Piele de măgar - poveste de Charles Perrault
Citește online povestea pentru copii "Piele de măgar" scrisă de Charles Perrault. Citeste basmul "Piele de măgar" în care este vorba despre un rege care era cel mai puternic conducător de pe pământ. Soția era virtuaoasă și frumoasă și împreună aveau o fată. Din păcate, regina fu lovită de o boală gravă și nimeni nu era în stare s-o vindece.
Citește si versiunea scrisă de Frații Grimm a poveștii "Piele de măgar".
Citește si versiunea scrisă de Frații Grimm a poveștii "Piele de măgar".
Citește povestea "Piele de măgar"
A fost odată ca niciodată un rege care era cel mai puternic conducător de pe tot pământul.
Bun şi drept în vreme de pace, necruţător în timp de război, duşmanii îi ştiau de frică, iar supuşii îi erau fericiţi şi mulţumiţi. Soţia şi tovarăşa lui viaţă era atât virtuoasă, cât şi foarte frumoasă, din căsătoria celor doi venind pe lume o fată.
Marele şi magnificul lor palat era plin de curteni, iar grajdurile lor se mândreau cu armăsari mici şi mari, din toate rasele. Ceea ce uimea însă pe oricine intră în aceste grajduri era locul de onoare acordat unui măgar cu două urechi lungi. Îşi merita această preţuire pentru ca, în fiecare dimineaţă, nu slobozea peste paie bălegar, ci o grămăjoară de monede de aur.
Cerurile, ce par a împleti binele cu răul, au permis ca o boală groaznică să o atace pe regină.
S—a căutat ajutor în toate părţile, dar nici doctorii, nici vracii nu au fost în stare să zăgăzuiască febra ce creştea zi de zi. În cele din urmă, pe patul de moarte, regina i—a zis soţului ei:
"Promite—mi că, după ce voi muri, vei găsi o femeie mai înţeleaptă şi mai frumoasă decât mine, cu care te vei însura şi care îţi va naşte un moştenitor pentru tronul tău."
Încrezătoare că îi va fi imposibil să descopere o astfel de femeie, regina credea astfel ca soţul ei nu se va mai căsători niciodată. Regele a promis ceea ce îi cerea soţia muribundă, şi, puţin timp după aceea, ea şi—a dat ultima suflare în braţele lui.
Câtăva vreme, regele nu a putut fi mângâiat în nici un fel de durerea ce îl chinuia noapte şi zi. Câteva luni mai târziu, la îndemnul curtenilor săi, a fost nevoit, totuşi, să accepte a se recăsători, însă acest lucru era destul de dificil, pentru că trebuia să îşi ţină promisiunea faţă de soţia lui moartă, şi oricât de mult a căutat, nu a putut găsi nici o femeie înzestrată cu destulă înţelepciune şi frumuseţe. Numai fiica sa avea o virtute şi o frumuseţe cu mult mai mari decât cele ale fostei regine.
Numai însurându—se cu propria lui fiică îşi putea respecta jurământul făcut nevestei sale înainte de moarte, aşa că nu a mai stat mult pe gânduri şi a cerut—o în căsătorie. Acest lucru a înspăimântat—o şi a întristat—o pe prinţesă, care a încercat, în zadar, să îi arate tatălui ei ce mare greşeală făcea. Tulburată de propunerea regelui, s—a dus la naşa ei, o zână ce locuia într—o peşteră alcătuită din corali şi perle.
"Ştiu de ce ai venit aici," i—a spus naşa ei."Porţi în inima ta o mare tristeţe. Dar eu sunt aici pentru a te ajuta, şi nu ţi se va întâmpla nimic rău dacă îmi urmezi sfatul. Nu este bine să te revolţi împotriva tatălui tău, însă spune—i că ai nevoie de o rochie de culoarea cerului. În mod sigur, nu va fi în stare să îţi împlinească această dorinţă."
Prinţesa s—a dus, aşadar, la tatăl ei, şi i—a zis ce îşi dorea. Imediat, regele i—a chemat pe
cei mai buni croitori din regat, poruncindu—le să croiască, fără întârziere, o rochie de culoarea cerului, şi ameninţându—i ca de nu vor face asta vor sfârşi cu toţii spânzuraţi.
