Mâncăciosul sau Zâna Berlinguette - poveste de Charles Perrault
Citește online povestea pentru copii în română "Mâncăciosul - Zâna Berlinguette" care îl are ca autor pe Charles Perrault. Citește basmul "Mâncăciosul - Zâna Berlinguette" în care este vorba despre un băiețel de nouă ani pe nume Fanfan care era așa de lacom încât toată lumea îl striga Mâncăciosul. Într-o duminică, băiatul plecă de acasă și se întâlni cu o doamnă frumoasă care îi spuse că este nașa lui și că vrea să-l ia la ea la țară pentru câteva zile.
Citește povestea "Mâncăciosul sau Zâna Berlinguette"
Vreau să vă povestesc, dragii mei copii, o istorioară scurtă, care ar putea fi o lecţie utilă pentru foarte mulţi dintre voi. Un băieţel, care avea nouă ani şi se numea Fanfan, era atât de lacom, încât i se dăduse porecla de Mâncăciosul. Această poreclă era destul de ruşinoasă, dar Fanfan nu-şi dădea seama de asta, şi făcea tot ce îi stă în putinţă s-o merite.
Tatăl, cât şi mama lui îi cunoşteau slăbiciunea şi-l ţineau din scurt, ba îl şi opreau să intre în bucătărie. Se temeau să nu-l ispitească ceva din bunătăţile ce se aflau acolo. Asta nu-l împiedica pe Fanfan să alerge peste tot, să şterpelească până şi fructele din copaci.
Într-o duminică, pe când părinţii lipseau de acasă, scăpând de sub supravegherea lor, se furişă în grădină şi, umblând din alee în alee, ajunse în spatele unor tufe pline de coacăze. Fără a mai sta mult pe gânduri, Fanfan îşi umplu pumnii cu fructe şi mâncă, mâncă pe săturate.
Deodată, răsări în faţa lui, ca din pământ, o doamnă puţin mai în vârstă, dar nespus de frumoasă. Mâncăciosul roşi până în vârful urechilor.
- O, nu te speria de mine, dragă Mâncăciosule! Sunt naşa ta. Nu te-am mai văzut de şase ani şi m-am gândit să vin să te iau la mine, la ţară, să petreci câteva zile. Vrei?
- Dar, doamnă… mamă naşă… se bâlbâi el, eu vreau, dar nu ştiu dacă mama… adică, dacă părinţii…
- Ştiu, vrei să spui dacă se vor învoi să te iau. Am trecut pe la voi şi mi s-a spus că părinţii tăi nu sunt acasă. Dar mănâncă înainte, nu te opri. Îmi face mare plăcere să te văd mâncând. O, dragul meu, nu vei duce lipsă de nimic. Vei avea de toate… din belşug.
-Mulţumesc, mulţumesc foarte mult, năşico!
-Dar acum trebuie să te opreşti. Îi văd venind pe părinţii tăi.
Într-adevăr, domnul şi doamna Grandin se apropiară şi, după ce-şi spuseră numele,
întrebară:
- Dumneavoastră sunteţi doamna de Follevile?
- Da, eu. Bună ziua, dragii mei prieteni. Cred că aţi primit scrisoarea mea.
- Da, am primit-o, dar acolo ne înştiinţaţi că veţi veni abia peste opt zile. Aţi sosit cu o săptămână înainte.
- Într-adevăr! Mi-am grăbit plecarea. Ardeam de nerăbdare să-mi văd fânul şi să-l iau cu mine, la ţară, aşa cum vă spusesem în scrisoare.
- Va fi al dumneavoastră, timp de o săptămână, doamnă, dar vă rugăm să băgaţi de seamă, băiatul trebuie supravegheat foarte de aproape. Este foarte lacom.
- N-aveţi nici o grijă! Intră pe mâini bune.
O poftiră pe doamna de Follevile la cină, apoi ea se urcă în trăsură, însoţită de Mâncăcios şi porniră către căsuţa ei de la ţară, care era cam la vreo douăzeci de leghe depărtare.
Doamna de Follevile avea şi ea o fetiţă ca de vreo paisprezece ani, care deveni tovarăşa de joacă a lui Fanfan.
