce dezastru! tipa. Am lăsat carnea să se prăjească şi dacă intră câinele, poate să o ia.
Speriată urca repede scările şi descoperi că, într-adevăr, câinele fugea cu bucata de carne în gură. Cătălina nu putu să-l prindă şi, supărată că n-a reuşit să recupereze mâncarea, se întoarse în pivniţă. Aici o aştepta ceva şi mai rău: pentru că uitase să închidă robinetul butoiului, se scursese toată berea.
Cătălina se gândi că totul se va rezolva dacă aruncă puţină făină pe jos ca să absoarbă berea.
Pe înserat, soţul se întoarse obosit şi înfometat, şi întreba de cină. Cătălina suspina, îl sărută şi îi povesti ceea ce i se întâmplase. Federico se plânse :
- Cum, ai pierdut carnea, ai vărsat berea şi ai risipit faina?
- Dar, Federico, replică ea, dacă am greşit, tu eşti de vină. Trebuia să-mi spui de la început ce trebuie să fac.
Federico încerca să se însenineze. Până la urmă, soţia sa era o copilă şi el trebuia să o înveţe.
Câteva zile mai târziu, amintindu-şi întâmplarea, hotărî să fie mai prudent. Puse într-un săculeţ nişte monede de aur pe care le câştigase muncind şi îi spuse Cătălinei:
- Am păstrat în săculeţul acesta nişte nasturi galbeni; îi voi îngropa în grădină, ca să nu se piardă.
Să nu te apropii niciodată de locul unde îi îngrop şi nici să nu te gândeşti să-i scoţi de acolo.
Cătălina îi promise ca aşa va face. Dar, într-o zi, când Federico nu era acasă, trecură de acolo doi ticăloşi care vindeau străchini. Cătălina le spuse că nu putea să cumpere nimic, pentru ca soţul nu-i lăsase bani.
- Tot ce am, spuse, sunt nişte nasturi galbeni pe care soţul meu i-a îngropat în grădină.
Cei doi doriră să vadă despre ce era vorba. Cătălina le arata locul, având grijă ca ea să nu se apropie, aşa cum promisese, şi când ticăloşii văzură că sunt monede strălucitoare de aur, luară sacul şi plecară, lăsând în schimb oale şi străchini. Cătălina i le arată încântată lui Federico, atunci când acesta se întoarse.
Întrebând-o cu ce le-a plătit, ea îi povesti totul, subliniind faptul că nu se apropiase de locul respectiv şi nici nu dezgropase nasturii. Bietul om îşi smulse părul din cap.
- Dacă am procedat greşit, tu eşti de vină. Trebuia să mă avertizezi. Dar acum, spuse ea, hai să-i prindem pe ticăloşi.
Şi se pregătiră să plece în căutarea lor. Gândindu-se că vor lipsi mult timp de acasă, Federico îi spuse Cătălinei să ia pâine, unt şi caşcaval.
Apoi apucară pe o potecă atât de îngustă, încât căruţa rupea crengile copacilor. Cătălinei i se făcu milă şi, ca să vindece copacii răniţi, îi unse cu unt. Astfel risipi tot untul şi mai scăpă şi o roată de caşcaval, care se rostogoli la vale.
Nu putu să o prindă şi atunci i se făcu milă de cealaltă rotita de caşcaval, care rămăsese singură.
Astfel că îi dădu drumul şi acesteia la vale pentru a se alătura celeilalte. Puţin timp după aceea, lui Federico i se făcu foame şi îi ceru ceva de mâncare. Cătălina îi oferi doar o bucată de pâine.
- Dă-mi unt şi caşcaval, spuse acesta.
Când Cătălina îi explică ce făcuse cu untul şi caşcavalul, Federico simţi că înnebuneşte.
Cum era posibil ca soţia sa să fie atât de proastă?
- Nu sunt eu de vină, Federico. Trebuia să mă avertizezi.
Federico încerca să se calmeze; dar, deodată, îşi aminti ceva.
O întrebă pe Cătălina dacă atunci când plecase încuiase uşa. Aceasta răspunse că nu, pentru ca el nu-i spusese nimic. Federico o rugă atunci să meargă să se asigure ca uşa e închisă şi să mai aducă provizii. Femeia se întoarse acasă, dar nu mai găsi altceva decât nuci şi oţet. Le luă cu ea şi, dorind să facă ceva să-l mulţumească pe soţul ei, se gândi: „El mi-a zis să am grijă de uşă.
Niciunde nu va fi mai în siguranţă decât cu noi, aşa că o iau cu mine.”
Scoase uşa din balamale, o lua în spinare şi se întoarse la Federico.
Când soţul o văzu aşa, ridică mâinile şi strigă la cer. Nu numai că lăsase casa fără uşă, dar greutatea acesteia îi incomoda la drum. Şi, foarte supărat, spuse:
- Pentru că ai fost atât de proastă, cara tu uşa!