A doua zi, rochia a fost arătată prinţesei. Avea cel mai frumos albastru al cerurilor. Copleşită atât de bucurie, cât şi de teamă, nu ştia ce să se mai facă, însă naşa ei a sfătuit—o, "Cere—i să—ţi dea o rochie de culoarea lunii. Fără nici o îndoială, nu va putea să îţi facă acest hatâr."
N—a trecut mult timp după ce prinţesa i—a zis tatălui său ce voia, ca regele şi—a şi chemat meşterii în broderie, şi le—a poruncit să facă o rochie de culoarea lunii în răstimp de patru zile. În ziua hotărâtă, rochia a fost gata, iar prinţesa a fost încântată de frumuseţea ei.
Cu toate acestea, naşa ei a îmboldit—o iarăşi să îi ceară ceva regelui, şi anume o rochie la fel de strălucitoare precum soarele. Tatăl ei a trimis după un bogat giuvaergiu şi i—a poruncit să facă o rochie din aur şi diamante, avertizându—l că dacă nu va reuşi, va fi sortit pieirii. După o săptămână, bijuteriul a terminat rochia, ce era atât de frumoasă şi luminoasă încât lua vederea oricui o privea.
Prinţesa nu ştia cum să îi mulţumească regelui, dar, încă o dată, naşa ei i—a şoptit în ureche,
"Cere—i pielea măgarului din grajdurile regale. Regele nu va avea cum să facă acest lucru. Dacă nu cumva mă înşel amarnic, nu ţi—o va da vreodată." Naşa nu îşi dădea seama însă cât de mult îşi dorea regele să îşi mulţumească fiica. Aproape de îndată, pielea măgarului a fost adusă prinţesei.
Înfricoşata peste poate, prinţesa s—a mai dus o dată la naşa ei, pentru a—i cere ajutorul.
"Prefă—te", i—a spus ea, "că accepţi cererea în căsătorie. Promite—i regelui tot ce vrea, însă, în acelaşi timp, pregăteşte—te să fugi din ţară."
Bun şi drept în vreme de pace, necruţător în timp de război, duşmanii îi ştiau de frică, iar supuşii îi erau fericiţi şi mulţumiţi. Soţia şi tovarăşa lui viaţă era atât virtuoasă, cât şi foarte frumoasă, din căsătoria celor doi venind pe lume o fată.
Marele şi magnificul lor palat era plin de curteni, iar grajdurile lor se mândreau cu armăsari mici şi mari, din toate rasele. Ceea ce uimea însă pe oricine intră în aceste grajduri era locul de onoare acordat unui măgar cu două urechi lungi. Îşi merita această preţuire pentru ca, în fiecare dimineaţă, nu slobozea peste paie bălegar, ci o grămăjoară de monede de aur.
Cerurile, ce par a împleti binele cu răul, au permis ca o boală groaznică să o atace pe regină.
S—a căutat ajutor în toate părţile, dar nici doctorii, nici vracii nu au fost în stare să zăgăzuiască febra ce creştea zi de zi. În cele din urmă, pe patul de moarte, regina i—a zis soţului ei:
"Promite—mi că, după ce voi muri, vei găsi o femeie mai înţeleaptă şi mai frumoasă decât mine, cu care te vei însura şi care îţi va naşte un moştenitor pentru tronul tău."
Încrezătoare că îi va fi imposibil să descopere o astfel de femeie, regina credea astfel ca soţul ei nu se va mai căsători niciodată. Regele a promis ceea ce îi cerea soţia muribundă, şi, puţin timp după aceea, ea şi—a dat ultima suflare în braţele lui.
Câtăva vreme, regele nu a putut fi mângâiat în nici un fel de durerea ce îl chinuia noapte şi zi. Câteva luni mai târziu, la îndemnul curtenilor săi, a fost nevoit, totuşi, să accepte a se recăsători, însă acest lucru era destul de dificil, pentru că trebuia să îşi ţină promisiunea faţă de soţia lui moartă, şi oricât de mult a căutat, nu a putut găsi nici o femeie înzestrată cu destulă înţelepciune şi frumuseţe. Numai fiica sa avea o virtute şi o frumuseţe cu mult mai mari decât cele ale fostei regine.