Într-o bună zi, naşa îi spuse:
- Îmi pare rău că sunt silită să plec pentru un timp, băiatule dragă. În lipsa mea vei găsi aici tot ce îţi cere inima: vei culege din grădină oricâte fructe vei dori, slujitoarea mea are poruncă să nu-ţi refuze nimic. În felul acesta mi-am crescut şi fata. Eu sunt altfel decât sunt părinţii tăi. Nu-i opresc pe copii să facă tot ce le trece prin cap. Bună seara, aşadar! Pe mâine!
Şi, într-adevăr, doamna de Follevile plecă.
Tatăl, cât şi mama lui îi cunoşteau slăbiciunea şi-l ţineau din scurt, ba îl şi opreau să intre în bucătărie. Se temeau să nu-l ispitească ceva din bunătăţile ce se aflau acolo. Asta nu-l împiedica pe Fanfan să alerge peste tot, să şterpelească până şi fructele din copaci.
Într-o duminică, pe când părinţii lipseau de acasă, scăpând de sub supravegherea lor, se furişă în grădină şi, umblând din alee în alee, ajunse în spatele unor tufe pline de coacăze. Fără a mai sta mult pe gânduri, Fanfan îşi umplu pumnii cu fructe şi mâncă, mâncă pe săturate.
Deodată, răsări în faţa lui, ca din pământ, o doamnă puţin mai în vârstă, dar nespus de frumoasă. Mâncăciosul roşi până în vârful urechilor.
- O, nu te speria de mine, dragă Mâncăciosule! Sunt naşa ta. Nu te-am mai văzut de şase ani şi m-am gândit să vin să te iau la mine, la ţară, să petreci câteva zile. Vrei?
- Dar, doamnă… mamă naşă… se bâlbâi el, eu vreau, dar nu ştiu dacă mama… adică, dacă părinţii…
- Ştiu, vrei să spui dacă se vor învoi să te iau. Am trecut pe la voi şi mi s-a spus că părinţii tăi nu sunt acasă. Dar mănâncă înainte, nu te opri. Îmi face mare plăcere să te văd mâncând. O, dragul meu, nu vei duce lipsă de nimic. Vei avea de toate… din belşug.
-Mulţumesc, mulţumesc foarte mult, năşico!
-Dar acum trebuie să te opreşti. Îi văd venind pe părinţii tăi.
Într-adevăr, domnul şi doamna Grandin se apropiară şi, după ce-şi spuseră numele,
întrebară:
- Dumneavoastră sunteţi doamna de Follevile?
- Da, eu. Bună ziua, dragii mei prieteni. Cred că aţi primit scrisoarea mea.
- Da, am primit-o, dar acolo ne înştiinţaţi că veţi veni abia peste opt zile. Aţi sosit cu o săptămână înainte.
- Într-adevăr! Mi-am grăbit plecarea. Ardeam de nerăbdare să-mi văd fânul şi să-l iau cu mine, la ţară, aşa cum vă spusesem în scrisoare.
- Va fi al dumneavoastră, timp de o săptămână, doamnă, dar vă rugăm să băgaţi de seamă, băiatul trebuie supravegheat foarte de aproape. Este foarte lacom.
- N-aveţi nici o grijă! Intră pe mâini bune.
O poftiră pe doamna de Follevile la cină, apoi ea se urcă în trăsură, însoţită de Mâncăcios şi porniră către căsuţa ei de la ţară, care era cam la vreo douăzeci de leghe depărtare.
Doamna de Follevile avea şi ea o fetiţă ca de vreo paisprezece ani, care deveni tovarăşa de joacă a lui Fanfan.
Într-o bună zi, naşa îi spuse:
- Îmi pare rău că sunt silită să plec pentru un timp, băiatule dragă. În lipsa mea vei găsi aici tot ce îţi cere inima: vei culege din grădină oricâte fructe vei dori, slujitoarea mea are poruncă să nu-ţi refuze nimic. În felul acesta mi-am crescut şi fata. Eu sunt altfel decât sunt părinţii tăi. Nu-i opresc pe copii să facă tot ce le trece prin cap. Bună seara, aşadar! Pe mâine!
Şi, într-adevăr, doamna de Follevile plecă.
Era tocmai spre toamnă. Nici nu se îndepărtă bine şi Mâncăciosul se grăbi să alerge în grădină, să mănânce foarte multe prune şi pere, şi struguri, şi tot ce-i ieşi în cale.