Astfel Cătălina cara şi uşa, şi oţetul, şi nucile. Federico renunţase la gândul că ea s-ar mai putea schimba vreodată. Continuară să meargă şi pentru că se înnopta, hotărâră să-şi petreacă noaptea urcaţi într-un copac.
Tocmai se pregăteau să doarmă, când auziră nişte voci şi, uitându-se în jos, îi văzură cu surprindere pe cei doi ticăloşi care aveau cu ei săculeţul cu aur.
Federico lua nucile şi începu să le arunce cu furie în capul nelegiuiţilor, care, speriaţi, spuseră: „Ploua cu grindină!”
Cătălina, care nu mai suporta greutatea uşii, o aruncă peste nemernici cu furie. Bandiţii fugiră îngroziţi, ţipând după ajutor.
Dar în graba lor, abandonară sacul cu monede de aur pe care îl furaseră. Când Federico şi Cătălina coborâră din copac şi văzură că monedele erau neatinse, se îmbrăţişară cu putere, căci, gândi Federico, „nu este fericire mai mare decât aceea de a-mi recupera toţi banii, chiar dacă soţia mea este proastă”.
- Dacă am procedat greşit, tu eşti de vină. Trebuia să mă avertizezi. Dar acum, spuse ea, hai să-i prindem pe ticăloşi.
Şi se pregătiră să plece în căutarea lor. Gândindu-se că vor lipsi mult timp de acasă, Federico îi spuse Cătălinei să ia pâine, unt şi caşcaval.
Apoi apucară pe o potecă atât de îngustă, încât căruţa rupea crengile copacilor. Cătălinei i se făcu milă şi, ca să vindece copacii răniţi, îi unse cu unt. Astfel risipi tot untul şi mai scăpă şi o roată de caşcaval, care se rostogoli la vale.
Nu putu să o prindă şi atunci i se făcu milă de cealaltă rotita de caşcaval, care rămăsese singură.
Astfel că îi dădu drumul şi acesteia la vale pentru a se alătura celeilalte. Puţin timp după aceea, lui Federico i se făcu foame şi îi ceru ceva de mâncare. Cătălina îi oferi doar o bucată de pâine.
- Dă-mi unt şi caşcaval, spuse acesta.
Când Cătălina îi explică ce făcuse cu untul şi caşcavalul, Federico simţi că înnebuneşte.
Cum era posibil ca soţia sa să fie atât de proastă?
- Nu sunt eu de vină, Federico. Trebuia să mă avertizezi.
Federico încerca să se calmeze; dar, deodată, îşi aminti ceva.
O întrebă pe Cătălina dacă atunci când plecase încuiase uşa. Aceasta răspunse că nu, pentru ca el nu-i spusese nimic. Federico o rugă atunci să meargă să se asigure ca uşa e închisă şi să mai aducă provizii. Femeia se întoarse acasă, dar nu mai găsi altceva decât nuci şi oţet. Le luă cu ea şi, dorind să facă ceva să-l mulţumească pe soţul ei, se gândi: „El mi-a zis să am grijă de uşă.
Niciunde nu va fi mai în siguranţă decât cu noi, aşa că o iau cu mine.”
Scoase uşa din balamale, o lua în spinare şi se întoarse la Federico.
Când soţul o văzu aşa, ridică mâinile şi strigă la cer. Nu numai că lăsase casa fără uşă, dar greutatea acesteia îi incomoda la drum. Şi, foarte supărat, spuse:
- Pentru că ai fost atât de proastă, cara tu uşa!
Astfel Cătălina cara şi uşa, şi oţetul, şi nucile. Federico renunţase la gândul că ea s-ar mai putea schimba vreodată. Continuară să meargă şi pentru că se înnopta, hotărâră să-şi petreacă noaptea urcaţi într-un copac.
Tocmai se pregăteau să doarmă, când auziră nişte voci şi, uitându-se în jos, îi văzură cu surprindere pe cei doi ticăloşi care aveau cu ei săculeţul cu aur.
Federico lua nucile şi începu să le arunce cu furie în capul nelegiuiţilor, care, speriaţi, spuseră: „Ploua cu grindină!”
Cătălina, care nu mai suporta greutatea uşii, o aruncă peste nemernici cu furie. Bandiţii fugiră îngroziţi, ţipând după ajutor.
Dar în graba lor, abandonară sacul cu monede de aur pe care îl furaseră. Când Federico şi Cătălina coborâră din copac şi văzură că monedele erau neatinse, se îmbrăţişară cu putere, căci, gândi Federico, „nu este fericire mai mare decât aceea de a-mi recupera toţi banii, chiar dacă soţia mea este proastă”.
Sfârșit