Numai însurându—se cu propria lui fiică îşi putea respecta jurământul făcut nevestei sale înainte de moarte, aşa că nu a mai stat mult pe gânduri şi a cerut—o în căsătorie. Acest lucru a înspăimântat—o şi a întristat—o pe prinţesă, care a încercat, în zadar, să îi arate tatălui ei ce mare greşeală făcea. Tulburată de propunerea regelui, s—a dus la naşa ei, o zână ce locuia într—o peşteră alcătuită din corali şi perle.
"Ştiu de ce ai venit aici," i—a spus naşa ei."Porţi în inima ta o mare tristeţe. Dar eu sunt aici pentru a te ajuta, şi nu ţi se va întâmpla nimic rău dacă îmi urmezi sfatul. Nu este bine să te revolţi împotriva tatălui tău, însă spune—i că ai nevoie de o rochie de culoarea cerului. În mod sigur, nu va fi în stare să îţi împlinească această dorinţă."
Prinţesa s—a dus, aşadar, la tatăl ei, şi i—a zis ce îşi dorea. Imediat, regele i—a chemat pe
cei mai buni croitori din regat, poruncindu—le să croiască, fără întârziere, o rochie de culoarea cerului, şi ameninţându—i ca de nu vor face asta vor sfârşi cu toţii spânzuraţi.
A doua zi, rochia a fost arătată prinţesei. Avea cel mai frumos albastru al cerurilor. Copleşită atât de bucurie, cât şi de teamă, nu ştia ce să se mai facă, însă naşa ei a sfătuit—o, "Cere—i să—ţi dea o rochie de culoarea lunii. Fără nici o îndoială, nu va putea să îţi facă acest hatâr."
N—a trecut mult timp după ce prinţesa i—a zis tatălui său ce voia, ca regele şi—a şi chemat meşterii în broderie, şi le—a poruncit să facă o rochie de culoarea lunii în răstimp de patru zile. În ziua hotărâtă, rochia a fost gata, iar prinţesa a fost încântată de frumuseţea ei.
Cu toate acestea, naşa ei a îmboldit—o iarăşi să îi ceară ceva regelui, şi anume o rochie la fel de strălucitoare precum soarele. Tatăl ei a trimis după un bogat giuvaergiu şi i—a poruncit să facă o rochie din aur şi diamante, avertizându—l că dacă nu va reuşi, va fi sortit pieirii. După o săptămână, bijuteriul a terminat rochia, ce era atât de frumoasă şi luminoasă încât lua vederea oricui o privea.
Prinţesa nu ştia cum să îi mulţumească regelui, dar, încă o dată, naşa ei i—a şoptit în ureche,
"Cere—i pielea măgarului din grajdurile regale. Regele nu va avea cum să facă acest lucru. Dacă nu cumva mă înşel amarnic, nu ţi—o va da vreodată." Naşa nu îşi dădea seama însă cât de mult îşi dorea regele să îşi mulţumească fiica. Aproape de îndată, pielea măgarului a fost adusă prinţesei.
Înfricoşata peste poate, prinţesa s—a mai dus o dată la naşa ei, pentru a—i cere ajutorul.
"Prefă—te", i—a spus ea, "că accepţi cererea în căsătorie. Promite—i regelui tot ce vrea, însă, în acelaşi timp, pregăteşte—te să fugi din ţară."
"Aici", a continuat zâna, "este un cufăr în care vom pune hainele tale, oglinda ta, borcanele cu sulimanuri, diamantele şi celelalte bijuterii. Am să—ţi dau o baghetă magică. Ori de câte ori o vei avea în mână, cufărul te va urma pretutindeni, întotdeauna ascuns sub pământ. De fiecare dată când vei voi să îl deschizi, nu va trebui decât să atingi cu bagheta pământul, iar cufărul se va înfăţişa înaintea ta."
"Pentru a—ţi ascunde adevărata înfăţişare, pielea de măgar este nemaipomenit de bună, întrucât, atunci când vei fi înlăuntrul ei, nimeni nu va crede că o fată atât de frumoasă poate fi acoperită de un lucru atât de înfiorător. "
A doua zi, în zori, prinţesa a dispărut din palat, aşa cum fusese sfătuita. Oamenii regelui au căutat—o peste tot, în case, de—a lungul drumurilor, oriunde s—ar fi putut piti, dar totul a fost în zadar. Nimeni nu îşi putea închipui ce s—a întâmplat cu ea.
