Prințesa cea isteață sau Aventurile Finuței - poveste de Charles Perrault
Citește online povestea pentru copii în română "Prințesa cea isteață" cunoscută și ca "Aventurile Finuței" care îl are ca autor pe Charles Perrault. Citește basmul "Prințesa cea isteață" în care este vorba despre un rege care se hotărăște să declare război altei țări. El lasă țara pe mâna unui ministru cinstit și priceput, dar își face griji pentru cele trei fete ale sale care rămân singure, pentru că mama lor murise și nu aveau nici măcar un frate. Una din fete era poreclită Molicică , una Gureșa, iar cea mică Finuţa.
Citește povestea "Prințesa cea isteață sau Aventurile Finuței"
Era cam pe vremea cruciadelor când un rege, din nu mai ştiu ce ţinut, se hotărâse să pornească război împotriva necredincioşilor din Palestina.
Înainte de a pleca într-o călătorie atât de lungă şi de primejdioasă, regele ţinu să-şi pună rânduială în treburile regatului său, încredinţând tot ce era mai greu la conducerea statului unui ministru tot atât de cinstit, pe cât era de priceput. Plecă apoi liniştit. Singurul lucru care îi da mai mult de gândit era grija de a-şi pune la adăpost familia. Nu era multă vreme de când soţia lui, regina, murise fără să-i lase un fiu.
Avea în schimb trei fete numai bune de măritat. Cronica mea nu cunoaşte adevăratul lor nume. Ştiu numai că, în acele timpuri, oamenii, în simplitatea lor, dădeau anumite porecle fiecărui om în parte, după calităţile sau defectele ce le avea. Şi acestor fete de împărat li se dăduseră porecle. Celei mai mari dintre fete îi spuneau Molicica, celei de a doua, Gureşa, iar celei de a treia, Finuţa. Şi toate aceste nume se potriveau de minune cu firile lor. Căci nu veţi fi întâlnit, desigur, vreodată o fiinţă mai molatecă decât această Molicică. Ar fi putut chiar să i se spuie Leneşica, fiindcă nu se scula niciodată mai devreme de ora prânzului. Când trebuia să meargă la biserică, abia o târau din pat, cu părul încâlcit, cu rochia încheiată alandala, cu un papuc de un fel şi altul de alt fel în picioare, pe care cu greu îi schimba slujitoarea în timpul zilei, cu o pereche bună de pantofi.
Lucrul acesta i se părea neînchipuit de greu. După cină o vedeai aşezându-se în faţa oglinzii, unde stătea până la miezul nopţii. După aceea îşi trecea timpul mâncând sau dansând, până ce se crăpa de ziuă. Nu era chip s-o faci să se culce înainte de ivirea zorilor. Pentru slugile care o serveau, dezbrăcarea ei era o muncă tot atât de grea pe cât era şi îmbrăcarea.
În ce o priveşte pe Gureşa, ea ducea cu totul altfel de viaţă. Era o fată foarte vioaie, care nu se ocupa prea mult de persoana ei, în schimb îi plăcea atât de mult să vorbească, încât nu-i mai tăcea gura de când se sculă, dimineaţa, şi până se culca, seara. Cunoştea poveştile tuturor căsniciilor bune şi ale celor rele. Ştia ce le place şi ce nu le place tuturor oamenilor, dar nu se mulţumea numai cu cei de la curte; se interesa şi de cei dinafară şi îşi băga nasul în toate. Ţinea să ştie ce pudră foloseşte doamna cutare pentru a se face mai frumoasă, cât îi plăteşte valetului sau fetei din casă contele sau marchizul cutare.
Pentru a afla toate acestea, o descosea pe doica ei, pe croitoreasă, ascultând cu mai multă atenţie decât ar fi ascultat tatăl ei spusele unui ambasador. Pentru a-i năuci pe toţi, povestea toate prăpăstiile tuturor celor care voiau s-o asculte, începând cu tatăl ei şi sfârşind cu ultimul rândaş.
Pentru ea n-avea nici o însemnătate cu cine vorbea. Principalul era să vorbească şi să asculte toate nimicurile. Mâncărimea ei de limbă mai avea şi o altă înfăţişare. Cu tot rangul ei înalt, purtarea ei îi încuraja pe toţi neobrăzaţii de la curte să-i toace vrute şi nevrute.
Ea îi ascultă, fără să-i înfrunte pentru obrăzniciile lor, numai pentru plăcerea de a le răspunde. Căci, indiferent despre ce se vorbea, ea trebuia să vorbească sau să se asculte vorbind de dimineaţa până seara. Ca şi Molicica, Gureşa nu-şi dădea nici o osteneală să gândească sau să citească ceva, iar în ce priveşte gospodăria, nici una dintre ele nu ştia să facă nimic.
Într-un cuvânt, cele două surori nu-şi puneau deloc la încercare nici mintea, nici puterile, pentru a face ceva folositor. Trăiau într-o trândăvie nemaipomenită.
Sora lor mai mică se deosebea în totul de celelalte două. Era de o vioiciune şi o înţelepciune de care ştia să facă uz în toate împrejurările. Dansa admirabil, cânta la diferite instrumente, se pricepea de minune în gospodărie şi făcea toate treburile care ţin de îndeletnicirile femeilor.
Conducea gospodăria în aşa fel încât să nu lipsească nici un ac din casă, căci rapacitatea (rapacitate
– lăcomie) oamenilor de curte, cunoscută din toate timpurile, exista pe vremea aceea într-o măsură şi mai mare.
Însuşirile ei nu se mărgineau numai la atâta: fata avea o judecată limpede şi o prezenţă de spirit excepţională, care o făcea să găsească mijlocul de a ieşi din situaţiile cele mai încurcate.
Astfel, tânăra prinţesă descoperise, cu darul ei de pătrundere, o cursă primejdioasă pe care i-o întinsese tatălui ei un ambasador, de reacredinţă, printr-un tratat pe care regele era gata să-l semneze. Pentru a pedepsi perfidia ambasadorului, stăpânul său, regele, schimbă articolul din tratat cu unul inspirat de fiica lui, şi înfăţişat în aşa fel, încât trădătorul să fie la rândul lui trădat. Tânăra prinţesă mai descoperi înşelăciunea unuia dintre miniştrii tatălui său, care voia să-i joace un renghi şi care căzu în cursa pe care i-o întinsese tatălui ei.
Tânăra fată dădea dovadă de înţelepciune, fineţe şi simţ al pătrunderii, aşa încât poporul o porecli Finuţa.
Regele o iubea foarte mult şi dacă ar fi fost vorba numai de ea, ar fi plecat la luptă fără grijă, dar se temea de purtarea celorlalte surori ale ei şi se gândi că era bine să ia anumite măsuri, care să le apere în lipsa lui.
Nu mă îndoiesc că veţi fi auzit de sute de ori vorbindu-se despre puterea miraculoasă a
zânelor.
Regele despre care vă vorbesc era bun prieten cu una dintre aceste zâne pricepute, la care se duse să se sfătuiască. Îi vorbi de gândurile ce-l frământau în legătură cu fiicele lui.
-N-aş putea spune că surorile mai mari au făcut ceva ce ar fi împotriva bunei-cuviinţe, dar sunt atât de lipsite de înţelepciune şi atât de imprudente, încât mă tem că în dorinţa lor de a petrece să nu facă cine ştie ce lucruri ireparabile. N-am nimic de spus despre rezerva şi bunul-simţ al Finuţei, totuşi nu pot să fac vreo deosebire între ele şi trebuie să iau aceleaşi măsuri pentru ea, ca şi pentru celelalte surori. De aceea, te rog, prea înţeleaptă zână, să-mi faci trei furci din sticlă, întocmite în aşa fel încât, în clipa când vreuna dintre prinţese va face vreo faptă nedemnă, furca să se spargă în bucăţi.
Această zână era una dintre cele mai îndemânatice din câte s-au văzut şi îi dădu regelui trei furci vrăjite, lucrate cu atâta pricepere încât să-şi îndeplinească întocmai misiunea. Regele nu se mulţumi numai cu această măsură şi îşi duse fiicele într-unul dintre cele mai înalte turnuri din apropierea fortului, le spuse că vor locui acolo în tot timpul lipsei lui şi că nu le e îngăduit să primească pe nimeni, suprimând orice serviciu făcut de slujitori sau slujitoare. Apoi le dărui cele trei furci, lămurindu-le asupra puterii lor, le sărută cu dragoste părintească, încuie toate porţile luând cheile cu el şi plecă.
Să nu credeţi cumva că bietele prinţese erau uitate acolo, sau lăsate să moară de foame!
Dimpotrivă. La una dintre ferestre li se pusese un scripete de care zilnic era legat un paneraş cu ajutorul căruia merindele ajungeau la ele. Aşa pleca gol mereu şi se întorcea sus cu toate bunătăţile.
Totul ar fi mers cum ar fi mers, dacă Gureşa şi Leneşica n-ar fi fost atât de deznădăjduite.
Bineînţeles că nu le plăcea felul de viaţă singuratecă pe care o duceau şi se plictiseau nespus de mult, dar n-aveau încotro, trebuiau să aibă răbdare, căci se temeau că la cea mai mică abatere li se poate sparge furcă.
Numai Finuţa nu se plictisea. Fusul, acul şi instrumentele ei muzicale îi prilejuiau plăceri deosebite. În afară de aceasta, din ordinul ministrului care conducea treburile statului în lipsa regelui, li se puneau zilnic scrisori în paneraşe din care aflau tot ce se petrecea înlăuntrul şi în afara ţării. Aceasta fusese dorinţa regelui, şi ministrul, care ţinea să le fie pe plac şi prinţeselor, executa cu punctualitate ordinul. Finuţa le citea şi astfel îşi mai umplea o parte din timp.
Surorile ei nu împărtăşeau aceste plăceri, pretextând că erau prea mâhnite pentru a se bucura de asemenea nimicuri. Lor le-ar fi făcut mai multă plăcere să joace cărţi pentru a se destinde şi a se mângâia de lipsa tatălui de acasă.
Viaţa lor se scurgea tristă şi mohorâtă. Se jeluiau mereu, plângându-şi soarta şi spunând că ar fi preferat să fie fete din popor şi să se bucure de viaţă, decât fiice de rege surghiunite. Priveau prin ferestruica turnului la clocotul vieţii din cetate şi sufereau că nu puteau lua parte la el.
Într-o zi, pe când Finuţa se afla în camera ei, lucrând la vreuna din frumoasele ei broderii, cele două surori zăriră prin fereastră o femeie în zdrenţe, care stătea lipită de turn, văitându-se în gura mare şi cerşindu-le milă. Biata femeie se rugă de ele plângând să fie primită în turn, căci era străină de locurile acelea şi fără adăpost. Făgădui să le servească cu credinţă, spunând că ştie să facă tot felul de treburi.
