​Basmul cu pescarul și peștișorul de aur - basm de A. S. Puskin

Citește online basmul pentru copii în versuri "Basmul cu pescarul și peștișorul de aur" scris de scriitorul rus A. S. Puskin. Citește povestirea pentru copii "Basmul cu pescarul și peștișorul de aur" în care este vorba despre un pescar care prinde un peștișor de aur dar îi dă drumul în mare fără să-i ceară să-i îndeplinească vreo dorință. Însă când baba aude acest lucru, îl trimite înapoi la peștișor pentru a-i îndeplini mai multe dorințe.
Citește basmul cu Pescarul și Peștișorul de aur
​De demult un unchiaş şi o babă, 
Chiar pe tărmul mării albastre, 
Locuiau într-un şubred bordei. 
Îşi târau lipsa lor — golănei,
De ani grei — peste treizeci şi trei. 
Ca pescar, trai amar trăgea moşul,  
Baba-abia dintr-un fus sfârâia

Într-o zi, când zvârli el năvodul, 
Scoase doar buruiană de mare, 
Năvodind într-al doilea la larg, 
Smulse iarbă-ncâlcită de plaur;
Și-ncercând iar noroc — sărăntoc, 
Prinse-n mreje un peşte micuț, 
Dar cu totul - cu totul de aur! 
Ce duios s-a rugat peştişorul,
Ce frumos - cu ce grai omenesc:
Dă-mi tu, moşule, drumul în mare. 
Că-ți voi da răsplătirea cea mare,

Îţi voi da ce dorești să-ți gândești!
S-a mirat minunat bietul moș,
Că în treizeci și trei ani de trudă,
Nu-i fu dat, glas de pește, s-audă.
Milostiv, din pornire și fire,
I-a dat drumul cu drag alintându-l:
„Mergi cu bine — păzească-te cerul, 
N-am nevoie de plată - răsplată! 
Du-te acasă, în marea albastră,
Și fii slobod, și-n voie înoată, 
Pestișor—peștișoare de aur".

Când acasă la masă, unchiașul 
Pomenește și babii minunea,
I-a zis: „Astăzi prinsei un peștiuț, 
Dar de aur, si nu ca toti peștii; 
Că-mi vorbea, ca un om, năzdrăvanul, 
În rugare, să-i dau drumul în mare, 
Îmbiindu-mi, drept scumpă răsplată, 
Împlinirea dorinței pe dată!

Nu-ndrăznii a-mi dori vreo dorinţă, 
Slobozindu-l în marea albastră". 
Aflând treaba, se mânie baba:
„Ei, nu zău - ai rămas nătărău! 
Cât de cât — nici atât, să nu ceri? 
Of, măcar, de-l rugai să dea dar 
O covată, c-a noastră e toată
Găurită, şi curge la fund!"

Haida-moşul, a luat-o spre prund, 
Către marea mare albastră, 
Care-n freamăt grăbit s-a umbrit, 
Cât unchiașul să strige-a pornit: 
"Peștișor, peștișor mic de aur". 
Înotind s-a ivit peștișorul,
Întrebând pe bătrân: „Ce ţi-e dorul?" 
Iar unchiaşul făcând plecăciune, 
Turburat, tremurat prinde-a spune:
„Preamărite, iubite stăpâne, 
Peștișor, peștișor mic de aur, 
M-a făcut de ocară bătrâna, 
Sâcâind bătrâneţele mele,
C-are lipsă de altă covată,
Fiindc-a noastră la fund e crăpată".

Și-a răspuns peştişorul de aur: 
"Mergi acasă—în voie şi lasă. 
Căpăta-vei covată, pe dată".

Napoindu-se vede - nu crede: 
Lângă babă, nouță covată! 
Dar bătrâna e mai țăndărată: 
„Ticăloase ponoase brodești,
Un alt dar n-ai habar să pofteşti? 
Ce săracă scofală o troacă! 
Haida, cară-te iute—napoi,
Şi ai spor, la ce-ți este dator, 
Înapoi du-te iar la baboi, 
Ploconindu-te cere-i de zor
Să ne dea pentru noi un căsoi".