Iar a doua zi bucătăreasa îl răsfăţă atât pe el, cât şi pe fetiţa stăpânei casei cu brânzeturi alese, cu prăjituri şi tot felul de dulciuri. În sfârşit, le dădu să mănânce pe săturate. Nu se poate descrie marea bucurie a Mâncăciosului, care înghiţi cu lăcomie ce i se dădu.
Dar vai, nu trecură decât şase zile de îmbuibare şi deodată simţi că totul începe să-l dezguste.
Se îmbolnăvi atât de rău, încât credea că va muri şi se hotărî să nu mai aştepte întoarcerea naşei sale. Plecă pe jos, trecând peste orice piedici numai să ajungă mai repede acasă, la părinţi. Le mărturisi totul. Era atât de galben la faţă, încât nu mai încăpea nici o îndoială, era bolnav. Căzu la pat şi fu gata, gata să plece pe cealaltă lume. Medicii, chemaţi în grabă, văzură şi ei că nu mai era nimic de făcut. Părinţii plângeau neputincioşi, căci sfârşitul copilului lor era aproape, fără ca ei să-l poată opri. Tocmai atunci sosi în casa părinţilor lui doamnă de Follevile.
- Ce s-a întâmplat cu fiul nostru, doamnă? întrebară ei deznădăjduiţi. Apropiaţi-vă de patul lui şi veţi vedea în ce hal l-aţi adus! Bietul nostru copil!
-I-am făcut eu ceva? spuse mirată doamna de Follevile. Dar nu l-am văzut niciodată. Vin de la ferma mea, pe care n-am părăsit-o de şase luni. Din scrisoarea pe care v-am trimis-o săptămâna trecută v-aţi putea încredinţa că doream să-l văd pentru prima dată, căci nu l-am mai văzut de la naşterea lui.
- Cum se poate? N-aţi fost dumneavoastră duminica trecută la noi şi ni l-aţi luat să plece cu dumneavoastră la ţară?
- Nu înţeleg ce spuneţi. Am fost eu duminică aici şi l-am luat la ţară? Dar eu nu mai am nici o casă la ţară! Am vândut-o încă din iarnă trecută şi nu mi-a mai rămas decât pământul.
Şi se încinse o ceartă între cei trei care s-ar fi sfârşit, desigur, cu vorbe grele, dacă nu s-ar fi auzit nişte hohote de râs, care veneau de la o sticlă ce se afla pe vatră şi care se sparse în zeci de bucăţi.
Din ea răsări o bătrână încovoiată abia mai putând să-şi ţină râsul:
- Bună ziua, doamnelor şi domnilor! Nu vă mai certaţi! Vă voi lămuri îndată. Eu sunt zâna Berlinguette şi singura mea plăcere e să le joc farse copiilor. Am vrut să mă distrez pe socoteala băiatului vostru şi să-i dau libertatea de a mânca tot ce-i cere inima. Dar nu m-am putut gândi că vă mânca atât, încât să facă o indigestie. Ştiam că doamna de Follevile v-a scris. Atunci mi-am luat înfăţişarea ei şi l-am dus pe domnişorul vostru într-o pretinsă casă la ţară, creată de bagheta mea, unde n-am făcut altceva decât să-l las de capul lui. Voiam să-i dau o lecţie.
Iertaţi-mă. Dacă am făcut vreun rău, sunt gata să-l îndrept. Căci chiar dacă par răutăcioasă, nu sunt în stare să fac cuiva vreun rău.
Şi zicând aceasta îl atinse pe Fanfan cu bagheta şi îl readuse la viaţă.
- Acum, vă las cu bine, zise ea bucuroasă. Mă duc să mă mai ocup şi de alţi copii cu deprinderi rele. Plecând de aici, mai am de pedepsit, în cartierul vostru, în fel şi chip o mincinoasă, un copil viclean, un mic răutăcios, trei fuduli, zece obraznici şi treizeci şi şase de mâncăcioşi ca fiul vostru.
Zâna dispăru, dar din ziua aceea băiatul deveni atât de cumpătat, pe cât fusese de lacom.
Îi era teamă că zâna Berlinguette să nu revie şi să-i joace iar vreo nouă farsă.