Fetele îşi amintiră de porunca tatălui lor de a nu lăsa pe nimeni să pătrundă în turn şi şovăiră o clipă, dar Leneşicăi îi venea atât de greu să se îmbrace şi să se pieptene singură, iar Gureşa simţea atât de mult nevoia de a pălăvrăgi cu cineva, despre una şi despre alta, încât se hotărâră s-o primească.
- Crezi, îi spuse Gureşa, surorii sale, că porunca regelui ar putea atinge şi fiinţe cum este această sărmană cerşetoare?
- Eu nu cred asta, răspunse Leneşica. Dar tu vei face cum îţi va fi voia, surioară, zise ea căscând cu gura până la urechi.
Gureşa nu aşteptă să i se spună de două ori. Dădu drumul paneraşului, cerşetoarea se aşeză în el şi ajunse, cu ajutorul scripetelui, la fereastră.
Prinţesele fură dezgustate, când o văzură mai de aproape, de murdăria zdrenţelor ce le purta şi încercară s-o facă să-şi schimbe îmbrăcămintea; dar femeia răspunse că era atât de grăbită să le fie de folos, încât n-o va face acum, ci în ziua următoare. N-apucă să sfârşească vorba, când Finuţa intră în cameră. Mare îi fu mirarea văzând o persoană străină în casă. Îşi dădu imediat seama cât de mult greşiseră surorile ei, călcând porunca tatălui lor, dar căută să-şi ascundă mâhnirea care n-ar mai fi folosit la nimic, după săvârşirea faptei nesăbuite.
Între timp, noua slujitoare a prinţeselor începu să se învârtă în dreapta şi în stânga, măsurând de-a lungul şi de-a latul încăperile, prefăcându-se că le deretică, dar cu gândul ascuns de a-şi da seama de felul în care era clădit turnul, de toate intrările şi ieşirile lui. Căci cred că v-aţi dat şi voi seama că pretinsa cerşetoare ar fi putut fi tot atât de primejdioasă, pe cât ar fi fost un duşman care a pătruns în tabăra inamicului, cu gândul de a trăda.
Trebuie să vă spun că cerşetoarea în zdrenţe nu era altcineva decât fiul cel mai mare şi cel mai temut al unui rege puternic, din regatul vecin.
Acest prinţ, deşi tânăr, stăpânea regatul tatălui său, care avea o fire atât de blândă, încât poporul îl poreclise Preabunul, în timp ce fiului său i se spunea Neîmblânzitul. Prinţul acesta mai avea un frate, mai mic, care se deosebea de el ca ziua de noapte.
Fratele acesta avea tot atâtea însuşiri pe câte defecte avea celălalt. Dar, cu toate deosebirile dintre ei, între cei doi fraţi domnea o unire şi o bună înţelegere care îi mira nespus de mult pe ceilalţi oameni. În afară de însuşirile lui deosebite, fratele mai mic era atât de frumos la chip încât poporul îl poreclise Chipeşul.
Neîmblânzitul dăduse ambasadorului tatălui său imboldul de a-l vrăjmăşi şi trăda pe tatăl Finuţei, vecinul său. Dar înţelepciunea fetei făcu să se întoarcă totul împotriva uneltitorului.
Neîmblânzitul îl ura pe tatăl Finuţei pentru bunurile sale şi pentru dragostea de care se bucura din partea poporului. De aceea îl convinsese pe părintele său a-i declara război imediat ce el se va înapoia acasă cu planurile fortăreţei în care intrase, travestit în cerşetoare, pentru a le fura. Când află de măsurile pe care le luase regele vecin pentru a le pune la adăpost pe cele trei prinţese, îşi făgădui, cu o plăcere răutăcioasă, să-l păcălească pe grijuliul părinte, folosindu-se tocmai de ele, pentru a-şi aduce la îndeplinire planurile. Neîmblânzitul îşi luase sarcina să-i aducă în scurt timp tatălui său planurile cetăţii şi începutul era făcut. Iată-l intrat în turnul unde se aflau prinţesele.
Înainte de a pleca într-o călătorie atât de lungă şi de primejdioasă, regele ţinu să-şi pună rânduială în treburile regatului său, încredinţând tot ce era mai greu la conducerea statului unui ministru tot atât de cinstit, pe cât era de priceput. Plecă apoi liniştit. Singurul lucru care îi da mai mult de gândit era grija de a-şi pune la adăpost familia. Nu era multă vreme de când soţia lui, regina, murise fără să-i lase un fiu.
Avea în schimb trei fete numai bune de măritat. Cronica mea nu cunoaşte adevăratul lor nume. Ştiu numai că, în acele timpuri, oamenii, în simplitatea lor, dădeau anumite porecle fiecărui om în parte, după calităţile sau defectele ce le avea. Şi acestor fete de împărat li se dăduseră porecle. Celei mai mari dintre fete îi spuneau Molicica, celei de a doua, Gureşa, iar celei de a treia, Finuţa. Şi toate aceste nume se potriveau de minune cu firile lor. Căci nu veţi fi întâlnit, desigur, vreodată o fiinţă mai molatecă decât această Molicică. Ar fi putut chiar să i se spuie Leneşica, fiindcă nu se scula niciodată mai devreme de ora prânzului. Când trebuia să meargă la biserică, abia o târau din pat, cu părul încâlcit, cu rochia încheiată alandala, cu un papuc de un fel şi altul de alt fel în picioare, pe care cu greu îi schimba slujitoarea în timpul zilei, cu o pereche bună de pantofi.
Lucrul acesta i se părea neînchipuit de greu. După cină o vedeai aşezându-se în faţa oglinzii, unde stătea până la miezul nopţii. După aceea îşi trecea timpul mâncând sau dansând, până ce se crăpa de ziuă. Nu era chip s-o faci să se culce înainte de ivirea zorilor. Pentru slugile care o serveau, dezbrăcarea ei era o muncă tot atât de grea pe cât era şi îmbrăcarea.
În ce o priveşte pe Gureşa, ea ducea cu totul altfel de viaţă. Era o fată foarte vioaie, care nu se ocupa prea mult de persoana ei, în schimb îi plăcea atât de mult să vorbească, încât nu-i mai tăcea gura de când se sculă, dimineaţa, şi până se culca, seara. Cunoştea poveştile tuturor căsniciilor bune şi ale celor rele. Ştia ce le place şi ce nu le place tuturor oamenilor, dar nu se mulţumea numai cu cei de la curte; se interesa şi de cei dinafară şi îşi băga nasul în toate. Ţinea să ştie ce pudră foloseşte doamna cutare pentru a se face mai frumoasă, cât îi plăteşte valetului sau fetei din casă contele sau marchizul cutare.
Pentru a afla toate acestea, o descosea pe doica ei, pe croitoreasă, ascultând cu mai multă atenţie decât ar fi ascultat tatăl ei spusele unui ambasador. Pentru a-i năuci pe toţi, povestea toate prăpăstiile tuturor celor care voiau s-o asculte, începând cu tatăl ei şi sfârşind cu ultimul rândaş.
Pentru ea n-avea nici o însemnătate cu cine vorbea. Principalul era să vorbească şi să asculte toate nimicurile. Mâncărimea ei de limbă mai avea şi o altă înfăţişare. Cu tot rangul ei înalt, purtarea ei îi încuraja pe toţi neobrăzaţii de la curte să-i toace vrute şi nevrute.
Ea îi ascultă, fără să-i înfrunte pentru obrăzniciile lor, numai pentru plăcerea de a le răspunde. Căci, indiferent despre ce se vorbea, ea trebuia să vorbească sau să se asculte vorbind de dimineaţa până seara. Ca şi Molicica, Gureşa nu-şi dădea nici o osteneală să gândească sau să citească ceva, iar în ce priveşte gospodăria, nici una dintre ele nu ştia să facă nimic.
Într-un cuvânt, cele două surori nu-şi puneau deloc la încercare nici mintea, nici puterile, pentru a face ceva folositor. Trăiau într-o trândăvie nemaipomenită.
Sora lor mai mică se deosebea în totul de celelalte două. Era de o vioiciune şi o înţelepciune de care ştia să facă uz în toate împrejurările. Dansa admirabil, cânta la diferite instrumente, se pricepea de minune în gospodărie şi făcea toate treburile care ţin de îndeletnicirile femeilor.
Conducea gospodăria în aşa fel încât să nu lipsească nici un ac din casă, căci rapacitatea (rapacitate
– lăcomie) oamenilor de curte, cunoscută din toate timpurile, exista pe vremea aceea într-o măsură şi mai mare.
Însuşirile ei nu se mărgineau numai la atâta: fata avea o judecată limpede şi o prezenţă de spirit excepţională, care o făcea să găsească mijlocul de a ieşi din situaţiile cele mai încurcate.
Astfel, tânăra prinţesă descoperise, cu darul ei de pătrundere, o cursă primejdioasă pe care i-o întinsese tatălui ei un ambasador, de reacredinţă, printr-un tratat pe care regele era gata să-l semneze. Pentru a pedepsi perfidia ambasadorului, stăpânul său, regele, schimbă articolul din tratat cu unul inspirat de fiica lui, şi înfăţişat în aşa fel, încât trădătorul să fie la rândul lui trădat. Tânăra prinţesă mai descoperi înşelăciunea unuia dintre miniştrii tatălui său, care voia să-i joace un renghi şi care căzu în cursa pe care i-o întinsese tatălui ei.
Tânăra fată dădea dovadă de înţelepciune, fineţe şi simţ al pătrunderii, aşa încât poporul o porecli Finuţa.
Regele o iubea foarte mult şi dacă ar fi fost vorba numai de ea, ar fi plecat la luptă fără grijă, dar se temea de purtarea celorlalte surori ale ei şi se gândi că era bine să ia anumite măsuri, care să le apere în lipsa lui.
Nu mă îndoiesc că veţi fi auzit de sute de ori vorbindu-se despre puterea miraculoasă a
zânelor.
Regele despre care vă vorbesc era bun prieten cu una dintre aceste zâne pricepute, la care se duse să se sfătuiască. Îi vorbi de gândurile ce-l frământau în legătură cu fiicele lui.