În această vreme, prinţesa continua să fugă cât mai departe de tatăl ei. Când se întâlnea cu cineva, îşi întindea mâinile, cerşind să i se dea un loc unde ar fi putut munci. Ea arata însă atât de lipsită de frumuseţe şi respingătoare în pielea ei de măgar, încât nimeni nu voia să aibă de a face cu o astfel de creatură.
Departe, tot mai departe, a călătorit prinţesa până când a ajuns la o gospodărie de la ţara unde era nevoie de o sărmană servitoare pentru a spăla cârpele de vase şi a face curat în coteţele porcilor. A fost trimisă să muncească într—un colţ al bucătăriei, fiind mereu ținta bătăii de joc şi a glumelor nesărate ale celorlalţi servitori.
Numai duminica putea să se odihnească puţin. După ce îşi termina treburile de dimineaţă, mergea în cămăruţa ei, închidea cu grijă uşa şi se îmbăia. Apoi, deschidea cufărul, scotea afara borcanele cu sulimanuri, şi se făcea iarăşi frumoasă. Apoi, încerca rochia de culoarea lunii, pe cea ce strălucea ca soarele şi, în cele din urmă, pe cea de albastrul cerului. Singura ei părere de rău era că nu avea destul loc pentru trenele rochiilor. Era fericită, oricum, pentru că se vedea iarăşi tânăra şi frumoasă, iar acest lucru o ajuta să trecă mai uşor peste încă o săptămână de calvaruri, până în următoarea duminica.
În marea gospodărie unde lucra, era o crescătorie de păsări aparţinând unui puternic rege.
Erau ţinute aici tot felul de păsări ciudate, cu obiceiuri şi mai ciudate. Fiul regelui se oprea adeseori la aceasta gospodărie atunci când se întorcea de la vânătoare şi dorea să se bucure de o băutură rece împreună cu curtenii săi.
Piele de Măgar se uita cu afecţiune la el şi îşi amintea că dedesubtul murdăriei şi a zdrenţelor ei se afla încă o inimă de prinţesă. Ce maniere alese are, se gândea ea. Cât de graţios este! Cât de fericită trebuie să fie femeia căreia i—a dăruit inima! Dacă mi—ar da o rochie cât de simplă, m—aş simţi în ea mult mai bine decât în oricare din rochiile mele minunate.
Într—o zi, tânărul prinţ a pornit să cerceteze curios prin gospodărie, şi a ajuns într—un hol întunecat, la capătul căruia se afla micuţa cameră a lui Piele de Măgar. Din întâmplare, s—a uitat prin gaura cheii. Era duminică, iar Piele de Măgar îşi îmbrăcase rochia din aur şi diamante care lucea la fel ca soarele. Prinţul a rămas fără suflare la văzul frumuseţii, tinereţii şi modestiei fetei.
De trei ori a fost cât pe ce să intre în camera ei, dar de fiecare dată s—a stăpânit şi a dat înapoi.
Odată întors la palatul tatălui său, prinţul a devenit mereu gânditor, oftând zi şi noapte, şi refuzând să mai ia parte la vreun bal sau carnaval. Şi—a pierdut pofta de mâncare şi, până la urmă, s—a cufundat într—o pustiitoare şi adâncă tristeţe. A întrebat cine era acea fată frumoasă car stătea în cămăruţa sărăcăcioasă, şi i s—a spus că nu putea fi vorba decât despre Piele de Măgar, cea mai urâtă creatura de pe pământ, cu excepţia lupului, şi, în mod sigur, un remediu de nădejde împotriva iubirii. Nu îi venea să creadă acest lucru, şi, în schimb, refuza să dea uitării ce văzuse cu proprii lui ochi.
Mama lui, regina, l—a rugat să îi mărturisească ce anume îl supăra. Prinţul a gemut, a plâns şi a oftat, dar nu a spus nimic altceva decât că îşi doreşte ca Piele de măgar să îi facă o prăjitură cu propriile ei mâini.
"Vai, Doamne," i s—a zis reginei, "această Piele de Măgar nu este decât o servitoare amarata şi murdară."
"Nu contează," a răspuns regina. Trebuie să facem aşa cum vrea fiul meu. Este singurul fel prin care—l putem salva."