S-a dus moșul la marea albastră,
Clătina, se-ncrunta marea albastră 
Și-a-nceput să işi strige unchiuțul 
Peştişorul de aur, peştiuțul.
În plutit, s-a ivit peştişorul,
Întrebând pe unchiaş: „Ce ți-e dorul?" 
Plecăciune făcând, moşul spune: 
"Preamărite stăpân peştişor,
Fie-ti milă de mine, stăpâne, 
M-a făcut de nimica băbica,
Ocărând bătrânețea mea slabă, 
Că vrea casă ca cei înstăriți". 
Și-a răspuns peştişorul de aur: 
"Mergi acasă, în voie, și lasă,
Vei avea, cum vrea ea, casa casă".
Cât zorea cu temei, spre bordei, 
N-a mai dat de bordeiul surpat. 
Din gunoi, un căsoi s-a-nălțat,
Cu cerdac, şi hogeac, tencuit, 
Și cu poarta-n stejar dăltuit. 
Și-afară stă baba sub geam
Bombănind, drăcuind, de haram: 
"Dobitoc, ticălos, păcătos, 
Milogişi o cocioabă pe grind!
Să te cari la chiticul de jos, 
Ce folos, temeneli-ploconeli, 
De poveste, lehamite-mi-este 
Să mă ştiu o tărancă pârlită,
Vreau să fiu boieroaică slăvită!"

S-a dus moşul la marea albastră, 
Vălurea, mohorea marea-albastră. 
Bătrâiorul chemă peştișorul 
Şi-apăru peștișorul de aur 
Întrebându-l din nou:
Ce ti-e dorul?"
Ploconit moşul iar s-a jelit:
"Fie-ți milă, stăpân peştişor.

Că mă pune iar baba pe zor, 
Chiar de râs bătrânețele-mi face,  
Tot poftindu-și și nedându-mi pace 
Nu mai rabdă să fie tărancă,
Ci se vrea boieroaie curteancă". 
Și-a răspuns peştişorul de aur: 
"Mergi în voie — atâta nevoie! 
Împlinită să-ți fie dorința!"

Când se-ntoarse iar moşul, săracul, 
Chiar din drum, îl uimeste conacul. 
În cerdacul, cu stâlpii de piatră,
Cotoroanța, cu conciu-n beteală, 
Cu scurteica samur până-n poală. 
La grumaz, cu şirag de olmaz. 
Cu inelele-n rânduri, la mâini,
Cu ciubotele roşii-ncălțată,
​La refec lua pe bietele slujnici. 
Le lipea, zgâlțâindu-le ciuful.
Agrăieşte iar moşul pe babă:
"Ți-a trecut, inimioară, năduful? 
Ajunseşi tu cocoana cea mare!" 
Baba-n ciudă răcni pătimaşe,
Poruncindu-i: „La grajd—mă rândaşe!"

Au trecut şapte zile, și şapte,
S-a scrântit, mai cumplit, hodoroaga, 
Trimițând pe moşneag după peşte: 
„Să te-apuci, să te duci. Porunceşte 
Peştişorului nostru de aur,
Să-nțeleagă: nu vreau să mai fiu 
Boieroaică de viță - ci țiu
Să mă facă țarină, crăiasă".
„Nu ţi-e bine — ce-ți vine să-i cei? 
Ai gustat măselariță, babo?
În pornire ți-ar fi peste fire 
Și purtarea, şi graiul subțire! 
Vrei să râdă o țară de tine?"
Să plesnească de ciudă, cea babă, 
Peste ochi, își cârpeşte unchiaşul: 
"Îndrăzneşti să crâcneşti, țopârlane,
Uiți că mi-s boieroaică, mârlane? 
Fugi la mare, cât nu te silesc,
Țin să fac, după plac, ce poftesc!"