-N-aş putea spune că surorile mai mari au făcut ceva ce ar fi împotriva bunei-cuviinţe, dar sunt atât de lipsite de înţelepciune şi atât de imprudente, încât mă tem că în dorinţa lor de a petrece să nu facă cine ştie ce lucruri ireparabile. N-am nimic de spus despre rezerva şi bunul-simţ al Finuţei, totuşi nu pot să fac vreo deosebire între ele şi trebuie să iau aceleaşi măsuri pentru ea, ca şi pentru celelalte surori. De aceea, te rog, prea înţeleaptă zână, să-mi faci trei furci din sticlă, întocmite în aşa fel încât, în clipa când vreuna dintre prinţese va face vreo faptă nedemnă, furca să se spargă în bucăţi.
Această zână era una dintre cele mai îndemânatice din câte s-au văzut şi îi dădu regelui trei furci vrăjite, lucrate cu atâta pricepere încât să-şi îndeplinească întocmai misiunea. Regele nu se mulţumi numai cu această măsură şi îşi duse fiicele într-unul dintre cele mai înalte turnuri din apropierea fortului, le spuse că vor locui acolo în tot timpul lipsei lui şi că nu le e îngăduit să primească pe nimeni, suprimând orice serviciu făcut de slujitori sau slujitoare. Apoi le dărui cele trei furci, lămurindu-le asupra puterii lor, le sărută cu dragoste părintească, încuie toate porţile luând cheile cu el şi plecă.
Să nu credeţi cumva că bietele prinţese erau uitate acolo, sau lăsate să moară de foame!
Dimpotrivă. La una dintre ferestre li se pusese un scripete de care zilnic era legat un paneraş cu ajutorul căruia merindele ajungeau la ele. Aşa pleca gol mereu şi se întorcea sus cu toate bunătăţile.
Totul ar fi mers cum ar fi mers, dacă Gureşa şi Leneşica n-ar fi fost atât de deznădăjduite.
Bineînţeles că nu le plăcea felul de viaţă singuratecă pe care o duceau şi se plictiseau nespus de mult, dar n-aveau încotro, trebuiau să aibă răbdare, căci se temeau că la cea mai mică abatere li se poate sparge furcă.
Numai Finuţa nu se plictisea. Fusul, acul şi instrumentele ei muzicale îi prilejuiau plăceri deosebite. În afară de aceasta, din ordinul ministrului care conducea treburile statului în lipsa regelui, li se puneau zilnic scrisori în paneraşe din care aflau tot ce se petrecea înlăuntrul şi în afara ţării. Aceasta fusese dorinţa regelui, şi ministrul, care ţinea să le fie pe plac şi prinţeselor, executa cu punctualitate ordinul. Finuţa le citea şi astfel îşi mai umplea o parte din timp.
Surorile ei nu împărtăşeau aceste plăceri, pretextând că erau prea mâhnite pentru a se bucura de asemenea nimicuri. Lor le-ar fi făcut mai multă plăcere să joace cărţi pentru a se destinde şi a se mângâia de lipsa tatălui de acasă.
Viaţa lor se scurgea tristă şi mohorâtă. Se jeluiau mereu, plângându-şi soarta şi spunând că ar fi preferat să fie fete din popor şi să se bucure de viaţă, decât fiice de rege surghiunite. Priveau prin ferestruica turnului la clocotul vieţii din cetate şi sufereau că nu puteau lua parte la el.
Într-o zi, pe când Finuţa se afla în camera ei, lucrând la vreuna din frumoasele ei broderii, cele două surori zăriră prin fereastră o femeie în zdrenţe, care stătea lipită de turn, văitându-se în gura mare şi cerşindu-le milă. Biata femeie se rugă de ele plângând să fie primită în turn, căci era străină de locurile acelea şi fără adăpost. Făgădui să le servească cu credinţă, spunând că ştie să facă tot felul de treburi.
Fetele îşi amintiră de porunca tatălui lor de a nu lăsa pe nimeni să pătrundă în turn şi şovăiră o clipă, dar Leneşicăi îi venea atât de greu să se îmbrace şi să se pieptene singură, iar Gureşa simţea atât de mult nevoia de a pălăvrăgi cu cineva, despre una şi despre alta, încât se hotărâră s-o primească.
- Crezi, îi spuse Gureşa, surorii sale, că porunca regelui ar putea atinge şi fiinţe cum este această sărmană cerşetoare?
- Eu nu cred asta, răspunse Leneşica. Dar tu vei face cum îţi va fi voia, surioară, zise ea căscând cu gura până la urechi.
Gureşa nu aşteptă să i se spună de două ori. Dădu drumul paneraşului, cerşetoarea se aşeză în el şi ajunse, cu ajutorul scripetelui, la fereastră.
Prinţesele fură dezgustate, când o văzură mai de aproape, de murdăria zdrenţelor ce le purta şi încercară s-o facă să-şi schimbe îmbrăcămintea; dar femeia răspunse că era atât de grăbită să le fie de folos, încât n-o va face acum, ci în ziua următoare. N-apucă să sfârşească vorba, când Finuţa intră în cameră. Mare îi fu mirarea văzând o persoană străină în casă. Îşi dădu imediat seama cât de mult greşiseră surorile ei, călcând porunca tatălui lor, dar căută să-şi ascundă mâhnirea care n-ar mai fi folosit la nimic, după săvârşirea faptei nesăbuite.
Între timp, noua slujitoare a prinţeselor începu să se învârtă în dreapta şi în stânga, măsurând de-a lungul şi de-a latul încăperile, prefăcându-se că le deretică, dar cu gândul ascuns de a-şi da seama de felul în care era clădit turnul, de toate intrările şi ieşirile lui. Căci cred că v-aţi dat şi voi seama că pretinsa cerşetoare ar fi putut fi tot atât de primejdioasă, pe cât ar fi fost un duşman care a pătruns în tabăra inamicului, cu gândul de a trăda.
Trebuie să vă spun că cerşetoarea în zdrenţe nu era altcineva decât fiul cel mai mare şi cel mai temut al unui rege puternic, din regatul vecin.
Acest prinţ, deşi tânăr, stăpânea regatul tatălui său, care avea o fire atât de blândă, încât poporul îl poreclise Preabunul, în timp ce fiului său i se spunea Neîmblânzitul. Prinţul acesta mai avea un frate, mai mic, care se deosebea de el ca ziua de noapte.
Fratele acesta avea tot atâtea însuşiri pe câte defecte avea celălalt. Dar, cu toate deosebirile dintre ei, între cei doi fraţi domnea o unire şi o bună înţelegere care îi mira nespus de mult pe ceilalţi oameni. În afară de însuşirile lui deosebite, fratele mai mic era atât de frumos la chip încât poporul îl poreclise Chipeşul.
Neîmblânzitul dăduse ambasadorului tatălui său imboldul de a-l vrăjmăşi şi trăda pe tatăl Finuţei, vecinul său. Dar înţelepciunea fetei făcu să se întoarcă totul împotriva uneltitorului.
Neîmblânzitul îl ura pe tatăl Finuţei pentru bunurile sale şi pentru dragostea de care se bucura din partea poporului. De aceea îl convinsese pe părintele său a-i declara război imediat ce el se va înapoia acasă cu planurile fortăreţei în care intrase, travestit în cerşetoare, pentru a le fura. Când află de măsurile pe care le luase regele vecin pentru a le pune la adăpost pe cele trei prinţese, îşi făgădui, cu o plăcere răutăcioasă, să-l păcălească pe grijuliul părinte, folosindu-se tocmai de ele, pentru a-şi aduce la îndeplinire planurile. Neîmblânzitul îşi luase sarcina să-i aducă în scurt timp tatălui său planurile cetăţii şi începutul era făcut. Iată-l intrat în turnul unde se aflau prinţesele.
Cercetând cu băgare de seamă castelul, îşi dădu seama că dacă ar fi strigat după ajutor, prinţesele puteau fi auzite de trecători, de aceea îşi păstra veşmintele sub care li se înfăţişase în tot timpul zilei, iar seara, după cină, când văzu că se apropie miezul nopţii, Neîmblânzitul îşi aruncă zdrenţele de cerşetoare şi apăru în faţa lor în veşmintele lui de cavaler, împodobite cu aur şi nestemate. La vederea acestei apariţii, bietele prinţese fură atât de înspăimântate încât o luară la fugă şi nu se opriră decât în camerele lor. Dar numai două dintre ele: Finuţa şi Gureşa, căci Leneşica, neobişnuită cu mersul, mişcându-se anevoie, căzu în mâinile lui. Acesta nu stătu prea mult pe gânduri. Recurgând la orice mijloace pentru a-şi ajunge scopul, se aruncă în genunchi şi, declarându-i că îşi părăsise ţara şi traiul îmbelşugat, fermecat de frumuseţea ei, îi spuse că dorea să-i pună la picioare inima şi averea sa. Leneşica fu atât de copleşită, încât nu fu în stare să-i răspundă nimic şi-l lăsă pe prinţ să stea multă vreme în genunchi, rugând-o să nu se îndoiască de bună lui credinţă şi să primească pe loc a-i fi logodnică. Cu lenea ei obişnuită, fata nu stătu să judece prea mult şi, cum moliciunea firii ei nu-i îngăduia prea multă vioiciune, îi răspunse cu glasul ei tărăgănat că n-avea nimic împotrivă.
De aci înainte prinţului îi merse totul după voie. Ea nu se mai osteni să se gândească totuşi
că, deschizând larg uşile turnului, atrăgea primejdii grele asupra tatălui ei, şi-i dădu îngăduinţa să rămână în turn. Era tot ce îşi dorise Neîmblânzitul. Dar asta nu-l mulţumea îndeajuns. Voia să aibă şi acordul celorlalte surori. Leneşica nu băgă de seamă că, de când primise să-i fie logodnică, îşi pierduse furcă, care, împrăştiindu-se, căzu la pământ în mii de bucăţi.
În timpul acesta Gureşa şi Finuţa, care se încuiaseră fiecare în camera ei, treceau prin momente grele. Camerele erau destul de îndepărtate una de alta şi îşi petrecură noaptea fără să închidă ochii şi fără să ştie una de soarta celeilalte. Primejdiosul intrus o duse a doua zi pe Leneşica într-una dintre camerele de jos ale turnului, care se afla la capătul grădinii. Fata îi împărtăşi îngrijorarea în legătură cu celelalte două surori, în faţa cărora n-ar mai îndrăzni să se arate, după uşurinţa cu care acceptase propunerea de căsătorie a prinţului, dar acesta o asigură că se va duce chiar el să le aducă la cunoştinţă faptul, deci nu avea de ce fi îngrijorată, apoi ieşi încuind-o în cameră.
După această ispravă începu să caute locul unde se aflau cele două prinţese, fără a izbuti să-l găsească.