Aşa s—a făcut ca Piele de Măgar a luat nişte faină, pe care o măcinase cât putuse de fin, nişte zahăr, unt şi câteva ouă proaspete, şi s—a închis în camera ei pentru a face prăjitura. Mai întâi, însă, şi—a spălat fata şi mâinile, şi şi—a îmbrăcat rochia precum luna în onoarea sarcinii pe care o avea de îndeplinit.
Se spune că, poate din prea mare grabă, de pe degetul lui Piele de Măgar a alunecat în aluat un inel de mare preţ. Unii, care cunosc urmarea acestei poveşti, se pot gândi că ea a făcut dinadins acest lucru, şi probabil că au dreptate, pentru ca, atunci când prinţul s—a oprit la uşa ei şi s—a uitat prin gaura cheii, ea trebuie să îşi fi dat seama că era privită de el. Şi era, probabil, sigură că inelul va fi primit cu mare bucurie de către prinţ.
"Pentru a—ţi ascunde adevărata înfăţişare, pielea de măgar este nemaipomenit de bună, întrucât, atunci când vei fi înlăuntrul ei, nimeni nu va crede că o fată atât de frumoasă poate fi acoperită de un lucru atât de înfiorător. "
A doua zi, în zori, prinţesa a dispărut din palat, aşa cum fusese sfătuita. Oamenii regelui au căutat—o peste tot, în case, de—a lungul drumurilor, oriunde s—ar fi putut piti, dar totul a fost în zadar. Nimeni nu îşi putea închipui ce s—a întâmplat cu ea.
În această vreme, prinţesa continua să fugă cât mai departe de tatăl ei. Când se întâlnea cu cineva, îşi întindea mâinile, cerşind să i se dea un loc unde ar fi putut munci. Ea arata însă atât de lipsită de frumuseţe şi respingătoare în pielea ei de măgar, încât nimeni nu voia să aibă de a face cu o astfel de creatură.
Departe, tot mai departe, a călătorit prinţesa până când a ajuns la o gospodărie de la ţara unde era nevoie de o sărmană servitoare pentru a spăla cârpele de vase şi a face curat în coteţele porcilor. A fost trimisă să muncească într—un colţ al bucătăriei, fiind mereu ținta bătăii de joc şi a glumelor nesărate ale celorlalţi servitori.
Numai duminica putea să se odihnească puţin. După ce îşi termina treburile de dimineaţă, mergea în cămăruţa ei, închidea cu grijă uşa şi se îmbăia. Apoi, deschidea cufărul, scotea afara borcanele cu sulimanuri, şi se făcea iarăşi frumoasă. Apoi, încerca rochia de culoarea lunii, pe cea ce strălucea ca soarele şi, în cele din urmă, pe cea de albastrul cerului. Singura ei părere de rău era că nu avea destul loc pentru trenele rochiilor. Era fericită, oricum, pentru că se vedea iarăşi tânăra şi frumoasă, iar acest lucru o ajuta să trecă mai uşor peste încă o săptămână de calvaruri, până în următoarea duminica.
În marea gospodărie unde lucra, era o crescătorie de păsări aparţinând unui puternic rege.
Erau ţinute aici tot felul de păsări ciudate, cu obiceiuri şi mai ciudate. Fiul regelui se oprea adeseori la aceasta gospodărie atunci când se întorcea de la vânătoare şi dorea să se bucure de o băutură rece împreună cu curtenii săi.
Piele de Măgar se uita cu afecţiune la el şi îşi amintea că dedesubtul murdăriei şi a zdrenţelor ei se afla încă o inimă de prinţesă. Ce maniere alese are, se gândea ea. Cât de graţios este! Cât de fericită trebuie să fie femeia căreia i—a dăruit inima! Dacă mi—ar da o rochie cât de simplă, m—aş simţi în ea mult mai bine decât în oricare din rochiile mele minunate.
Într—o zi, tânărul prinţ a pornit să cerceteze curios prin gospodărie, şi a ajuns într—un hol întunecat, la capătul căruia se afla micuţa cameră a lui Piele de Măgar. Din întâmplare, s—a uitat prin gaura cheii. Era duminică, iar Piele de Măgar îşi îmbrăcase rochia din aur şi diamante care lucea la fel ca soarele. Prinţul a rămas fără suflare la văzul frumuseţii, tinereţii şi modestiei fetei.