S-a fost dus iar unchiaşul, la mare, 
Cătrănită bufnea marea-albastră. 
El chemă peştişorul de aur.
S-a ivit, în plutit, peştişorul, 
Întrebindu-l pe moş: „Ce ți-e dorul?" 
Și i-a spus, prea supus, bietul moş:

”Iar bufneşte, trăzneşte băboaia, 
Boieria-i sătulă s-o țină,
Mi-a pus vină că nu e tarină”. 
Și-a răspuns peștișorul de aur: 
”Mergi acasă—pe voie, şi lasă, 
Va fi baba țarină-crăiasă",

Și se-ntoarse unchiaşul la babă,
Vede-n grabă—palatul de țar,
Baba sus popoțată-n colțar,
Într-un roi de vătafi şi curteni,
​Cu paharnici ce-i toarnă, din plin,
Vin străin, ce spumește ca marea.
Și pitarii-i îmbie, să-mbuce,
Chipuri coapte în turta cea dulce,
Iar în juru-i stă straja, cu paza,
Tot oşteni cu baltage pe umăr.
De-al lor număr, se sperie moşul,
Cu genunchii muiați, dând să vină,
I-a urat: „Să trăieşti, preaslăvită,
Că grozav mai arăți ca țarină!
Cel puțin—eşti deplin mulțumită?"
Dar spre el — baba fel— nici nu cată.
Chiondănit, a clipit, încruntată
Şi vătafi și curteni l-înghiontesc,
Îmbrâncind, din genunchi îl urnesc,
Și spre uşă-l dau dura străjerii,
Cu baltagele gata să-l toace,
Cât norodul cu tifla îi face:
„Hei, aşa ţi se cade, neroade.
Că din băț, ai să capeți învăt
Când nu ştii cât de lung ți-este nasul". 

Șapte zile trec iar, ş-alte şapte 
S-a ţicnit a băbuţă mai rău
Trimițând pe ispravnici la moş, 
Să-l aducă pe sus, cum i-a spus 
Pe netrebnic, nevolnic la fapte,

„Să-ti faci drum la peștiuț, chiar acum, 
Că mi-e greață și scârbă amară
Să fiu doară țarină pe țară;
Să mă scoată-mpărată pe mări, 
Să mă-ntind peste albastrele mări! 
Și la treabă, ca slugă, pe grabă,
Vreau să-mi stea peștișorul de aur!”
​N-a zis mâlc—bietul moș ticăit, 
Piuitul din glas i-a pierit.
Și-a pornit, înspre marea albastră 
Ce gemea, duduia, învrăjbită.

Horcăia, vineţea, clocotită,
Spumegând, într-un urlet urcând.
Peștișorut chemat—peștișorul,
S-a ivit săgetând 'nalt zăporul
Şi-a întrebat înc-o dat: „Ce ti-e dorul?
Plecăciuni—temenele—îngână: 
Fie-ți milă—stăpân peștișor,
Iar mă mână urgia batrână.
Nu-i tihnește să fie ţarină.
Peste mări vrea s-ajungă stăpână, 
Cu sălașul cât mările-albastre,
Și de-acuși, să-i tot stai trăpăduș,
Când te chem să-i faci pofta-n cherem!" 
Dar acum n-a zis pâs peștișorul,
Drum din coadă, în dungă plesnind, 
În adânca-adâncime pierind.
A mai stat bietul moș, prea de-ajuns, 
Dorind, iar, da-n zadar, un răspuns, 
Făr' de care, s-a-ntors de la mare;
Și uimit s-a trezit năucit
Tot la cel bordeiaș prăpădit,
Unde-o vede pe babă, la treabă, 
Lângă vechea covată-stricată.
Sfârșit
Povesti de: FRATII GRIMM     CREANGA     EMINESCU     SLAVICI     ANDERSEN     ISPIRESCU     DELAVRANCEA     FILIMON     ​​​​​​TOLSTOI     ​​​​​​​​​​​​​​​​​​