Dar nevoia Gureşei de a pălăvrăgi o împinse să vorbească şi singură. Neîmblânzitul îi auzi glasul şi porni într-acolo. Se uită pe gaura cheii.
Uşa era încuiată. Neîmblânzitul îi vorbi din spatele ei repetându-i aceleaşi lucruri pe care le spusese surorii sale. Că venise anume la curte pentru a-i pune ei la picioare inima şi averea sa.
Îi lăudă frumuseţea şi înţelepciunea. Gureşa, care era o închipuită, îl crezu. Îi răspunse cu un potop de cuvinte care îl îmbărbăta. Se părea că Gureşa avea o poftă neobişnuită de a vorbi, cu toate că nu mâncase în ziua aceea, pentru că nu găsise în camera ei nimic.
Leneşă cum era, ea îi cerea întotdeauna surorii ei, Finuţa, tot soiul de lucruri bune, făcute de mâna ei, din marţipan, din fructe sau din paste făinoase, pe care surorile ei nu ştiau sau nu voiau să
le facă. Gureşa, care era însetată de vorbă, îi deschise trădătorului uşa. El îi înşiră, bineînţeles, aceleaşi cuvinte pe care i le spusese surorii ei. Ticălosul îşi învăţase bine rolul. Îl ştia la perfecţie.
Aşa încât căpătă cu uşurinţă al doilea consimţământ, aşa cum dorise. Cu ea avea mai mult de câştigat, căci prin pălăvrăgeala ei află multe lucruri de care avea nevoie. Ieşiră amândoi din cameră şi intrară în sala de mâncare a castelului unde găsiră tot felul de răcoritoare, căci paneraşul îşi făcuse şi în ziua aceea datoria.
Gureşei i se păru puţin curioasă lipsa surorilor ei, dar în cele din urmă se linişti, gândindu-se că Leneşica trebuie să fie în camera Finuţei, unde nu va duce lipsă de nimic.
Neîmblânzitul o încuraja în această părere şi-i spuse că se vor duce împreună să le vadă către seară. Căci şiretul voia să câştige timp pentru a cerceta şi a-şi însemna în carnetul lui mai toată topografia cetăţii. (topografie – Descriere amănunțită a unui loc, mod în care sunt dispuse în spațiu elementele unui ansamblu.)
După ce se ospătară din belşug, Neîmblânzitul îi ceru să-l însoţească pentru a vizita frumoasele încăperi ale castelului. Apoi luă mâna prinţesei şi se lăsă condus prin toate încăperile.
Trecură întâi pe o terasă imensă, care le descoperea o privelişte largă. Pentru a câştiga timpul necesar atingerii scopului său, cavalerul îi spunea grăbit tot ceea ce îi spusese şi Leneşicăi, adăugând că era bine să-i ascundă surorii ei, Finuţa, logodna lor, căci el fiind cel mai puternic şi cel mai bogat prinţ din vecinătate, sora ei s-ar putea gândi, ca mai mare, că ea ar fi fost mai nimerită pentru a-i fi mireasă şi s-ar împotrivi, ceea ce l-ar face foarte nefericit, fiindcă el n-ar renunţa pentru nimic în lume la unirea cu dânsa.
Gureşa fu tot atât de uşuratică pe cât fusese Leneşica, şi primi să-i fie logodnică, uitând de efectul ce l-ar putea avea asupra furcii, care urma să se spargă în mii de bucăţi la cea mai mică nesupunere.
Către seară, când reveni în camera ei, primul lucru pe care îl văzu fu bucăţile de sticlă ale furcii, care se spărsese, şi Gureşa se tulbură.
Prinţul o întrebă care este pricina acestei tulburări. Simţi din nou nevoia ei de a vorbi şi-i dezvălui şi taina furcilor. Şi el fu nespus de bucuros că putuse într-un fel oarecare lovi în regele vecin, ajutat chiar de lipsa de credinţă a celor două fiice. Gureşei îi cam trecuse pofta de a-şi căuta surorile pentru a le înştiinţa de logodnă ei cu prinţul pe care simţea că ele n-o vor încuviinţa.
Încântat de şovăielile ei, ticălosul o asigură că se va duce el singur să vorbească şi era sigur că ele se vor învoi la unirea lor. Mulţumită de hotărârea aceasta şi obosită de emoţiile zilei aceleia, Gureşa se aşeză şi aţipi. «Neîmblânzitul» folosi întâmplarea aceasta şi ieşi în vârful picioarelor, încuind-o în cameră, cum făcuse şi cu sora ei.
Desigur că recunoaşteţi şi voi că acest prinţ era un mare ticălos şi că cele două prinţese erau fiinţe imprudente şi laşe.
În ce mă priveşte, sunt foarte furios pe ele şi nu mă îndoiesc că şi voi sunteţi la fel. Dar fiţi fără grijă, ele vor fi pedepsite după cum li se cuvine şi numai curajoasă, înţeleapta, iscusita prinţesă Finuţa va izbândi, prin cuminţenia şi credinţa ei faţă de tatăl şi poporul său.
După ce o încuie pe Gureşa în cameră, ca şi pe sora ei, ticălosul cutreieră tot castelul, străbătu toate încăperile care aveau uşile deschise. În afară de una, care era închisă pe dinăuntru şi nu-i fu greu să ghicească că aceea era camera Finuţei.
După ce se folosise de lipsa de îndemânare şi pricepere a celor două prinţese, Neîmblânzitul ar fi putut pleca mulţumit, dar ştiind că Finuţa era cea mai isteaţă, avu ambiţia să şi-o facă şi pe ea părtaşă, înşelând-o la fel ca şi pe surorile ei.
Şi fără a-şi da osteneala să caute un nou pretext, se duse de-a dreptul la uşă şi repetă povestea. Dar ea, care era mult mai isteaţă decât surorile ei, îl lăsă multă vreme să vorbească în faţa uşii închise, fără a-i răspunde vreun cuvânt. Singura lui izbândă fu aceea de a şti că se afla în camera aceea.
La toate declaraţiile lui înflăcărate, ea îi răspunse:
- Te rog să mergi în grădină. Acolo vei primi răspunsul meu. Căci fereastra odăii mele dă în grădină.
Neîmblânzitul nu vru să primească acest fel de întâlnire şi, cum prinţesa se încăpăţâna să nu-i deschidă, alergă să găsească un obiect cu care începu a lovi în uşă, până ce o doborî.
Când se deschise uşa, o găsi pe Finuţa înarmată cu un ciocan mare, pe care cineva îl lăsase, din întâmplare, într-un dulap din camera ei. Furia îi îmbujorase obrajii, făcând-o de zece ori mai frumoasă. Ticălosul vru să-i cadă în genunchi, repetând cele înşirate surorilor ei, dar prinţesa se dădu câţiva paşi înapoi şi-i zise cu toată stăpânirea de şine de care era în stare:
- Ascultă, prinţule, dacă încerci să faci un pas mai mult, îţi crăp capul cu ciocanul acesta!
- Astfel înţelege să răsplătească frumoasa prinţesă dragostea ce i-o port? o întrebă prefăcutul.
Şi se porni să-i înşire verzi şi uscate: ba că renumele frumuseţii ei l-a făcut să vină de la atâtea şi atâtea leghe depărtare, numai şi numai pentru a o cunoaşte, ba că a forţat uşa pentru că nerăbdarea lui fără de margini nu-i mai îngăduia o clipă de întârziere. Sau că averea şi rangul său îi vor sta la picioare dacă va primi să-i fie logodnică şi, în sfârşit, că surorile ei nu-l interesează şi că n-a încercat să le vadă, fiind atras numai către dânsa.
Înţeleaptă cum era, prinţesa îşi dădu imediat seama de cursa ce i-o întindea şi îi răspunse cu glasul cel mai blând că nu respinge propunerea lui, dar că ar vrea să se sfătuiască şi cu surorile ei asupra acestui pas atât de important.
- Nu sunt de părere să te sfătuieşti cu ele, îi răspunse prinţul, căci cu dreptul ce-l au fiicele mai în vârstă să se căsătorească, s-ar putea împotrivi ca sora lor mai mică să le-o ia înainte.
Finuţa, care ştia să se apere, îşi dădu seama de şiretenia acestui nătărău şi începu să fie îngrijorată de soarta surorilor ei. Pentru a le scăpa de nenorocirea pe care o presimţea, îi răspunse cu glas mieros:
- O, prinţe, sunt cu totul pentru unirea cu dumneata, dar ceremoniile făcute în faptul serii nu aduc noroc. Dă-mi răgaz până mâine. Am nevoie să mă încredinţez mai înainte cerului, pentru a-l ruga să mă ajute şi să mă întărească, şi nu surorilor mele, cărora nu le voi sufla o vorbă. Apoi te voi conduce, mai adăugă ea, într-o încăpere, unde vei găsi un pat bun, căci, desigur, trebuie să fi ostenit mult pe drum, pentru a ajunge până aci.
Neîmblânzitul era foarte şiret, dar nu şi curajos, şi văzând-o mânuind ciocanul, aşa cum ar fi mânuit cineva un evantai, se retrase pentru a o lăsa să se mai gândească. De altfel, el nu voia să împingă gluma prea departe, pentru ca ea să nu se întoarcă împotriva lui. Dar nici nu se îndepărtase bine, când Finuţa alergă să-i aştearnă patul deasupra gurii unei haznale, care se afla într-o încăpere alăturată. Odaia era tot atât de frumoasă ca şi celelalte, avea însă acest orificiu prin care se arunca tot gunoiul din castel. Finuţa puse de-a lungul şi de-a latul haznalei două scânduri încrucişate, foarte slabe, pe care le acoperi atât de frumos, încât nimeni nu şi-ar fi putut închipui ce se ascundea sub acest pat regesc, apoi se întoarse în cameră, îl conduse pe prinţ în odaia lui şi se retrase.
Neîmblânzitul se aruncă aşa îmbrăcat cum era, pe pat. Sub greutatea lui, scândurile se frânseră şi el căzu în fundul haznalei, frângându-şi oasele şi făcându-şi zeci de cucuie. Căderea prinţului produse un zgomot destul de mare şi prinţesa îşi dădu seama că îi reuşise cursa întinsă, ceea ce-i făcu o mare plăcere. Ticălosul îşi merita pedeapsa.
Dar izbânda aceasta n-o făcu să-şi uite de surori şi prima ei grijă fu să se ducă să le caute.
O găsi pe Gureşa cu uşurinţă, căci Neîmblânzitul, deşi o încuiase de două ori, lăsase cheia în uşă.
Intră deci în grabă în încăperea în care dormea fata, care sări în sus când o văzu. Finuţa îi povesti cum se descotorosise de ticălosul acela, care venise să spioneze, în scopul de a le trăda ţara.