De trei ori a fost cât pe ce să intre în camera ei, dar de fiecare dată s—a stăpânit şi a dat înapoi.
Odată întors la palatul tatălui său, prinţul a devenit mereu gânditor, oftând zi şi noapte, şi refuzând să mai ia parte la vreun bal sau carnaval. Şi—a pierdut pofta de mâncare şi, până la urmă, s—a cufundat într—o pustiitoare şi adâncă tristeţe. A întrebat cine era acea fată frumoasă car stătea în cămăruţa sărăcăcioasă, şi i s—a spus că nu putea fi vorba decât despre Piele de Măgar, cea mai urâtă creatura de pe pământ, cu excepţia lupului, şi, în mod sigur, un remediu de nădejde împotriva iubirii. Nu îi venea să creadă acest lucru, şi, în schimb, refuza să dea uitării ce văzuse cu proprii lui ochi.
Mama lui, regina, l—a rugat să îi mărturisească ce anume îl supăra. Prinţul a gemut, a plâns şi a oftat, dar nu a spus nimic altceva decât că îşi doreşte ca Piele de măgar să îi facă o prăjitură cu propriile ei mâini.
"Vai, Doamne," i s—a zis reginei, "această Piele de Măgar nu este decât o servitoare amarata şi murdară."
"Nu contează," a răspuns regina. Trebuie să facem aşa cum vrea fiul meu. Este singurul fel prin care—l putem salva."
Aşa s—a făcut ca Piele de Măgar a luat nişte faină, pe care o măcinase cât putuse de fin, nişte zahăr, unt şi câteva ouă proaspete, şi s—a închis în camera ei pentru a face prăjitura. Mai întâi, însă, şi—a spălat fata şi mâinile, şi şi—a îmbrăcat rochia precum luna în onoarea sarcinii pe care o avea de îndeplinit.
Se spune că, poate din prea mare grabă, de pe degetul lui Piele de Măgar a alunecat în aluat un inel de mare preţ. Unii, care cunosc urmarea acestei poveşti, se pot gândi că ea a făcut dinadins acest lucru, şi probabil că au dreptate, pentru ca, atunci când prinţul s—a oprit la uşa ei şi s—a uitat prin gaura cheii, ea trebuie să îşi fi dat seama că era privită de el. Şi era, probabil, sigură că inelul va fi primit cu mare bucurie de către prinţ.
Prinţului i s—a părut a fi atât de bună prăjitura încât a înfulecat—o cât a putut de repede, fiind cât pe—aci să înghită inelul. Când a văzut frumosul smarald şi cerculeţul de aur ce mărturisea forma degetului lui Piele de Măgar, inima lui s—a umplut cu o inimaginabilă fericire. Şi—a pus inelul sub pernă, însă a continuat să se simtă din ce în ce mai rău până când, doctorii, observând gravitatea bolii sale, au ajuns cu seriozitate la concluzia că prinţul era bolnav din dragoste.
Căsătoria, orice s—ar putea spune împotriva ei, este cel mai bun remediu pentru boala dragostei, aşa că s—a hotărât ca prinţul trebuie să se însoare.
"Nu vreau nici în ruptul capului să mă căsătoresc cu altcineva decât cu o fată care i se va potrivi pe deget acest inel," a cerut prinţul. Această cerere neobişnuită i—a suprins mult pe rege şi regina, dar fiul lor era atât de bolnav încât n—au îndrăznit să i se împotrivească.
S—a hotărât aşadar să caute o fată căreia să i se potrivească pe deget inelul prinţului, indiferent dacă era săraca sau bogată. S—a zvonit în toată ţara ca aleasa fiului regelui trebuia să aibă un deget foarte, foarte subţire. Fiecare şarlatan din regat se laudă că are o metodă secretă de a subţia degetele. Unul sugera că pot fi scrijelite la fel ca un nap. Altul zicea că e de ajuns să tai numai o bucăţică din ele. Un altul pretindea că are un anume elixir ce le micşoră jupuindu—le pielea.
Căutările au început cu prinţesele, marchizele şi ducesele, dar degetele lor, deşi delicate, erau totuşi prea mari pentru inel. Au urmat baronesele şi toate nobilele, dar în van. După aceea, a fost rândul fetelor lucrătoare, care adeseori aveau degete zvelte şi frumoase, dar inelul nu s—a potrivit nici unei dintre ele.