Iar a doua zi bucătăreasa îl răsfăţă atât pe el, cât şi pe fetiţa stăpânei casei cu brânzeturi alese, cu prăjituri şi tot felul de dulciuri. În sfârşit, le dădu să mănânce pe săturate. Nu se poate descrie marea bucurie a Mâncăciosului, care înghiţi cu lăcomie ce i se dădu.
Dar vai, nu trecură decât şase zile de îmbuibare şi deodată simţi că totul începe să-l dezguste.
Se îmbolnăvi atât de rău, încât credea că va muri şi se hotărî să nu mai aştepte întoarcerea naşei sale. Plecă pe jos, trecând peste orice piedici numai să ajungă mai repede acasă, la părinţi. Le mărturisi totul. Era atât de galben la faţă, încât nu mai încăpea nici o îndoială, era bolnav. Căzu la pat şi fu gata, gata să plece pe cealaltă lume. Medicii, chemaţi în grabă, văzură şi ei că nu mai era nimic de făcut. Părinţii plângeau neputincioşi, căci sfârşitul copilului lor era aproape, fără ca ei să-l poată opri. Tocmai atunci sosi în casa părinţilor lui doamnă de Follevile.
- Ce s-a întâmplat cu fiul nostru, doamnă? întrebară ei deznădăjduiţi. Apropiaţi-vă de patul lui şi veţi vedea în ce hal l-aţi adus! Bietul nostru copil!
-I-am făcut eu ceva? spuse mirată doamna de Follevile. Dar nu l-am văzut niciodată. Vin de la ferma mea, pe care n-am părăsit-o de şase luni. Din scrisoarea pe care v-am trimis-o săptămâna trecută v-aţi putea încredinţa că doream să-l văd pentru prima dată, căci nu l-am mai văzut de la naşterea lui.
- Cum se poate? N-aţi fost dumneavoastră duminica trecută la noi şi ni l-aţi luat să plece cu dumneavoastră la ţară?
- Nu înţeleg ce spuneţi. Am fost eu duminică aici şi l-am luat la ţară? Dar eu nu mai am nici o casă la ţară! Am vândut-o încă din iarnă trecută şi nu mi-a mai rămas decât pământul.
Şi se încinse o ceartă între cei trei care s-ar fi sfârşit, desigur, cu vorbe grele, dacă nu s-ar fi auzit nişte hohote de râs, care veneau de la o sticlă ce se afla pe vatră şi care se sparse în zeci de bucăţi.
Din ea răsări o bătrână încovoiată abia mai putând să-şi ţină râsul:
- Bună ziua, doamnelor şi domnilor! Nu vă mai certaţi! Vă voi lămuri îndată. Eu sunt zâna Berlinguette şi singura mea plăcere e să le joc farse copiilor. Am vrut să mă distrez pe socoteala băiatului vostru şi să-i dau libertatea de a mânca tot ce-i cere inima. Dar nu m-am putut gândi că vă mânca atât, încât să facă o indigestie. Ştiam că doamna de Follevile v-a scris. Atunci mi-am luat înfăţişarea ei şi l-am dus pe domnişorul vostru într-o pretinsă casă la ţară, creată de bagheta mea, unde n-am făcut altceva decât să-l las de capul lui. Voiam să-i dau o lecţie.
Iertaţi-mă. Dacă am făcut vreun rău, sunt gata să-l îndrept. Căci chiar dacă par răutăcioasă, nu sunt în stare să fac cuiva vreun rău.
Şi zicând aceasta îl atinse pe Fanfan cu bagheta şi îl readuse la viaţă.
- Acum, vă las cu bine, zise ea bucuroasă. Mă duc să mă mai ocup şi de alţi copii cu deprinderi rele. Plecând de aici, mai am de pedepsit, în cartierul vostru, în fel şi chip o mincinoasă, un copil viclean, un mic răutăcios, trei fuduli, zece obraznici şi treizeci şi şase de mâncăcioşi ca fiul vostru.
Zâna dispăru, dar din ziua aceea băiatul deveni atât de cumpătat, pe cât fusese de lacom.
Îi era teamă că zâna Berlinguette să nu revie şi să-i joace iar vreo nouă farsă.
Sfârșit