De aci înainte prinţului îi merse totul după voie. Ea nu se mai osteni să se gândească totuşi
că, deschizând larg uşile turnului, atrăgea primejdii grele asupra tatălui ei, şi-i dădu îngăduinţa să rămână în turn. Era tot ce îşi dorise Neîmblânzitul. Dar asta nu-l mulţumea îndeajuns. Voia să aibă şi acordul celorlalte surori. Leneşica nu băgă de seamă că, de când primise să-i fie logodnică, îşi pierduse furcă, care, împrăştiindu-se, căzu la pământ în mii de bucăţi.
În timpul acesta Gureşa şi Finuţa, care se încuiaseră fiecare în camera ei, treceau prin momente grele. Camerele erau destul de îndepărtate una de alta şi îşi petrecură noaptea fără să închidă ochii şi fără să ştie una de soarta celeilalte. Primejdiosul intrus o duse a doua zi pe Leneşica într-una dintre camerele de jos ale turnului, care se afla la capătul grădinii. Fata îi împărtăşi îngrijorarea în legătură cu celelalte două surori, în faţa cărora n-ar mai îndrăzni să se arate, după uşurinţa cu care acceptase propunerea de căsătorie a prinţului, dar acesta o asigură că se va duce chiar el să le aducă la cunoştinţă faptul, deci nu avea de ce fi îngrijorată, apoi ieşi încuind-o în cameră.
După această ispravă începu să caute locul unde se aflau cele două prinţese, fără a izbuti să-l găsească.
Dar nevoia Gureşei de a pălăvrăgi o împinse să vorbească şi singură. Neîmblânzitul îi auzi glasul şi porni într-acolo. Se uită pe gaura cheii.
Uşa era încuiată. Neîmblânzitul îi vorbi din spatele ei repetându-i aceleaşi lucruri pe care le spusese surorii sale. Că venise anume la curte pentru a-i pune ei la picioare inima şi averea sa.
Îi lăudă frumuseţea şi înţelepciunea. Gureşa, care era o închipuită, îl crezu. Îi răspunse cu un potop de cuvinte care îl îmbărbăta. Se părea că Gureşa avea o poftă neobişnuită de a vorbi, cu toate că nu mâncase în ziua aceea, pentru că nu găsise în camera ei nimic.
Leneşă cum era, ea îi cerea întotdeauna surorii ei, Finuţa, tot soiul de lucruri bune, făcute de mâna ei, din marţipan, din fructe sau din paste făinoase, pe care surorile ei nu ştiau sau nu voiau să
le facă. Gureşa, care era însetată de vorbă, îi deschise trădătorului uşa. El îi înşiră, bineînţeles, aceleaşi cuvinte pe care i le spusese surorii ei. Ticălosul îşi învăţase bine rolul. Îl ştia la perfecţie.
Aşa încât căpătă cu uşurinţă al doilea consimţământ, aşa cum dorise. Cu ea avea mai mult de câştigat, căci prin pălăvrăgeala ei află multe lucruri de care avea nevoie. Ieşiră amândoi din cameră şi intrară în sala de mâncare a castelului unde găsiră tot felul de răcoritoare, căci paneraşul îşi făcuse şi în ziua aceea datoria.
Gureşei i se păru puţin curioasă lipsa surorilor ei, dar în cele din urmă se linişti, gândindu-se că Leneşica trebuie să fie în camera Finuţei, unde nu va duce lipsă de nimic.
Neîmblânzitul o încuraja în această părere şi-i spuse că se vor duce împreună să le vadă către seară. Căci şiretul voia să câştige timp pentru a cerceta şi a-şi însemna în carnetul lui mai toată topografia cetăţii. (topografie – Descriere amănunțită a unui loc, mod în care sunt dispuse în spațiu elementele unui ansamblu.)
După ce se ospătară din belşug, Neîmblânzitul îi ceru să-l însoţească pentru a vizita frumoasele încăperi ale castelului. Apoi luă mâna prinţesei şi se lăsă condus prin toate încăperile.
Trecură întâi pe o terasă imensă, care le descoperea o privelişte largă. Pentru a câştiga timpul necesar atingerii scopului său, cavalerul îi spunea grăbit tot ceea ce îi spusese şi Leneşicăi, adăugând că era bine să-i ascundă surorii ei, Finuţa, logodna lor, căci el fiind cel mai puternic şi cel mai bogat prinţ din vecinătate, sora ei s-ar putea gândi, ca mai mare, că ea ar fi fost mai nimerită pentru a-i fi mireasă şi s-ar împotrivi, ceea ce l-ar face foarte nefericit, fiindcă el n-ar renunţa pentru nimic în lume la unirea cu dânsa.
Gureşa fu tot atât de uşuratică pe cât fusese Leneşica, şi primi să-i fie logodnică, uitând de efectul ce l-ar putea avea asupra furcii, care urma să se spargă în mii de bucăţi la cea mai mică nesupunere.
Către seară, când reveni în camera ei, primul lucru pe care îl văzu fu bucăţile de sticlă ale furcii, care se spărsese, şi Gureşa se tulbură.
Prinţul o întrebă care este pricina acestei tulburări. Simţi din nou nevoia ei de a vorbi şi-i dezvălui şi taina furcilor. Şi el fu nespus de bucuros că putuse într-un fel oarecare lovi în regele vecin, ajutat chiar de lipsa de credinţă a celor două fiice. Gureşei îi cam trecuse pofta de a-şi căuta surorile pentru a le înştiinţa de logodnă ei cu prinţul pe care simţea că ele n-o vor încuviinţa.
Încântat de şovăielile ei, ticălosul o asigură că se va duce el singur să vorbească şi era sigur că ele se vor învoi la unirea lor. Mulţumită de hotărârea aceasta şi obosită de emoţiile zilei aceleia, Gureşa se aşeză şi aţipi. «Neîmblânzitul» folosi întâmplarea aceasta şi ieşi în vârful picioarelor, încuind-o în cameră, cum făcuse şi cu sora ei.
Desigur că recunoaşteţi şi voi că acest prinţ era un mare ticălos şi că cele două prinţese erau fiinţe imprudente şi laşe.
În ce mă priveşte, sunt foarte furios pe ele şi nu mă îndoiesc că şi voi sunteţi la fel. Dar fiţi fără grijă, ele vor fi pedepsite după cum li se cuvine şi numai curajoasă, înţeleapta, iscusita prinţesă Finuţa va izbândi, prin cuminţenia şi credinţa ei faţă de tatăl şi poporul său.
După ce o încuie pe Gureşa în cameră, ca şi pe sora ei, ticălosul cutreieră tot castelul, străbătu toate încăperile care aveau uşile deschise. În afară de una, care era închisă pe dinăuntru şi nu-i fu greu să ghicească că aceea era camera Finuţei.
După ce se folosise de lipsa de îndemânare şi pricepere a celor două prinţese, Neîmblânzitul ar fi putut pleca mulţumit, dar ştiind că Finuţa era cea mai isteaţă, avu ambiţia să şi-o facă şi pe ea părtaşă, înşelând-o la fel ca şi pe surorile ei.
Şi fără a-şi da osteneala să caute un nou pretext, se duse de-a dreptul la uşă şi repetă povestea. Dar ea, care era mult mai isteaţă decât surorile ei, îl lăsă multă vreme să vorbească în faţa uşii închise, fără a-i răspunde vreun cuvânt. Singura lui izbândă fu aceea de a şti că se afla în camera aceea.
La toate declaraţiile lui înflăcărate, ea îi răspunse:
- Te rog să mergi în grădină. Acolo vei primi răspunsul meu. Căci fereastra odăii mele dă în grădină.
Neîmblânzitul nu vru să primească acest fel de întâlnire şi, cum prinţesa se încăpăţâna să nu-i deschidă, alergă să găsească un obiect cu care începu a lovi în uşă, până ce o doborî.
Când se deschise uşa, o găsi pe Finuţa înarmată cu un ciocan mare, pe care cineva îl lăsase, din întâmplare, într-un dulap din camera ei. Furia îi îmbujorase obrajii, făcând-o de zece ori mai frumoasă. Ticălosul vru să-i cadă în genunchi, repetând cele înşirate surorilor ei, dar prinţesa se dădu câţiva paşi înapoi şi-i zise cu toată stăpânirea de şine de care era în stare:
- Ascultă, prinţule, dacă încerci să faci un pas mai mult, îţi crăp capul cu ciocanul acesta!
- Astfel înţelege să răsplătească frumoasa prinţesă dragostea ce i-o port? o întrebă prefăcutul.
Şi se porni să-i înşire verzi şi uscate: ba că renumele frumuseţii ei l-a făcut să vină de la atâtea şi atâtea leghe depărtare, numai şi numai pentru a o cunoaşte, ba că a forţat uşa pentru că nerăbdarea lui fără de margini nu-i mai îngăduia o clipă de întârziere. Sau că averea şi rangul său îi vor sta la picioare dacă va primi să-i fie logodnică şi, în sfârşit, că surorile ei nu-l interesează şi că n-a încercat să le vadă, fiind atras numai către dânsa.
Înţeleaptă cum era, prinţesa îşi dădu imediat seama de cursa ce i-o întindea şi îi răspunse cu glasul cel mai blând că nu respinge propunerea lui, dar că ar vrea să se sfătuiască şi cu surorile ei asupra acestui pas atât de important.
- Nu sunt de părere să te sfătuieşti cu ele, îi răspunse prinţul, căci cu dreptul ce-l au fiicele mai în vârstă să se căsătorească, s-ar putea împotrivi ca sora lor mai mică să le-o ia înainte.
Finuţa, care ştia să se apere, îşi dădu seama de şiretenia acestui nătărău şi începu să fie îngrijorată de soarta surorilor ei. Pentru a le scăpa de nenorocirea pe care o presimţea, îi răspunse cu glas mieros:
- O, prinţe, sunt cu totul pentru unirea cu dumneata, dar ceremoniile făcute în faptul serii nu aduc noroc. Dă-mi răgaz până mâine. Am nevoie să mă încredinţez mai înainte cerului, pentru a-l ruga să mă ajute şi să mă întărească, şi nu surorilor mele, cărora nu le voi sufla o vorbă. Apoi te voi conduce, mai adăugă ea, într-o încăpere, unde vei găsi un pat bun, căci, desigur, trebuie să fi ostenit mult pe drum, pentru a ajunge până aci.