Apoi, au fost puse la încercare servitoarele, ajutoarele de bucătărese, fetele în casă şi îngrijitoarele de păsări, cu manile lor roşii şi murdare. A pune ineluşul pe degetele lor grosolane era ca şi cum s—ar fi încercat să strecoare o funie groasă prin gaura unui ac.
În final, nu mai rămăsese nimeni care să încerce inelul în afară de Piele de Măgar, în ungherul ei dintr—o îndepărtată bucătărie a unei gospodarii. Cine s—ar fi putut gândi că ea ar putea ajunge vreodată regina?
"De ce nu?" a spus prinţul. "Spuneţi—i să vină încoace." La aceste cuvinte, unii au început să râdă, iar alţi au strigat, plini de indignare, ca o astfel de urâta creatura nu are ce căuta la palat.
Atunci însă când ea şi—a scos de sub pielea de măgar mâna la fel de albă ca fildeşul, iar inelul i—a fost pus pe deget şi i s—a potrivit perfect, toată lumea a rămas uluită.
S—au grăbit cu toţii să o aducă cât mai repede în faţa regelui, dar ea a cerut ca înainte de a apare în faţa stăpânului său, să i se permită să îşi schimbe hainele. Ca să spunem lucrurilor pe nume, mulţi au surâs răutăcios la auzul acestor vorbe, însă în clipa când ea s—a ivit la palat în minunata ei rochie, a cărei bogăţie nu avea cum să fie egalata vreodată, cu părul ei blond strălucind cu diamante, cu dulcii şi seducătorii ei ochi albaştri, şi cu mijlocul ei atât de mic încât putea fi cuprins în căușele a două mâini, chiar şi cele mai graţioase doamne de la curte şi—au pierdut, prin comparaţie, toate farmecele. În toată această agitaţie şi stupoare, regele nu a avut cum să nu bage de seamă frumuseţea viitoarei sale nurori, iar regina a fost întru totul încântată de ea. Însuşi prinţul a găsit ca fericirea lui era atât de mare încât abia putea să o mai suporte. Pregătirile pentru nunta au început de îndată, fiind invitaţi toţi regii din ţările vecine. Unii, din răsărit, au sosit călare pe elefanţi. Alţii erau atât de înspăimântători la înfăţişare încât au băgat groaza în sufletele micilor copii. Au sosit nobili şi numeroşi invitaţi din toate colţurile lumii.
Nici prinţul însă, nici mulţii regi aflaţi acolo nu au fost mai maiestuoşi decât tatăl miresei, care şi—a recunoscut fiica şi a implorat—o să îl ierte.
"Cât de îngăduitoare sunt cerurile." a zis el, "să mă lase să te văd din nou, draga mea fiică."
Plângând de bucurie, a îmbrăţişat—o plin de iubire. Fericirea lui a fost împărtăşită de toţi, iar viitorul soţ a fost nemaipomenit de încântat să afle că socrul sau era un atât de puternic rege. La un moment dat, şi—a făcut apariţia zâna naşa, care a povestit tot ce se întâmplase, spusele ei aducând un şi mai mare triumf pentru Piele de Măgar.
Nu este greu de văzut că morala acestei poveşti este că e mai bine să treci prin cele mai mari greutăţi decât să nu îţi faci datoria, că virtutea poate pare uneori de prost augur, dar iese învingătoare întotdeauna în cele din urmă.
Povestea lui Piele de Măgar poate fi greu de crezut, dar, atâta timp cât vor exista fete, mame şi bunici în această lume, ea va fi mereu reamintita de ele.
Căsătoria, orice s—ar putea spune împotriva ei, este cel mai bun remediu pentru boala dragostei, aşa că s—a hotărât ca prinţul trebuie să se însoare.
"Nu vreau nici în ruptul capului să mă căsătoresc cu altcineva decât cu o fată care i se va potrivi pe deget acest inel," a cerut prinţul. Această cerere neobişnuită i—a suprins mult pe rege şi regina, dar fiul lor era atât de bolnav încât n—au îndrăznit să i se împotrivească.
