Zânele - poveste de Charles Perrault
Citește online povestea pentru copii în română "Zânele" care îl are ca autor pe Charles Perrault. Citește basmul "Zânele" în care este vorba despre o femeie care avea două fiice. Una era urâtă și răutăcioasă și semăna cu ea, iar cealaltă era frumoasă foc și blândă și semăna cu tatăl ei care murise. Femeia o iubea doar pe fata care îi semăna și o ținea doar în puf, în timp ce pe fata care semăna cu tatăl ei, o punea la toate muncile. Într-o zi, cea din urmă se întorcea acasă cu ulciorul plin și pe drum s-a întâlnit cu o femeie bătrână și zdrențuroasă care i-a cerut puțină apă.
Citește povestea "Zânele"
A fost odată o femeie văduvă care avea două fete. Fata cea mare semăna leit cu mama sa, era urâtă şi răutăcioasă din cale-afară. Cea mică semăna cu răposatul tată, era bună şi blândă şi frumoasă foc.
Mama o iubea numai pe fata cea mare, cea care îi semăna. Pe ea o alinta şi o ferea de muncă, în timp ce fata cea mică făcea toate muncile grele din casă. De două ori pe zi se ducea şi aducea apă de la fântână cu ulciorul.
Într-o zi, fata tocmai se îndrepta spre casă, cu ulciorul plin. Deodată îi ieşi în cale o femeie bătrână şi zdrenţăroasă care îi ceru puţină apă de băut. Fata îi dădu de îndată, sprijinind ulciorul pentru că bătrâna să bea mai uşor.
Bătrâna era însă o zână, care luase acea înfăţişare aşa cum fac zânele, ca să vadă cum se va purta fata cu o biată sărmană. Mulţumită, o înzestră pe fată cu darul ca, atunci când va vorbi, să-i iasă din gură o floare sau o piatră preţioasă la fiecare vorbă.
Fata se duse acasă. Certată de mama ei că a întârziat, fata îşi ceru iertare şi din gura ei ieşiră doi trandafiri, două diamante şi două perle. Uimită, mama o întrebă ce înseamnă asta, iar fata povesti totul.
Atunci, mama o trimise iute la fântână şi pe Fanchon, fata cea mare. Fata întâi nu voi să se ducă, socotind că se înjoseşte dacă aduce apă. Apoi luă în locul ulciorului cea mai frumoasă carafă de argint din casă şi plecă în silă.
De data asta zâna apăru sub înfăţişarea unei femei frumoase, cu straie bogate, căci zaneie ştiu cum să-i încerce pe oameni. Îi ceru cuviincios fetei apă, dar aceasta îi spuse cu obrăznicie să bea apă din fântână dacă îi e sete, că doar nu adusese carafa de argint ca să-i dea ei să bea.
Zâna îi spuse că a băgat de seamă ce lipsită de bunăvoinţă este şi îi hărăzi să-i iasă din gură un şarpe sau o broască la fiecare cuvânt rostit.
Văzând darul primit de fiica cea mare, mama se înfurie pe cea mică şi se repezi să o bată.
Zâna îi spuse că a băgat de seamă ce lipsită de bunăvoinţă este şi îi hărăzi să-i iasă din gură un şarpe sau o broască la fiecare cuvânt rostit.
Văzând darul primit de fiica cea mare, mama se înfurie pe cea mică şi se repezi să o snopească în bătaie. De frică, fata fugi de acasă şi se opri plângând tocmai în pădure, pe unde vâna fiul regelui. Prinţul o văzu şi o întrebă ce păţise. Fata îi povesti, iar el fu încântat de frumuseţea fetei şi de darul ei minunat. Gândi că un asemenea dar ţine loc de orice zestre şi o duse la palat, unde în curând făcură nunta.
Fata cea mare le fu nesuferită tuturor şi o izgoniră toţi, aşa că ajunse într-un fund întunecos de pădure, unde nu o mai vedea nimeni.
Mama o iubea numai pe fata cea mare, cea care îi semăna. Pe ea o alinta şi o ferea de muncă, în timp ce fata cea mică făcea toate muncile grele din casă. De două ori pe zi se ducea şi aducea apă de la fântână cu ulciorul.
Într-o zi, fata tocmai se îndrepta spre casă, cu ulciorul plin. Deodată îi ieşi în cale o femeie bătrână şi zdrenţăroasă care îi ceru puţină apă de băut. Fata îi dădu de îndată, sprijinind ulciorul pentru că bătrâna să bea mai uşor.
Bătrâna era însă o zână, care luase acea înfăţişare aşa cum fac zânele, ca să vadă cum se va purta fata cu o biată sărmană. Mulţumită, o înzestră pe fată cu darul ca, atunci când va vorbi, să-i iasă din gură o floare sau o piatră preţioasă la fiecare vorbă.
Fata se duse acasă. Certată de mama ei că a întârziat, fata îşi ceru iertare şi din gura ei ieşiră doi trandafiri, două diamante şi două perle. Uimită, mama o întrebă ce înseamnă asta, iar fata povesti totul.
Atunci, mama o trimise iute la fântână şi pe Fanchon, fata cea mare. Fata întâi nu voi să se ducă, socotind că se înjoseşte dacă aduce apă. Apoi luă în locul ulciorului cea mai frumoasă carafă de argint din casă şi plecă în silă.
De data asta zâna apăru sub înfăţişarea unei femei frumoase, cu straie bogate, căci zaneie ştiu cum să-i încerce pe oameni. Îi ceru cuviincios fetei apă, dar aceasta îi spuse cu obrăznicie să bea apă din fântână dacă îi e sete, că doar nu adusese carafa de argint ca să-i dea ei să bea.
Zâna îi spuse că a băgat de seamă ce lipsită de bunăvoinţă este şi îi hărăzi să-i iasă din gură un şarpe sau o broască la fiecare cuvânt rostit.
Văzând darul primit de fiica cea mare, mama se înfurie pe cea mică şi se repezi să o bată.
Zâna îi spuse că a băgat de seamă ce lipsită de bunăvoinţă este şi îi hărăzi să-i iasă din gură un şarpe sau o broască la fiecare cuvânt rostit.
Văzând darul primit de fiica cea mare, mama se înfurie pe cea mică şi se repezi să o snopească în bătaie. De frică, fata fugi de acasă şi se opri plângând tocmai în pădure, pe unde vâna fiul regelui. Prinţul o văzu şi o întrebă ce păţise. Fata îi povesti, iar el fu încântat de frumuseţea fetei şi de darul ei minunat. Gândi că un asemenea dar ţine loc de orice zestre şi o duse la palat, unde în curând făcură nunta.
Fata cea mare le fu nesuferită tuturor şi o izgoniră toţi, aşa că ajunse într-un fund întunecos de pădure, unde nu o mai vedea nimeni.
Sfârșit