Neîmblânzitul era foarte şiret, dar nu şi curajos, şi văzând-o mânuind ciocanul, aşa cum ar fi mânuit cineva un evantai, se retrase pentru a o lăsa să se mai gândească. De altfel, el nu voia să împingă gluma prea departe, pentru ca ea să nu se întoarcă împotriva lui. Dar nici nu se îndepărtase bine, când Finuţa alergă să-i aştearnă patul deasupra gurii unei haznale, care se afla într-o încăpere alăturată. Odaia era tot atât de frumoasă ca şi celelalte, avea însă acest orificiu prin care se arunca tot gunoiul din castel. Finuţa puse de-a lungul şi de-a latul haznalei două scânduri încrucişate, foarte slabe, pe care le acoperi atât de frumos, încât nimeni nu şi-ar fi putut închipui ce se ascundea sub acest pat regesc, apoi se întoarse în cameră, îl conduse pe prinţ în odaia lui şi se retrase.
Neîmblânzitul se aruncă aşa îmbrăcat cum era, pe pat. Sub greutatea lui, scândurile se frânseră şi el căzu în fundul haznalei, frângându-şi oasele şi făcându-şi zeci de cucuie. Căderea prinţului produse un zgomot destul de mare şi prinţesa îşi dădu seama că îi reuşise cursa întinsă, ceea ce-i făcu o mare plăcere. Ticălosul îşi merita pedeapsa.
Dar izbânda aceasta n-o făcu să-şi uite de surori şi prima ei grijă fu să se ducă să le caute.
O găsi pe Gureşa cu uşurinţă, căci Neîmblânzitul, deşi o încuiase de două ori, lăsase cheia în uşă.
Intră deci în grabă în încăperea în care dormea fata, care sări în sus când o văzu. Finuţa îi povesti cum se descotorosise de ticălosul acela, care venise să spioneze, în scopul de a le trăda ţara.
Gureşa fu cât se poate de mirată de ceea ce auzi, căci cu toată pălăvrăgeala ei nu era prea deşteaptă şi crezuse în jurămintele prinţului. Din păcate, nu era singură. Se mai aflau pe lume fiinţe atât de încrezătoare că dânsa!
Finuţa alergă împreună cu sora ei în căutarea Leneşicăi. Străbătură toate camerele fără să o găsească. Începură să se îngrijoreze când o găsiră, în sfârşit, în odaia ce dă în grădină, mai mult moartă decât vie, de spaimă. Nu luase nimic în gură toată ziua. Cele două surori îi dădură ajutorul şi explicaţiile necesare. Dar la auzul înşelăciunii ticălosului, atât Gureşa cât şi Leneşica căzură în cea mai mare deznădejde. Finuţa le mustră, dar în cele din urmă le mângâie şi le duse să se odihnească.
În timpul acesta, Neîmblânzitul se chinuia în culcuşul pregătit de Finuţa şi care nu era tocmai moale. Era atât de întuneric în groapa aceea, încât nici nu-şi putea da seama unde se afla.
Găsi, în cele din urmă, o ieşire care dă către un pârâu foarte îndepărtat de castel şi mai găsi nişte oameni care treceau pe acolo să-l scape compătimindu-l pentru starea de plâns în care se afla.
Oamenii aceştia îl purtară pe targă şi-l duseră până la curtea tatălui său. Nenorocitul avea trupul plin de răni, dar nu se gândea atât la vindecarea lui pe cât se gândea la un mijloc de răzbunare. Ceea ce-i făcuse Finuţa nu putea rămâne fără urmări. La rândul ei, Finuţa era şi ea deznădăjduită.
Uşurinţa surorilor ei şi purtarea lor necuviincioasă îi întunecară bucuria de a fi luptat cu vitejie împotriva trădătorului şi de izbânda ei.
Furios nu atât de dormitul lui într-o haznă, nici de cucuiele căpătate, cât de faptul că se găsise o făptură mai isteaţă decât el să-l înfrângă, Neîmblânzitul nu înceta de a le ispiti prin toate mijloacele pe nechibzuitele ei surori. Trimitea sub ferestrele lor copaci întregi cu fructe rare. Pofta de a se înfrupta era mai puternică decât prevederile Finuţei, care pentru a le face pe plac se ducea jos să le umple paneraşele. Nu o răbda inima să nu le îndeplinească dorinţa. Surorile mâncară cu mare poftă fructele. Dar a doua zi se trezeau cu alte feluri de fructe, pe care prinţesele o trimiseră din nou să le culeagă. Finuţa le-o satisfăcu. Dar de astă dată, ofiţerii Neîmblânzitului nu mai pierdură vremea în zadar. O prinseră şi o plimbară prin faţa surorilor ei, care-şi rupeau acum părul din cap de disperare.
Oamenii aceştia o duseră pe Finuţa într-o casă de la ţară, unde zăcea prinţul, în urma rănilor făcute în căderea lui în hazna. Furios cum era pe ea, îi azvârli în faţă zeci de injurii, la care nu răspunse. Păstră tot timpul o ţinută demnă, de eroină. Aşa cum era şi firesc.
În sfârşit, după ce o ţinu câteva zile închisă, dădu poruncă să fie dusă în vârful unui munte, unde va veni să ia parte la uciderea ei, în aşa chip încât să fie răzbunat pentru umilinţa şi suferinţele ce i le pricinuise.
Iată care era pedeapsa la care să fie supusă prinţesa. Avea să fie băgată într-un butoi închis, căruia să i se dea drumul din vârful muntelui să se prăvale până jos, unde îşi va găsi moartea, „o moarte cruntă, aşa cum o merita!” spunea el.
Finuţa rămase nepăsătoare în faţa acestui destin şi-şi păstră toată demnitatea, ca şi prezenţa de spirit.
Pe Neîmblânzit nu-l putea impresiona măreţia caracterului ei eroic fiindcă n-o înţelegea.
Dimpotrivă, fu cuprins de o furie şi mai mare, şi căută să-i grăbească moartea. Se aplecă chiar el spre gura butoiului, să se încredinţeze dacă nu era desprinsă vreo doagă, prin care ar fi putut să scape.
Dar Finuţa găsi momentul potrivit şi, înainte ca cineva să-şi dea seama, îi făcu vânt înăuntru şi lovi cum trebuie butoiul, care se rostogoli în vale. O luă apoi la fugă. Oamenii, care îşi dăduseră seama de cruzimea cu care stăpânul vroise s-o ucidă pe prinţesa care li se păru minunată, nu încercară s-o prindă.
Pe de altă parte, erau atât de împietriţi în faţa acestei întâmplări, încât nu-şi veniră în fire decât într-un târziu. Singura lor grijă fu să oprească butoiul care aluneca cu iuţeală din vârful muntelui în jos, dar încercările lor fură zadarnice. Butoiul se prăvăli la vale şi nu se opri decât atunci când ajunse la picioarele muntelui. Prinţul cel rău fu scos din butoi cu oasele frânte, pe jumătate mort.
Accidentul acesta îl întristă nespus de mult pe Regele cel blând, tatăl, şi pe fratele lui, Chipeşul. Poporul, care era foarte mirat de dragostea pe care acest prinţ nobil şi blând i-o purta răutăciosului său frate, se înclină în faţa durerii lor. Făcură tot ce le stă în putinţă pentru a-l vindeca pe Neîmblânzitul, dar toate încercările rămaseră zadarnice. În acest timp Finuţa ajunse cu bine la castel. Dar o dată scăpată din primejdia prin care trecuse, dorinţa de răzbunare încolţi în mintea ei şi mai mult şi se hotărî să nu contenească până ce ticălosul, care venise în castel cu gânduri haine şi vroise chiar s-o şi ucidă, să nu rămână nepedepsit.
Ştia că avea să-şi pună din nou viaţa în primejdie, dar nimeni şi nimic n-o putea opri de la fapta care avea să le spele onoarea, şi acest gând o îmbărbăta.
Se îmbrăcă în straie bărbăteşti şi, întocmind un plan cât se poate de greşit al cetăţii şi un alt plan foarte izbutit al haznalei în care căzuse Neîmblânzitul, încălecă pe calul cel mai bun şi intră astfel travestită în capitala Regelui celui blând.
De cum ajunse în cetate, află că „Chipeşul” plătea cu pungi grele orice şarlatan care venea cu leacuri pentru vindecarea fratelui lui.
Pe vremea aceea lumea era plină de aşa-zişi doctori, care nu erau altceva decât nişte aventurieri, fără cea mai mică pricepere, dar care adunau mari bogăţii, înşelând buna-credinţă a oamenilor încrezători. Dar ei n-aveau alt merit decât să îndruge cuvinte bombastice, să se îmbrace în veşminte impunătoare şi să vină din cele mai îndepărtate locuri.
Isteaţa noastră prinţesă cunoştea toate acestea. Îşi dădu un nume fals, dar cât se poate de sonor, Cavalerul Sanatio, şi dădu sfoară-n ţară printre cei de la curte că venise de foarte departe, că avea leacuri tainice pentru vindecarea oricărei răni, oricât de gravă şi de înveninată.
Chipeşul nu stătu mult pe gânduri şi trimise să-l aducă la palat pe renumitul Cavaler Sanatio.
Finuţa ştiu să se prefacă nespus de bine, rostind câteva cuvinte străine. În ce priveşte titlul de cavaler, nimeni n-o putea da pe faţă, căci venea de tare departe şi totul ieşi după voia inimii sale.
Frumuseţea şi purtarea delicată a Chipeşului o fermecaseră, dar asta n-o împiedică să-i lase o cutie, care, după cum spunea ea, cuprindea leacuri pentru vindecarea rănilor fratelui său.
Zicând acestea, pretinsul medic plecă şi nu se mai întoarse. Miraţi de această dispariţie, cei de la castel trimiseră să-l caute, dar, spre mirarea lor, aflară că doctorul dispăruse fără urmă. În cele din urmă se hotărâră să deschidă cutia. Dar în loc de leacuri găsiră acolo două planuri pe care Neîmblânzitul le recunoscu şi deodată le înţelese tâlcul şi bătaia de joc a Finuţei. De atunci boala i se înrăutăţi în aşa fel încât nimeni nu mai credea în vindecarea lui. Era sortit să moară şi Chipeşul era foarte îndurerat. Dar Neîmblânzitul se gândi, chiar şi în clipă lui din urmă, să se folosească de dragostea fratelui său pentru a-l lega cu jurământ să-l răzbune.
Văzând starea în care se afla, Chipeşul îi făgădui să-i îndeplinească orice dorinţă.
- Mor mulţumit, dragă frate, căci nu-ţi cer altceva decât s-o peţeşti pe prinţesa Finuţa şi atunci când va fi soţia ta să-i împlânţi din prima clipă un pumnal în piept. La auzul acestor cuvinte fratele lui se cutremură, căci el nu se simţea în stare de cea mai neînsemnată cruzime. Dar jurământul era jurământ şi starea fratelui său era atât de îngrijorătoare, încât nu şi-l mai putea retrage. De altfel, bolnavul îşi dădu duhul în curând.