S—a hotărât aşadar să caute o fată căreia să i se potrivească pe deget inelul prinţului, indiferent dacă era săraca sau bogată. S—a zvonit în toată ţara ca aleasa fiului regelui trebuia să aibă un deget foarte, foarte subţire. Fiecare şarlatan din regat se laudă că are o metodă secretă de a subţia degetele. Unul sugera că pot fi scrijelite la fel ca un nap. Altul zicea că e de ajuns să tai numai o bucăţică din ele. Un altul pretindea că are un anume elixir ce le micşoră jupuindu—le pielea.
Căutările au început cu prinţesele, marchizele şi ducesele, dar degetele lor, deşi delicate, erau totuşi prea mari pentru inel. Au urmat baronesele şi toate nobilele, dar în van. După aceea, a fost rândul fetelor lucrătoare, care adeseori aveau degete zvelte şi frumoase, dar inelul nu s—a potrivit nici unei dintre ele.
Apoi, au fost puse la încercare servitoarele, ajutoarele de bucătărese, fetele în casă şi îngrijitoarele de păsări, cu manile lor roşii şi murdare. A pune ineluşul pe degetele lor grosolane era ca şi cum s—ar fi încercat să strecoare o funie groasă prin gaura unui ac.
În final, nu mai rămăsese nimeni care să încerce inelul în afară de Piele de Măgar, în ungherul ei dintr—o îndepărtată bucătărie a unei gospodarii. Cine s—ar fi putut gândi că ea ar putea ajunge vreodată regina?
"De ce nu?" a spus prinţul. "Spuneţi—i să vină încoace." La aceste cuvinte, unii au început să râdă, iar alţi au strigat, plini de indignare, ca o astfel de urâta creatura nu are ce căuta la palat.
Atunci însă când ea şi—a scos de sub pielea de măgar mâna la fel de albă ca fildeşul, iar inelul i—a fost pus pe deget şi i s—a potrivit perfect, toată lumea a rămas uluită.
S—au grăbit cu toţii să o aducă cât mai repede în faţa regelui, dar ea a cerut ca înainte de a apare în faţa stăpânului său, să i se permită să îşi schimbe hainele. Ca să spunem lucrurilor pe nume, mulţi au surâs răutăcios la auzul acestor vorbe, însă în clipa când ea s—a ivit la palat în minunata ei rochie, a cărei bogăţie nu avea cum să fie egalata vreodată, cu părul ei blond strălucind cu diamante, cu dulcii şi seducătorii ei ochi albaştri, şi cu mijlocul ei atât de mic încât putea fi cuprins în căușele a două mâini, chiar şi cele mai graţioase doamne de la curte şi—au pierdut, prin comparaţie, toate farmecele. În toată această agitaţie şi stupoare, regele nu a avut cum să nu bage de seamă frumuseţea viitoarei sale nurori, iar regina a fost întru totul încântată de ea. Însuşi prinţul a găsit ca fericirea lui era atât de mare încât abia putea să o mai suporte. Pregătirile pentru nunta au început de îndată, fiind invitaţi toţi regii din ţările vecine. Unii, din răsărit, au sosit călare pe elefanţi. Alţii erau atât de înspăimântători la înfăţişare încât au băgat groaza în sufletele micilor copii. Au sosit nobili şi numeroşi invitaţi din toate colţurile lumii.
Nici prinţul însă, nici mulţii regi aflaţi acolo nu au fost mai maiestuoşi decât tatăl miresei, care şi—a recunoscut fiica şi a implorat—o să îl ierte.
"Cât de îngăduitoare sunt cerurile." a zis el, "să mă lase să te văd din nou, draga mea fiică."
Plângând de bucurie, a îmbrăţişat—o plin de iubire. Fericirea lui a fost împărtăşită de toţi, iar viitorul soţ a fost nemaipomenit de încântat să afle că socrul sau era un atât de puternic rege. La un moment dat, şi—a făcut apariţia zâna naşa, care a povestit tot ce se întâmplase, spusele ei aducând un şi mai mare triumf pentru Piele de Măgar.
Nu este greu de văzut că morala acestei poveşti este că e mai bine să treci prin cele mai mari greutăţi decât să nu îţi faci datoria, că virtutea poate pare uneori de prost augur, dar iese învingătoare întotdeauna în cele din urmă.
Povestea lui Piele de Măgar poate fi greu de crezut, dar, atâta timp cât vor exista fete, mame şi bunici în această lume, ea va fi mereu reamintita de ele.
Sfârșit