Între timp, Finuţa ajunse iar cu bine lângă surorile ei, unde află de moartea Neîmblânzitului.
Nu trecu mult şi li se aduse vestea sosirii tatălui lor. Regele se grăbi să-şi îmbrăţişeze fiicele. Dar primul lui gând fu să cerceteze furcile. Leneşica îi aduse în grabă furca Finuţei, care era întreagă. Gureşa făcu acelaşi lucru, iar Finuţa la fel. Dar regele ceru să le vadă pe toate trei dintr-o dată şi bineînţeles că numai pe a Finuţei o găsi întreagă.
Furia lui nu mai cunoscu margini. Le trimise în grabă la zâna care îi dăduse acest sfat, poruncindu-i să le oprească pentru totdeauna la dânsa şi să le pedepsească după cum o meritau.
Zâna se supuse şi cea dintâi pedeapsă a ei fu să le ducă într-o galerie a castelului ei fermecat unde pusese să se zugrăvească pe pereţi poveştile vieţii fetelor cuminţi, bogate în fapte bune. La o mişcare a baghetei ei fermecate, fetele acestea se mişcau, căpătau viaţă. La vederea lor prinţesele începură să se ruşineze, căindu-se de faptele lor nesăbuite.
Pentru a le mări mâhnirea, zâna le mai spuse că dacă ar fi urmat pilda acestor eroine, nu ar fi adus atâta supărare tatălui lor, dar numai lenea şi pălăvrăgeala au fost pricinile tuturor acestor necazuri.
Prinţesele pieriră în scurt timp de deznădejde.
Finuţa le plânse multă vreme şi peste această durere a ei mai veni şi cererea în căsătorie a Chipeşului pe care tatăl ei o primi fără să-i ceară învoirea.
Căci, pe vremea aceea, învoiala dintre părinţi se făcea fără ştirea celor doi miri.
Finuţa se cutremură la auzul acestei ştiri, căci se temea că ura pe care o avea pentru pierderea fratelui iubit să nu-l îndemne s-o ceară în căsătorie doar pentru a o pierde imediat ce îi va cădea în mâini.
De aceea alergă îngrijorată să se sfătuiască cu zâna ei cea bună şi înţeleaptă, care o preţuia în aceeaşi măsură în care le dispreţuise pe surorile ei.
Zâna nu-i destăinui nimic. Îi spuse doar atât:
- Domniţă, ştiu că eşti înţeleaptă şi prevăzătoare. Tot ce-ai făcut până acum o dovedeşte. Ai înţeles că paza bună fereşte de primejdia rea. Urmează pe aceeaşi cale şi nu vei avea niciodată nevoie de vrăjile mele, pentru a ocoli primejdia.
Finuţa se întoarse la palat plină de îngrijorare, căci nu era încă lămurită asupra acelor fapte ce ar putea urma.
Nu trecu mult şi căsătoria se făcu printr-un ambasador. Finuţa fu condusă la palatul tatălui prinţului într-o caleaşcă cu totul şi cu totul de aur şi fu primită la cele două graniţe care le despărţeau ţinuturile cu toată cinstea cuvenită.
La a treia graniţă îi ieşi întru întâmpinare, chiar din dorinţa tatălui său, Chipeşul însuşi.
Poporul era peste măsură de mirat că în loc să pornească război împotriva regatului vecin, aşa cum plănuise Neîmblânzitul, regele îşi trimitea fiul să-şi întâmpine mireasa, pecetluind astfel unirea şi pacea dintre cele două regate vecine.
Vrăjit de frumuseţea prinţesei, Chipeşul îşi pierdu într-atât capul încât cuvintele de bună venire îi muriră pe buze.
Tot oraşul răsuna acum de strigăte de bucurie. Pretutindeni se auzeau muzici, se vedeau jocuri de artificii.
După un ospăţ care avea să rămână multă vreme de pomină, cei doi tineri căsătoriţi se retraseră.
Prinţesa se gândi la cuvintele zânei şi-şi spuse: paza bună înlătură primejdia rea! Dădu, deci, ordin fetei din casă, care avea cheia apartamentului, să pregătească nişte paie, o băşicuţă cu sânge şi un maţ de la vreunul dintre animalele tăiate pentru ospăţ. Sub un pretext oarecare intră în dormitor, făcu o momâie din paie, îi puse băşicuţa acolo unde se află, de obicei, inima, apoi o îmbrăcă în cămaşa ei de noapte şi-i aşeză pe cap o bonetă cu dantelă. Când totul fu gata, se întoarse la soţul ei, care o conduse în apartamentul ce le fusese destinat. Apoi doamna de onoare se retrase, stingând lumina, şi Finuţa puse momâia în pat, ascunzându-se într-un ungher al camerei.
Bietul prinţ oftă din greu, apoi îşi trase sabia şi străpunse trupul presupusei sale soţii. Când văzu ţâşnind sângele, Chipeşul începu a-şi da cu pumnii în cap şi a striga: „Doamne, ce am făcut?
De dragul unui jurământ făcut unui frate crud am ucis pe cea mai gingaşă făptură. Pe aceea care m-a vrăjit cu farmecele ei din prima clipă când am văzut-o şi care era parcă făcută pentru mine.
O, cerule, poţi îngădui să fie ucisă o fiinţă pentru cinstea ei? Ei bine, Neîmblânzitule, ţi-am respectat dorinţa de răzbunare, dar mă voi răzbuna pe tine străpungându-mi şi eu pieptul cu aceeaşi spadă.”
Dar Finuţa îi strigă din toate puterile, ieşind din colţul ei:
- Opreşte-te, prinţule! Nu sunt moartă. Ţi-am bănuit remuşcările şi-am vrut să te cruţ de o crimă printr-o nevinovată înşelăciune.
Şi totul se sfârşi cu bine.
Dacă Finuţa n-ar fi fost convinsă că paza bună ocoleşte primejdia rea, ar fi fost moartă şi ea, şi prinţul, care avea o inimă atât de aleasă, şi n-ar fi putut trăi împreună până la adânci bătrâneţe, înconjuraţi de dragostea poporului.
Finuţa alergă împreună cu sora ei în căutarea Leneşicăi. Străbătură toate camerele fără să o găsească. Începură să se îngrijoreze când o găsiră, în sfârşit, în odaia ce dă în grădină, mai mult moartă decât vie, de spaimă. Nu luase nimic în gură toată ziua. Cele două surori îi dădură ajutorul şi explicaţiile necesare. Dar la auzul înşelăciunii ticălosului, atât Gureşa cât şi Leneşica căzură în cea mai mare deznădejde. Finuţa le mustră, dar în cele din urmă le mângâie şi le duse să se odihnească.
În timpul acesta, Neîmblânzitul se chinuia în culcuşul pregătit de Finuţa şi care nu era tocmai moale. Era atât de întuneric în groapa aceea, încât nici nu-şi putea da seama unde se afla.
Găsi, în cele din urmă, o ieşire care dă către un pârâu foarte îndepărtat de castel şi mai găsi nişte oameni care treceau pe acolo să-l scape compătimindu-l pentru starea de plâns în care se afla.
Oamenii aceştia îl purtară pe targă şi-l duseră până la curtea tatălui său. Nenorocitul avea trupul plin de răni, dar nu se gândea atât la vindecarea lui pe cât se gândea la un mijloc de răzbunare. Ceea ce-i făcuse Finuţa nu putea rămâne fără urmări. La rândul ei, Finuţa era şi ea deznădăjduită.
Uşurinţa surorilor ei şi purtarea lor necuviincioasă îi întunecară bucuria de a fi luptat cu vitejie împotriva trădătorului şi de izbânda ei.
Furios nu atât de dormitul lui într-o haznă, nici de cucuiele căpătate, cât de faptul că se găsise o făptură mai isteaţă decât el să-l înfrângă, Neîmblânzitul nu înceta de a le ispiti prin toate mijloacele pe nechibzuitele ei surori. Trimitea sub ferestrele lor copaci întregi cu fructe rare. Pofta de a se înfrupta era mai puternică decât prevederile Finuţei, care pentru a le face pe plac se ducea jos să le umple paneraşele. Nu o răbda inima să nu le îndeplinească dorinţa. Surorile mâncară cu mare poftă fructele. Dar a doua zi se trezeau cu alte feluri de fructe, pe care prinţesele o trimiseră din nou să le culeagă. Finuţa le-o satisfăcu. Dar de astă dată, ofiţerii Neîmblânzitului nu mai pierdură vremea în zadar. O prinseră şi o plimbară prin faţa surorilor ei, care-şi rupeau acum părul din cap de disperare.
Oamenii aceştia o duseră pe Finuţa într-o casă de la ţară, unde zăcea prinţul, în urma rănilor făcute în căderea lui în hazna. Furios cum era pe ea, îi azvârli în faţă zeci de injurii, la care nu răspunse. Păstră tot timpul o ţinută demnă, de eroină. Aşa cum era şi firesc.
În sfârşit, după ce o ţinu câteva zile închisă, dădu poruncă să fie dusă în vârful unui munte, unde va veni să ia parte la uciderea ei, în aşa chip încât să fie răzbunat pentru umilinţa şi suferinţele ce i le pricinuise.
Iată care era pedeapsa la care să fie supusă prinţesa. Avea să fie băgată într-un butoi închis, căruia să i se dea drumul din vârful muntelui să se prăvale până jos, unde îşi va găsi moartea, „o moarte cruntă, aşa cum o merita!” spunea el.
Finuţa rămase nepăsătoare în faţa acestui destin şi-şi păstră toată demnitatea, ca şi prezenţa de spirit.
Pe Neîmblânzit nu-l putea impresiona măreţia caracterului ei eroic fiindcă n-o înţelegea.
Dimpotrivă, fu cuprins de o furie şi mai mare, şi căută să-i grăbească moartea. Se aplecă chiar el spre gura butoiului, să se încredinţeze dacă nu era desprinsă vreo doagă, prin care ar fi putut să scape.
Dar Finuţa găsi momentul potrivit şi, înainte ca cineva să-şi dea seama, îi făcu vânt înăuntru şi lovi cum trebuie butoiul, care se rostogoli în vale. O luă apoi la fugă. Oamenii, care îşi dăduseră seama de cruzimea cu care stăpânul vroise s-o ucidă pe prinţesa care li se păru minunată, nu încercară s-o prindă.
Pe de altă parte, erau atât de împietriţi în faţa acestei întâmplări, încât nu-şi veniră în fire decât într-un târziu. Singura lor grijă fu să oprească butoiul care aluneca cu iuţeală din vârful muntelui în jos, dar încercările lor fură zadarnice. Butoiul se prăvăli la vale şi nu se opri decât atunci când ajunse la picioarele muntelui. Prinţul cel rău fu scos din butoi cu oasele frânte, pe jumătate mort.
Accidentul acesta îl întristă nespus de mult pe Regele cel blând, tatăl, şi pe fratele lui, Chipeşul. Poporul, care era foarte mirat de dragostea pe care acest prinţ nobil şi blând i-o purta răutăciosului său frate, se înclină în faţa durerii lor. Făcură tot ce le stă în putinţă pentru a-l vindeca pe Neîmblânzitul, dar toate încercările rămaseră zadarnice. În acest timp Finuţa ajunse cu bine la castel. Dar o dată scăpată din primejdia prin care trecuse, dorinţa de răzbunare încolţi în mintea ei şi mai mult şi se hotărî să nu contenească până ce ticălosul, care venise în castel cu gânduri haine şi vroise chiar s-o şi ucidă, să nu rămână nepedepsit.
Ştia că avea să-şi pună din nou viaţa în primejdie, dar nimeni şi nimic n-o putea opri de la fapta care avea să le spele onoarea, şi acest gând o îmbărbăta.
Se îmbrăcă în straie bărbăteşti şi, întocmind un plan cât se poate de greşit al cetăţii şi un alt plan foarte izbutit al haznalei în care căzuse Neîmblânzitul, încălecă pe calul cel mai bun şi intră astfel travestită în capitala Regelui celui blând.
De cum ajunse în cetate, află că „Chipeşul” plătea cu pungi grele orice şarlatan care venea cu leacuri pentru vindecarea fratelui lui.
Pe vremea aceea lumea era plină de aşa-zişi doctori, care nu erau altceva decât nişte aventurieri, fără cea mai mică pricepere, dar care adunau mari bogăţii, înşelând buna-credinţă a oamenilor încrezători. Dar ei n-aveau alt merit decât să îndruge cuvinte bombastice, să se îmbrace în veşminte impunătoare şi să vină din cele mai îndepărtate locuri.
Isteaţa noastră prinţesă cunoştea toate acestea. Îşi dădu un nume fals, dar cât se poate de sonor, Cavalerul Sanatio, şi dădu sfoară-n ţară printre cei de la curte că venise de foarte departe, că avea leacuri tainice pentru vindecarea oricărei răni, oricât de gravă şi de înveninată.
Chipeşul nu stătu mult pe gânduri şi trimise să-l aducă la palat pe renumitul Cavaler Sanatio.
Finuţa ştiu să se prefacă nespus de bine, rostind câteva cuvinte străine. În ce priveşte titlul de cavaler, nimeni n-o putea da pe faţă, căci venea de tare departe şi totul ieşi după voia inimii sale.
Frumuseţea şi purtarea delicată a Chipeşului o fermecaseră, dar asta n-o împiedică să-i lase o cutie, care, după cum spunea ea, cuprindea leacuri pentru vindecarea rănilor fratelui său.
Zicând acestea, pretinsul medic plecă şi nu se mai întoarse. Miraţi de această dispariţie, cei de la castel trimiseră să-l caute, dar, spre mirarea lor, aflară că doctorul dispăruse fără urmă. În cele din urmă se hotărâră să deschidă cutia. Dar în loc de leacuri găsiră acolo două planuri pe care Neîmblânzitul le recunoscu şi deodată le înţelese tâlcul şi bătaia de joc a Finuţei. De atunci boala i se înrăutăţi în aşa fel încât nimeni nu mai credea în vindecarea lui. Era sortit să moară şi Chipeşul era foarte îndurerat. Dar Neîmblânzitul se gândi, chiar şi în clipă lui din urmă, să se folosească de dragostea fratelui său pentru a-l lega cu jurământ să-l răzbune.
Văzând starea în care se afla, Chipeşul îi făgădui să-i îndeplinească orice dorinţă.
- Mor mulţumit, dragă frate, căci nu-ţi cer altceva decât s-o peţeşti pe prinţesa Finuţa şi atunci când va fi soţia ta să-i împlânţi din prima clipă un pumnal în piept. La auzul acestor cuvinte fratele lui se cutremură, căci el nu se simţea în stare de cea mai neînsemnată cruzime. Dar jurământul era jurământ şi starea fratelui său era atât de îngrijorătoare, încât nu şi-l mai putea retrage. De altfel, bolnavul îşi dădu duhul în curând.
Între timp, Finuţa ajunse iar cu bine lângă surorile ei, unde află de moartea Neîmblânzitului.
Nu trecu mult şi li se aduse vestea sosirii tatălui lor. Regele se grăbi să-şi îmbrăţişeze fiicele. Dar primul lui gând fu să cerceteze furcile. Leneşica îi aduse în grabă furca Finuţei, care era întreagă. Gureşa făcu acelaşi lucru, iar Finuţa la fel. Dar regele ceru să le vadă pe toate trei dintr-o dată şi bineînţeles că numai pe a Finuţei o găsi întreagă.
Furia lui nu mai cunoscu margini. Le trimise în grabă la zâna care îi dăduse acest sfat, poruncindu-i să le oprească pentru totdeauna la dânsa şi să le pedepsească după cum o meritau.
Zâna se supuse şi cea dintâi pedeapsă a ei fu să le ducă într-o galerie a castelului ei fermecat unde pusese să se zugrăvească pe pereţi poveştile vieţii fetelor cuminţi, bogate în fapte bune. La o mişcare a baghetei ei fermecate, fetele acestea se mişcau, căpătau viaţă. La vederea lor prinţesele începură să se ruşineze, căindu-se de faptele lor nesăbuite.
Pentru a le mări mâhnirea, zâna le mai spuse că dacă ar fi urmat pilda acestor eroine, nu ar fi adus atâta supărare tatălui lor, dar numai lenea şi pălăvrăgeala au fost pricinile tuturor acestor necazuri.
Prinţesele pieriră în scurt timp de deznădejde.
Finuţa le plânse multă vreme şi peste această durere a ei mai veni şi cererea în căsătorie a Chipeşului pe care tatăl ei o primi fără să-i ceară învoirea.
Căci, pe vremea aceea, învoiala dintre părinţi se făcea fără ştirea celor doi miri.
Finuţa se cutremură la auzul acestei ştiri, căci se temea că ura pe care o avea pentru pierderea fratelui iubit să nu-l îndemne s-o ceară în căsătorie doar pentru a o pierde imediat ce îi va cădea în mâini.
De aceea alergă îngrijorată să se sfătuiască cu zâna ei cea bună şi înţeleaptă, care o preţuia în aceeaşi măsură în care le dispreţuise pe surorile ei.
Zâna nu-i destăinui nimic. Îi spuse doar atât:
- Domniţă, ştiu că eşti înţeleaptă şi prevăzătoare. Tot ce-ai făcut până acum o dovedeşte. Ai înţeles că paza bună fereşte de primejdia rea. Urmează pe aceeaşi cale şi nu vei avea niciodată nevoie de vrăjile mele, pentru a ocoli primejdia.
Finuţa se întoarse la palat plină de îngrijorare, căci nu era încă lămurită asupra acelor fapte ce ar putea urma.
Nu trecu mult şi căsătoria se făcu printr-un ambasador. Finuţa fu condusă la palatul tatălui prinţului într-o caleaşcă cu totul şi cu totul de aur şi fu primită la cele două graniţe care le despărţeau ţinuturile cu toată cinstea cuvenită.
La a treia graniţă îi ieşi întru întâmpinare, chiar din dorinţa tatălui său, Chipeşul însuşi.
Poporul era peste măsură de mirat că în loc să pornească război împotriva regatului vecin, aşa cum plănuise Neîmblânzitul, regele îşi trimitea fiul să-şi întâmpine mireasa, pecetluind astfel unirea şi pacea dintre cele două regate vecine.
Vrăjit de frumuseţea prinţesei, Chipeşul îşi pierdu într-atât capul încât cuvintele de bună venire îi muriră pe buze.
Tot oraşul răsuna acum de strigăte de bucurie. Pretutindeni se auzeau muzici, se vedeau jocuri de artificii.
După un ospăţ care avea să rămână multă vreme de pomină, cei doi tineri căsătoriţi se retraseră.
Prinţesa se gândi la cuvintele zânei şi-şi spuse: paza bună înlătură primejdia rea! Dădu, deci, ordin fetei din casă, care avea cheia apartamentului, să pregătească nişte paie, o băşicuţă cu sânge şi un maţ de la vreunul dintre animalele tăiate pentru ospăţ. Sub un pretext oarecare intră în dormitor, făcu o momâie din paie, îi puse băşicuţa acolo unde se află, de obicei, inima, apoi o îmbrăcă în cămaşa ei de noapte şi-i aşeză pe cap o bonetă cu dantelă. Când totul fu gata, se întoarse la soţul ei, care o conduse în apartamentul ce le fusese destinat. Apoi doamna de onoare se retrase, stingând lumina, şi Finuţa puse momâia în pat, ascunzându-se într-un ungher al camerei.
Bietul prinţ oftă din greu, apoi îşi trase sabia şi străpunse trupul presupusei sale soţii. Când văzu ţâşnind sângele, Chipeşul începu a-şi da cu pumnii în cap şi a striga: „Doamne, ce am făcut?
De dragul unui jurământ făcut unui frate crud am ucis pe cea mai gingaşă făptură. Pe aceea care m-a vrăjit cu farmecele ei din prima clipă când am văzut-o şi care era parcă făcută pentru mine.
O, cerule, poţi îngădui să fie ucisă o fiinţă pentru cinstea ei? Ei bine, Neîmblânzitule, ţi-am respectat dorinţa de răzbunare, dar mă voi răzbuna pe tine străpungându-mi şi eu pieptul cu aceeaşi spadă.”
Dar Finuţa îi strigă din toate puterile, ieşind din colţul ei:
- Opreşte-te, prinţule! Nu sunt moartă. Ţi-am bănuit remuşcările şi-am vrut să te cruţ de o crimă printr-o nevinovată înşelăciune.
Şi totul se sfârşi cu bine.
Dacă Finuţa n-ar fi fost convinsă că paza bună ocoleşte primejdia rea, ar fi fost moartă şi ea, şi prinţul, care avea o inimă atât de aleasă, şi n-ar fi putut trăi împreună până la adânci bătrâneţe, înconjuraţi de dragostea poporului.
Sfârșit
